Eu cred…

… că nu suntem un popor vegetal,

ci un popor teribil de animal.

De unde altfel liniştea…

Ba tărăboiul…

În care aşteaptă desfrunzirea?

Vecinului, prietenului, duşmanului… nicicând a sa.

De unde curajul…

Dar şi inconştienţa

De-a ne da drumul pe toboganul somnului…

raţiunii, votând cu votul altuia, gândind cu gândul altuia, vorbind cu vorba altuia

Până aproape de moarte…

până aproape de viaţa noastră călcând pe viaţa voastră,

Cu siguranţa…

şi cu deznădejdea

Că vom mai fi în stare să ne naştem…

şi din păcate să supravieţuim

Din nou?

La fel de vechi ca morţii de noi.

Eu cred că suntem un popor vegetal…

făcut din praz, din seminţe şi din prea mult usturoi

Cine-a văzut vreodată…

Da, cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

Ori un român dăruindu-se?

Mă cutremur citind analiza lucidă şi previziunile economice pe care le face Theodor Stolojan într-un amplu interviu acordat ziarului „Adevărul”.

Dincolo de macroeconomie, de finanţe, de politica guvernării chiar, dintre rândurile grele ale interviului răzbate chinuitor un adevăr prea gol pentru a fi arătat, precum regele, cu degetul.

Dificultatea situaţiei pe care o avem, dar mai ales a celei pe care o vom avea la anul nu este cauzată numai de fosta guvernare Tăriceanu, de Emil Boc, de guvern, de coaliţie, de PSD, de PDL, de opoziţie, de baroni sau de preşedinte. Adevărul – pentru care poate voi fi luat la palme, ca Patapievici – este că vom suferi din cauza poporului român.

Nu pot să uit nici acum cum, în plină criză a tigrilor asiatici, coreenii îşi donau verighetele pentru a-şi ajuta ţara să iasă din impas. Cum, cât şi pentru ce salariu munceau în acea perioadă. Mi se va spune că noi suntem un popor european evoluat, demn, cu idei, nu un popor de roboţi. Că ne-am câştigat dreptul nostru la democraţie şi la avuţie cu sângele ălora, cum le zice? Eroi?

Că de când ne ştim furăm genetic tot ce e nepăzit şi ne cade în cale nu contează atâta timp cât ne facem nouă bine. Iar când amorul de bunul întâlnit şi dorit este prea mare, iar bunul este întâmplător păzit, ori dăm în cap, sau mai recent tragem cu pistolul, ori dăm o lege prin care anulăm paza.

Marii şmecheri ai analizelor politice şi economico-financiare, acei monştri sacri pe care îi tot vedem discutând discuţii pe la televizor, sunt unanimi intr-o idee: guvernul nu a luat măsuri anticriză.

După slobozirea acestui postulat cu valore de refren de manea, poziţiile şi propoziţiile acestor preoţi ai adevărurilor absolute încep să devină ambigue: de la excentricităţi mentale şi tâmpenii hiperbolice crase şi nesimţite (pentru că ne jignesc inteligenţa) de tipul „trebuie daţi afară 600.000 de bugetari şi înlocuiţi cu calculatoare” (Dinu Patriciu, aici), pînă la stropşeli şi tânguiri braţ la braţ cu lideri sindicali cu mintea anapoda sau cu interese personale oculte, dacă nu chiar interlope. „Meşteri cârmaci” guralivi, gen Soviani sau Schnecker, necăjiţi că nu-i caută nimeni, îi trimit pe Boc, pe Pogea şi pe Videanu – vinovaţii de serviciu – la studiul şi la clasamentul făcute de Universitatea din München privind măsurile anticriză (date indubitabil valabile, în timp ce raportul „Oxford Analytica” era un rahat mincinos), la modelul polonez, maghiar sau german, trăgând semnale de alarmă în privinţa deficitului bugetar, în timp ce, pe celălalt program, alţi analişti – sau uneori aceiaşi dar înregistraţi – îi căinează pe bieţii simbriaşi ai statului atinşi la gioalele primelor de vacanţă la Ibiza.

Nesimţirea supremă a atins-o Nistorescu cu campania lui din „Cotidianul” intitulată „Solidari cu judecătorii”. Într-o ţară în care o parte importantă a celor care chiar muncesc, dar în sectorul privat, cel care creează bani pentru buget, şi care s-au văzut fie concediaţi fără salarii compensatorii, fie cu salariile înjumătăţite (ca proprii săi colegi de trust), să vii cu o asemenea idee, dictată doar de-o ură oarbă sau de un servilism abject, mi se pare nu numai o inconştienţă managerială ci şi un act antisocial.

Metoda este de sorginte poliţienească (la noi securistică): torţionarul bun şi torţionarul rău. Aşa şi analiştii economici. Când contextul este social, huo Boc-Băsescu că nu dau sporurile, că vor să-i pună în concediu de 10 zile pe săracii bugetari, etc. Când contextul este economic, huo Boc-Băsescu că sunt populişti şi nu reduc salariile şi că nu trimit în şomaj bugetari în valoare de cât e deficitul. Haios e că cei care ne „torţionează” la cap cu aceste teorii contradictorii îşi schimbă rolul de la emisiune la emisiune.

Mă rog, cu asemenea „şoumeni” ne-am obişnuit şi simpla lor apariţie în mediile insalubre informaţional păstorite de Gâdea sau dirijate de Dumitrescu ni-i pune între ghilimele. Ce să fac altceva decât să dau pe Cartoon Network sau pe OTV atunci când, în interval de o săptămână, mi se oferă previziuni cică serioase privind cursul de schimb la sfârsitul anului emanate din puţele gândirii lui Patriciu (4,70-4,80), Ţiriac (4,50), Baltazar (4,20-4,30), Schnecker (4,10-4,20). De mentionat pentru necunoscători că ecartul dintre fiecare previziune e de vreo 4%, iar cel maxim, între Patriciu şi Schnecker, e de… 17%!!! Şi vorbim, cică, despre expertiză şi despre autoritate… Când de fapt, la toţi în afară probabil de unul, e vorba doar de „miştou”.

„Suntem un popor vegetal”… Ingenuitatea Anei Blandiana mă face să zâmbesc.

Ba suntem un popor de pradă!

Din nefericire am evoluat într-un mod darwinist-mutant şi în loc să fi prădat şi noi ca toată lumea bună vreo Americă sau vreun Congo acum câteva sute de ani, când într-adevăr eram atât de vegetali că ne păşteau caii turcilor, ne-am apucat de prădat abia acum 20 de ani prăduindu-ne – ca niciun alt popor de pe planeta asta– propria noastră ţară, iar când am cam terminat-o – de la păduri la subsolul Mării Negre – ne-am întins la buzunarele, la parcometrele şi la bancomatele Europei.

Conchistadorii noştri s-au numit mai întâi hoţi (de ziduri şi de ţigle de pe acoperişurile C.A.P.-urilor, de ţevi pentru irigaţii, de şine de cale ferată, de rulmenţi din fabrică),  s-au numit apoi bişniţari (de valută, de blugi, de peretare, de meditaţii impuse), s-au numit apoi întreprinzători (de consignaţie şi butic) pentru a deveni, finalmente, businessmen, magnaţi sau moguli, stadii supreme în care conchistadorul român a „conchisdat” piese importante din patrimoniul economic naţional. După modelul istoric al colonialismului sălbatic, conchistadorii noştri au trecut la exploatarea coloniei din propria ţară fie economic, prin celebra metodă a căpuşării, fie politic, prin metoda cedării pe bani negri a unor temple autohtone către cuceritori străini.

Ne uităm la drobul de sare şi ne plângem că ne va cădea în cap. Ne-am terminat de furat căciulile. Am ajuns să ne comportăm ca un Uroborus, devorându-ne singuri.

Ce responsabilitate să-i ceri politicianului când tu însuţi, bugetar – teoretic „intelectual” – nu eşti în stare, măcar sufleteşte, dacă nu şi raţional, să pricepi că este în interesul tău să fii SOLIDAR. Solidaritatea, civismul nu sunt nişte mofturi. Sunt nişte scuturi şi sunt nişte arme.

Ce fel de concetăţean cu mine e un judecător cu venituri lunare de zeci de mii de lei, obţinute printr-o fentă judecată de el însuşi, care protestează cu gura Monei Pivniceru când ministrul de finanţe îl roagă să-i împrumute, pentru un timp, unul din sporuri pentru a putea primi şi învăţătorul lui fi-su salariul pe luna aprilie 2010?!?

Ce fel de funcţionari publici sunt aceia care nu renunţă la sporul LOR de vacanţă cu preţul şomajului colegului de birou?!?

Ce fel de canibali sunt aceşti bugetari?

Ce fel de analişti sunt aceia care mint un popor pretinzând că salariile şi pensiile, deficitul bugetar, locurile de muncă, sistemul sanitar sau cel educaţional ar fi rezolvabile cu bugetul aruncat pe perdele de Elena Udrea? Abrutizează informaţional un popor şi aşa abrutizat congenital. Desigur, mi se va reproşa că mă contrapun ideii lui Băsescu privind patriotismul. Poate… Optimiştii vor spune că generalizez în mod nepermis şi că ceea ce se vede nu este totuna cu ceea ce este. Se vor lamuri, însă, că am dreptate dacă vor privi România în ansamblu.

O Românie de nesimţiţi… Priviţi-i aici, mai jos, liberi în toată splendoarea lor „liberală”!

Nişte servitoare bugetare îi vor mătura „doamnei” scrumul şi chiştoacele de pe jos, iar inteligentului şi civilizatului „domn” îi va strânge chiştocul (de ţigară) un calculator.

Natură moartă cu marmură şi mucuri…

În toate ţările afectate de criză, populaţia a înţeles că e crucial şi vital să facă sacrificii apropae colective: să accepte SCĂDERI de salarii şi de pensii, dar şi CREŞTERI de TVA sau de alte taxe şi impozite. La noi, sindicaloidul Marius Nistor zbiară, seară de seară, pentru că isteria face rating, că „ceee, guvernul ne impune curbe de sacrificiuuuu?!?!?”.

Ruşinea cea mare este că suntem un popor care, într-o situaţie limită, nu-şi poate impune singur curbe de sacrificiu şi ca trebuie un guvern care să le propună.

Mă gândesc ce scandal ar face tipi gen Nistor sau Pivniceru dacă, Doamne fereşte, ar trebui să facem faţă vreodată unui război.

Şi tot Doamne fereşte să fii copil sau femeie cu alde Nistor pe vreun Titanic!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Sorin Ioniţă, „De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei”

________________________________________________________

SENATUL EVZ: De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei

Sorin Ioniţă

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

Sorin Ioniţă: „N-o să vorbesc azi despre ideea lui Băsescu cu referendumul pentru parlament unicameral, din două motive. ”

Întâi, pentru că tema în sine nu interesează pe nimeni: nici pe dv., nici pe comentatorii TV, care rezistă maximum 10 secunde fără să te întrerupă dacă vrei să discuţi pe bune unicameralul. În al doilea rând, deoarece motivul lui Băsescu este atât de simplu încât n-are nevoie de explicaţii în plus.

În formularea splendidă a lui Bogdan Olteanu, întrebat acum doi ani de ce vrea parlamentul să-l suspende pe preşedinte, motivul sună aşa: pentru că poate. “D-aia, fiindcă pot” este consecinţa logică a climatului instituit de câţiva ani în legislativul României, unde singura preocupare a devenit lupta pe proceduri, nu pe fond. De ce se miră parlamentarii că s-a ajuns aici?

În fine. Mai important şi relevant pentru noi toţi mi se pare modul cum a fost receptat şi comentat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale – îl ştiţi, ăla cu sexul şi drogurile. Aici, am din start o mică părtinire (am fost, teoretic, membru al acestei comisii), dar una foarte mică (spre ruşinea mea, n-am contribuit la raport, fiind prezent doar la şedinţa inaugurală). Mă rezum deci la a susţine concluziile, dar de pe margine, nu din mijlocul distinşilor universitari care au toate meritele pentru redactare. Odată mărturisit acest conflict de interese, trebuie să spun că un lucru m-a şocat atunci când raportul a fost publicat.

Nu, nu tonul agramat-arţăgos cu care unii ziarişti i-au tratat pe autori, aşa cum s-au obişnuit să-i abordeze (cu oarece justificare, probabil) pe politicieni. Aici era vorba de nişte profesori ce şiau sacrificat timpul liber pentru a produce, neplătiţi, un diagnostic al stării sociale a naţiunii. N-au obligaţii publice, nu vânează voturi, ci vorbesc despre problemele reale ale bunicilor de la ţară, părinţilor sau nepoţilor celor cu microfonul în mână. Dar de la cercul strâmt al celor câteva mii de persoane din politică şi mass-media, care îşi întreţin reciproc agresivitatea şi lipsa de raţiune, e inutil să ceri un pic de deferenţă, sau măcar mimarea unui interes real pentru subiect.

Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.

Mă mai aşteptam să apară speculaţii absurde: de ce acum? Aha, preşedintele a planificat lansarea fix la debutul campaniei, să tragă din asta un folos la urne. După ani buni în care mulţi s-au deprofesionalizat înghesuind orice în grila de interpretare pro şi anti-Băsescu, nu te mai miri că ajung la concluzii comicabsurde. Toţi spun că astea sunt măsuri impopulare, dar în acelaşi timp îl suspectează pe preşedinte de populism pentru că a dat drumul raportului. Ori una, ori alta: fie poporul nu e aşa conservator cum se zice, fie preşedintele e un pic mai curajos (sau inconştient) decât ceilalţi, patronând o dezbatere pe teme riscante, dar necesare. Ambele deodată nu se poate. Şi în tot cazul, nu se vede deloc unde ar fi câştigul electoral.

Şi acum ajung la sursa uimirii mele: nu mă aşteptam totuşi ca primul care atacă recomandările comisiei, în chestiuni ţinând esenţialmente de reformă socială şi libertate de opţiune, să fie chiar şeful liberalilor, Crin Antonescu. El a fost urmat, în ordinea numerelor de pe tricou, de reprezentantul Patriarhiei şi de Mircea Geoană. Dacă poziţia BOR era previzibilă şi, pe undeva, normală, iar despre PSD ştiam că aderă la orice, numai la valorile stângii europene nu, aveam o speranţă ca măcar liberalilor să le fi rămas ceva principii prin buzunarele neconfiscate încă de Patriciu.

Cu Renate Weber în frunte, mă aşteptam să recite şi acasă aceeaşi poezie ca în UE, unde confraţii lor ar fi luat imediat în discuţie la modul serios propunerile comisiei. Acestea chiar se încheagă într-un tot coerent: de la reformele propuse pentru piaţa muncii şi pensii, la o mai bună ţintire a asistenţei sociale către cei în nevoie, până la combaterea discriminării faţă de grupurile dezavantajate sau aflate în situaţii de risc, totul respiră un aer mai curând liberal.

În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă. Se confirmă astfel încă odată suceala politică în care trăieşte România, pe invers cu Europa: popularii propun teme liberale, iar social-liberalii fac opoziţie tribalist-populară.

Dopaţi cu sfaturi tactice cumpărate de la consultanţi, politicienii uită că succesul nu depinde numai de urmărirea obsesivă a sondajelor, ci şi de capacitatea de leadership, adică forţa de a spune publicului nu doar ce îi place să audă, dar şi ceea ce trebuie. Dacă Geoană ezită, mereu cu un pas în urma partidului, iar liberalul Crin se înscrie cântăreţ în corul Patriarhiei, pentru că aşa-i la modă, trădând o maximă insecuritate în materie de convingeri, atunci nici măcar nu-i un mare merit pentru Băsescu dacă va fi perceput ca singurul lider plauzibil de prin preajmă.

*        *

*

Comentariul meu: Ceea ce pare să nu sesizeze domnul Ioniţă, prea onest în gândire pentru ticăloşia perversă a celor cu care, în calitate de jurnalist, operează, este un fapt pe cât de simplu pe atât de evident.

Domnia sa zice: «În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă.»

Motivul pentru care, atât analiştii şi jurnaliştii care sug portofelele mogulilor cât şi politicienii pesedişti şi liberali se raportează în mod pueril şi vulgar la raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale este că acest raport reflectă o preocupare a preşedintelui Băsescu din categoria MAJORĂ.

Analişti de tipul Hurezeanu sau Turcescu deplâng cu spor lipsa proiectelor candidaţilor la preşedinţie. Iată, însă, că atunci când Traian Băsescu iniţiază şi girează dezbateri pe probleme majore (să ne amintim şi Pactul pentru educaţie, votul uninominal, parlamentul unicameral, restructurarea statului, etc.), se găsesc nişte incapabili notorii, ca Antonescu sau Geoană, secondaţi de cunoscuta clică mass media, să ducă în derizoriu şi să maculeze cu nemernicia lor de Salieri impotenţi, iniţiativele valoroase ale celui cu care ar vrea să se măsoare. Dacă ei nu sunt în stare să producă altceva decât tâmpenii, diatribe sau insulte, atunci să nu cumva să vadă lumea că Traian Băsescu poate să propună societăţii româneşti teme majore şi soluţii bune. De aceea, din cele 400 de pagini, sunt fluturate populaţiei, doar cele despre droguri şi prostituţie, luate şi acestea într-o băşcălie de puberi cu probleme. Nu numai din cauză de tabloidizare, ci mai ales dintr-un interes politic meschin. Acest mod de a prezenta lucrurile eu îl încadrez ca formă perversă de fraudare a alegerilor.

Acestea sunt motivele care vă scapă, domnule Ioniţă.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Proasta şi chestia

O distinsă parlamentară, despre care crezusem că doar hormonii o fac să comită prostii de faţă cu paparazzi şi doar invidia să spună prostii de faţă cu microfoanele, mi-a confirmat că se află într-o lipsa de formă intelectuală mai severă ca lipsa de formă sportivă a lui Zicu, în ciuda unei mutre de elevă silitoare responsabilă cu umezitul buretelui şi belirea cretei.

Ce-o fi fost în capul dânsei când i-a venit ideea sinistră şi creaţă de a citi, de la tribuna Camerei Deputaţilor, un discurs fără sens, parcă scris de Hurmuz sau de Vanghelie, în care a înşiruit o beţie de citate din oameni politici şi jurnalişti americani, fără nicio legătura între ele? Aflu cu uimire că nu era nici în stare de ebrietate, nici în vreo stare de sevraj sexual, ci că a vrut să facă o… poantă.

Teribil! Ar fi trebuit să ne stricăm  de râs?

Mi-aduc aminte că şi fătuca aceea, nepoata care acum poate se joacă cu cartela de vot a lu’ Tanti Norica la Bruxelles, cea care, se zice, o înrudea când şi când pe matuş’-sa cu domnul Meleşcanu, a făcut tot o „poantă”… Bine că Elena Udrea sfida şi batjocorea parlamentul venind îmbrăcată în roz, dar nu-l batjocoreşte una care citeşte năzbâtii în plen, fie din inconştienţă, fie cu premeditare, în scopul declarat de a ridiculiza cea mai importantă instituţie a democraţiei, a cărei membră mai şi este.

Faptul că doamna deputat a făcut-o de oaie (sau de porc, pentru fanii lui Badea) este confirmat de discreţia cu care, totuşi, televiziunile au înţeles că trebuie trecut la alt subiect.

Nu ştiu, deci, ce resort a împins-o pe deputata Pufuleţ (sau Pufulete?) să facă ceea ce a făcut. Poate un dor de Băsescu, poate o frigiditate politică cauzată de impotenţa (tot politică) a concubinilor de partid, în frunte cu cea mai moale, a repetentului-preşedinte-candidat.

Ştiu, însă, ce a reuşit: trei „performanţe” pe cât de notabile, pe atât de negative şi de selfdestructive.

1. Prima „performanţă” este, aproximativ, cea asumată într-o declaraţie a „protagornistei” (dată chiar pe proprie răspundere):

«„Am vrut să le arăt colegilor că putem să spunem orice, lucruri alandala, ilogice sau, dimpotriva, lucruri perfect logice şi de substanţă, că oricum nu conteaza”, a declarat Săftoiu pentru cotidianul citat, precizând că a facut acest gest ca „revoltă” faţă de felul în care aleşii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce ar trebui să fie activitatea parlamentară.»

Adică, da, deputata a reuşit, dacă mai era nevoie, să arate premonitor şi avant la lettre, aş zice astăzi, că avem un parlament penibil căruia i-ar sta mult mai bine într-o garsonieră, cu mult mai puţini fraieri în ea, decât în două camere suprapopulate.

2. A doua „performanţă”, involuntară, este aceea că şi-a (şi ne-a) demonstrat, singură, propria lipsă de autoritate şi de valoare în ochii celorlalţi deputaţi, manifestată prin dezinteresul faţă de stimata lor colegă. Această reprezentantă a unei comunităţi, care a votat-o având încredere în ea şi care a crezut că vocea ei se va face auzită (mai ales fiind vorba de Urlaţi) în sfatul ţării, atunci când îi va apăra interesele, se dovedeşte, de fapt, un fel de… pielea puilor lui Bendeac.

3. În sfârşit, a treia „performanţă”, sigur NEasumată nici aceasta, este cea obţinută când, pe neaşteptate, publicul spectator connoisseur a… aplaudat discursul, ba chiar o altă celebră personalitate, dotată cu o deşteptăciune blondă direct proporţională cu priza la popor a propriului partid, i-a mulţumit oratoarei din înalta sa postură de preşedintă de şedinţă. Poate aţi ghicit, e vorba despre vestita Daniela Popa (PC).

Este evident pentru oricine că  pe una ca Adriana Săftoiu n-o puteau aplauda deputaţii PD-L.

Aşadar este limpede că tâmpiţii care i-au aplaudat inepţiile nu puteau fi decât propriii colegi de partid (PNL), de comisie Vanghelie şi de alianţă parlamentară în formă continuată (PSD).

Poanta „poantei” e o… poantă: avem o Cameră a Deputaţilor în care căscaţii şi proştii sunt exclusiv PNL-iştii şi PSD-iştii. Q.E.D!

Ei, la aşa o turnură n-a dus-o capul pe inteligenta Adriana Săftoiu, care, în ultima vreme riscă tot mai des şi mai specatculos să-şi rupă bucşele dând în gropi. Mai ales ca şi garda la sol o are cam mică.

*           *

*

Iată… „chestia”:

„Domnilor parlamentari,
Cea mai mare creştere a ratei sărăciei în rândul copiilor, în anii din urmă, s-a produs în acele state în care nivelul ajutoarelor sociale este cel mai ridicat. Cele mai mici creşteri – de fapt, descreşteri – ale ratei sărăciei la copii au fost înregistrate în statele care limitează nivelul acestor fonduri. (Cary Bauer, preşedintele Consiliului american pentru Cercetări Familiale).

Nu ne îndoim că fiecare american ştie că sclavia este injustă şi am plătit un preţ teribil pentru ea şi trebuie să continuăm să remediem această situaţie. Iar a spune că este injustă şi că o regretăm nu este un lucru rău. (Bill Clinton)

Dezbaterea nu ar trebui să se axeze pe recrudescenţa conflictului ori pe detaliile sale. Această dezbatere nu ar trebui să se refere nici măcar la războiul dus până acum în Irak, la greşelile comise ori la întrebarea dacă putem câştiga în plan militar sau nu. Dacă le permitem democraţilor să ne împingă într-o dezbatere asupra recrudescenţei sau a situaţiei actuale din Irak, vom pierde. (Shadegg si Hoekstra, doi membri ai Camerei Reprezentantilor, într-o petiţie comună)

Fiecare naţiune, indiferent de regiune, are acum de luat o decizie: ori sunteţi cu noi ori sunteti cu teroriştii. (George W. Bush)

Pe de altă parte, faptul că nivelul calitativ al şcolilor nu se corelează cu cel educativ nu are niciun efect asupra insistenţei sindicatelor că banii reprezintă un factor esenţial. Ultima linie de apărare deja prabuşită a celor care militează pentru sistemul public de educaţie este lipsa de educaţie a publicului. (George Will, comentator la Washington Post)

Arborii de tisa de Pacific pot fi tăiaţi sau procesaţi pentru a se obţine o importantă substanţă chimică, taxolul, care poate vindeca anumite forme de cancer pulmonar, ovarian şi de san la pacienţi care, netrataţi astfel, ar muri. Alegerea pare a fi una uşoară – sacrificăm copacul pentru o viaţă de om – dar numai până când aflăm că pentru fiecare pacient tratat trebuie tăiaţi trei copaci. (Al. Gore)

Trei copaci sau o viaţă umană, trei copaci sau posibilitatea de a prelungi viata unui bolnav? Eu aş alege omul, persoana, fiinţa umană, aş spune că merită să tăiem pentru ea trei copaci. Putem sacrifica trei copaci pentru a salva viaţa unui om. Dar pentru vicepreşedinte se pare că acest lucru nu este la fel de clar. (David McIntosh, membru al Camerei Reprezentantilor)

Cine plăteşte preţul? Eu nu voi plăti niciun preţ personal. Copiii mei sunt prea mari, iar nepotul mi-e prea mic. Nici dvs, după câte înţeleg, nu veţi plăti un preţ personal, prin membrii familiei. Şi atunci, cine plăteşte preţul? Militarii americani şi familiile lor. Eu am vrut doar să vă reamintesc acest lucru.(Barbara Boxer, senator)

Vă mulţumesc pentru atenţie”

DE-MI-SI-A, madam!

************************************************

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ŞI CONSIDERAT CA ATARE

************************************************

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

A-nnebunit… marota!

Să-nnebunesc dacă n-a-nnebunit nebunul!

Distinsul domn Cristian Tudor Popescu, cel cu frământările existenţiale legate de băşinile doamnei Ridzi, cel cu „treling” şi şosete albe, cel cu obsesii erectile şi idiosincrazii sexuale, în fine cel premiat constant pentru harul de a fi nebunul de pe tabla de şah a editorialisticii contemporane, istericul scrâşnitor, profundul lugubru, angelul neradios, sastisitul, gurul, genialul onanist literar CTP… a dat-o-n bară.

Stalacmitul jurnalisticii româneşti a scris ieri un editorial în ziarul „Gândul” (pe care nu ştiu de ce-l pedepseşte frecventându-l), intitulat „Partidul ticăloşit„. Dintr-un preaplin de nu’ş ce hormon care-i dă mereu pe-afară, sau poate doar din disperarea că ziarul nu se vinde nici pentru ambalat flori, ca pe vremuri ziarele sovietice, CTP, în calitate de autoproclamat „membru al României” (obsesia falică răzbate iar din şliţul frunţii autorului), se dedă la un nou „miştou” cu priză la publicul Zăvorancei şi al Mircicului. După „Un cadavru umplut cu ziare”, CTP ne oferă aproape zilnic un… ziar umplut cu cadavre. Opintelile sale scrise, ca şi cele televizate, sunt din ce în ce mai des de-un penibil absolut. Ceea ce nu înţelege CTP este că, în planul business-ului, i-a luat faţa (şi o parte dintre cititorii nevrotici antibăsescieni) alt exaltat, Nistorescu. Încercând, cu orice preţ, să capteze atenţia cu articole de acest gen, CTP face precum înecatul care se trage de păr sperând să se salveze. În cazul său chiar şi părul lipseşte.

Cum subiectul zilei era Cozmâncă, trebuia să-l mânce şi pe CTP subiectul. Sau obiectul… nu mi-e clar. Căci articolul este aparent un fel de scărpineală la picior de lemn. Opţiunea politico-prezidenţială a Popescului cred că nu se poate schimba atât de radical, în ciuda unui diagnostic sever şi rezervat privind mentalu-i agitat.

Dar ce ne spune, în esenţă, un CTP furios pe bietul Cozmâncă, căruia i se interzice dreptul cetăţenesc la opinie, la liberă asociere şi la cuvânt? CTP cade pradă unei memorii involuntare care nu operează cu celebra madeleine proustiană, ci cu plezirurile lui eterne de fost pionier asiduu şi nostalgic, de astă dată cotropindu-l amintirea lui Valvârtej, căpitanul vasului „Bătrâna carapace” (producţie TV de prin anii ’60). Ei bine, Cozmâncă este poreclit în articol chiar „Batrâna Carapace”, ceea ce sună foarte draguţ în comparaţie cu „Bătrânul edec”, care este o mojicie marinărească de ultima speţă, nu-i aşa? A propos de astfel de antiteze… Vanghelie facea, deunăzi, morală bărbaţilor din PD-L că se pun cu o femeie, respectiv cu Androneasca. Din poziţia cavalerească a celui care a garantat-o pe Ambramburica am dedus că doamnele purtătoare nefericite de penis din PSD – gen Hrebenciuc, Năstase, Dragnea sau Bănicioiu – s-au luat de Elena Udrea cu poşeţica, ca de la femeie la femeie. Bă, prost mai e primarul ăsta! Vă daţi seama cum sunt cei pe care reuşeşte, iată, să-i învârtă şi mai ales să-i garanteze.

OK, făcut harcea-parcea pentru curajul (de tip Vasile Paraschiv) de a fi criticat partidul dinlăuntru, dar mai ales de a fi trecut de partea lui Oprescu – acest încurcă iţe –, Cozmâncă devine brusc jenant, ticălos, ipocrit, etc. Pe când scotea cu arcanul ţărănimea la vot două zile la rând pentru a valida porcăria de constituţie iliescian-năstăsiană pe care o avem şi pe când inventa pomana, turismul electoral şi votul multiplu nu era decat un bun organizator.

« „Au privatizat partidul”, zice dl. Cozmâncă. Adică cum? Adică PSD era al statului şi s-a privatizat? Nu cumva era invers, statul era al PSD-ului?»

Acest Nea’ Caisă, care a devenit de mai mult timp Cristian Tudor Popescu, continuă să-şi considere cititorii care-l iau în serios drept mai proşti decât sunt şi să-i ia la perpulis. El se face că nu înţelege ce a vrut să  spună Bătrâna Carapace cu „privatizarea partidului”. Nu, dom’le CTP, Cozmâncă a vrut să spună că PSD, ca orice partid democratic, aparţine, sau ar trebui să aparţină MEMBRILOR săi şi nu liderilor săi vremelnici sau unei clici care întinează nobilele idealuri. Ideea era că aceştia au privatizat, în beneficiu propriu, o organizaţie în esenţă colectivă. Cum să aparţină un partid… statului?!? Clişeul «”privatizare” vs „stat”» este cel puţin o dovadă de eşec al inteligenţei, utilizat doar pentru a-i ieşi editorialistului ideea-forţă „statul era al PSD-ului”.

Chestia naşpa este că Cristian Tudor Popescu, prin acest articol, îşi sparge capul în două locuri.

Pe de o parte el se situează, prin excludere şi fără echivoc, în tabăra candidatului Crin Antonescu. Băsescu ştim cum e în viziunea tulbure a jurnalistului; Geoană reprezintă, iată, «o formaţiune politică constituită în vederea comiterii de infracţiuni morale (cu privire la celelalte, Justiţia se va pronunţa în decursul acestui secol) pe teritoriul României»; iar Oprescu este un «om adevărat, serios şi demn, care nu se uşcheşte de la primărie la mai mare, ca alde Băsescu sau Ciorbea, după câteva luni, ci după mai bine de un an.»

Pe de altă parte comite o gafă monumentală, dându-şi cu stângu-n dreptu’, căci, luându-l gura pe dinainte şi arătând ce pacoste istorică şi indelebilă este PSD-ul pentru România, demonstrează, de fapt, că Băsescu şi PD-L-ul rămân singura alternativă la certa hegemonie parlamentară şi guvernamentală a PSD-ului care s-ar instaura în situaţia în care la Cotroceni ar ajunge Geoană sau Antonescu. Ambii au declarat că atât actuala coaliţie cât şi structura executivului vor dispărea şi nu e greu de imaginat că PNL-ului i se va permite să participe la guvernare exact atât cât îi trebuie lui Patriciu să-şi facă mendrele prin meandrele concretului.

Ebrietatea de idei şi de cuvinte a lui CTP i-a jucat, de data asta, o festă.

Mă întreb dacă gurul îşi va rezolva problema schimbând nesimţit placa ca şi când nici n-ar fi mâncat usturoiul acestui articol, sau dacă va da vina pe-o rătăcire provocată de perfida blondă.

Marota domnului Cristian Tudor Popescu este el însuşi.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Bucureşti, mon amour (1)

CENTRUL ISTORIC

Harta centrului istoric al Bucureştiului

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Veche casă de negustori pe str. Şepcari

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Şepcarul ‘andy?

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Pe str. Covaci „snoblesse” oblige…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

…mais l’orthographe ne pardonne jamais!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

O umbră de lux pe str. Covaci

Consignaţiile şi bişniţarii cu ţigări au dispărut

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Trepte deşelate pe str. Şelari

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ruinurile Gabrovenilor

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

(din păcate va urma)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

(după o idee a lui nikuelektriku)

Fabulă

Uliţele imunde ale mahalalei media au fost străbătute, de curând, de zbieretele nervoase ale ţaţelor şi de vociferările mitocanilor, revoltaţi de zvonul că în cartier a apărut un venetic, mai spălat, care, scandalos, s-a apucat să-şi deratizeze cocioaba.

Rozătoarele gonite s-au aciuiat rapid prin coşmeliile vecinilor mai îngălaţi şi mai puţin scrupuloşi cu igiena. Le-am putut vedea, astfel, ronţăind vorace şi şerpuindu-şi cozile pe masa slinoasă a unui popă răspopit din fundul curţii, unul înhăitat cu bagabonţimea din zonă, pe care o instigă, maniac şi lubric, la violuri şi perversiuni jurnalistice; am vazut lighioanele mişunând şi chiţăind în bucătaria, cu peretare poetice, dar jegoase, a unei matracuce blonde şi obraznice, cu trecut inavuabil şi viitor incert, dar cu clientelă şi condicuţă.

La stradă, din casa vag dereticată, şobolănimea vector de boli sociale a fost înlăturată.

Au rămas însă gângăniile casei: ploşniţele şi libărcile, puricii şi gândacii negri.

Ieri, vineri 18 septembrie, trecând pe-acolo seara pe la opt, m-am uitat şi eu pe-un geam deschis, ăla care… „te priveşte”. Fix 6 minute si 10 secunde după ce s-a deschis geamul ăla, am putut vedea pe-o etajeră a vitrinei un gândac mare şi burtos*.

O coleopteră politică rurală si bătăuşă, dar vorbitoare. Care a spus aşa:

«Se face atâta caz că A FURAT (sic!) fiica lui Băsescu 800 de MILIOANE (sic!) de euro (…)»

Servitoarea, care are în fişa postului şi sarcina OBLIGATORIE a salubrizării vitrinei ce-o are în grijă, ocupată să se fandosească cu mutrele ei de scos cuie, avea – ca de obicei în astfel de cazuri cand vine vorba de Băsescu – nasul înfundat cu mucii din care mai şi mănâncă, cand nu şi-i întinde pe poşetele doamnelor pe care le invidiază. Că nici n-a mirosit în cel hal duhnea a calomnie şi a minciună carcaletele ei nu de Colorado, ci de Silvileşti . Sau mai degrabă s-a făcut că nu-l simte. L-a lăsat să pută fără să-l ia cu penseta sau cu măturoiul şi să-l arunce în tomberonul în care, cu câteva zile înainte aruncase, cu mare tărăboi, scârbită şi mânioasă foc, o ghiară boantă de dinozaur.
Putoarea gândacului n-a ramas în vitrină, se simte şi afară, prin sticla încă murdară, cotropind nu numai olfactivul, ci şi mentalul. Prostimea care se uită va lua gândacul drept bibelou. Până vine, din nou, Sanepidul s-o sancţioneze pe servitoare. Poate transferând-o definitiv în lumea lui Gârleanu, adică a celor care NU cuvântă.

*       *
*

Morala:

Deratizarea se pare că s-a facut, cât de cât.

Pe când şi deparazitarea, domnule Sergiu Toader?

NOTĂ: orice asemănare cu personaje reale cum ar fi: Bernard Pivot, Mihai Gâdea, Oprah Winfrey, Gabriela Vrânceanu Firea, Anne Sinclair, Andreea Creţulescu, Tony Blair sau Lucian Lambu este pur întâmplătoare şi nu are nicio legătură cu realitatea. Nici cu Realitatea. Ilustraţiile grafice au caracter de pamflet şi nu reflectă imagini reale.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ŞI CONSIDERAT CA ATARE!

________________________________

* Dacă doriţi să revedeţi (min. 06:10″)…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Întrebări deschise adresate Ministrului Administraţiei şi Internelor şi şefului Poliţiei Române

Domnului Ministru al Administraţiei şi Internelor

DAN NICA

Domnului Inspector General al Inspectoratului General al Poliţiei Române, chestor de poliţie

PETRE TOBĂ

Stimaţi Domni,

În cazul în care nu aţi fost deja informaţi, vă supun atenţiei un caz de cumul de infracţiuni comise ziua în amiaza mare, prezentat de postul de televiziune „PRO Tv” pe pagina de internet a „Ştirilor PRO Tv„. Cazul se pare că a avut loc în urmă cu mai mult timp, poate cu un an, dar faptele incriminate rămân şi nu au depăşit termenul de prescriere.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Din imaginile prezentate, reies, la prima vedere, fapte penale ce ar putea fi încadrate, în diferite forme, la următoarele articole ale Codului Penal:

• ART. 193 – Ameninţarea
• ART. 201 – Perversiunea sexuală (în accepţiunea dată de Decizia nr. III / 23.05.005 a Î.C.C.J.)
• ART. 217 – Distrugerea
• ART. 321 – Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice

Ştiu că, pentru ca aceste fapte să fie cercetate, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar în situaţia dată este evident că tânărul nu se poate adresa organelor competente şi nu poate depune plângere penală la parchet sau reclamaţie la poliţie aflându-se sub ameninţarea tacită a grupului celui care l-a agresat. Există, însă, suficiente indicii pentru identificarea cu precizie a celor care au luat parte la scena prezentată.

În această situaţie, vă întreb în mod public:

1. Cum acţionează Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Poliţia Română în direcţia prevenirii şi sancţionării unor astfel de fapte antisociale şi chiar penale, săvârşite prin intimidare asupra unor minori care, aflaţi sub teroare, nu depun plângeri şi nu fac reclamaţii?

2. S-a autosesizat vreo autoritate a statului, inclusiv cele de protecţie a minorilor, în legătură cu faptele prezentate în mod public de postul de televiziune „PRO Tv”?

3. Dacă preconizaţi şi ce măsuri preconizaţi să luaţi, de acum înainte, pentru cercetarea acestui caz deosebit de grav, în condiţiile în care asistăm la o escaladare a acestui gen de fapte?

Vă mulţumesc anticipat pentru eventualele răspunsuri în numele opiniei publice din România a cărei curiozitate sper că o reprezint.

Eutanasia de utilitate publică (iniţiativă legislativă)

Vă solicit o donaţie. O donaţie poate chiar în bani, dacă pentru prea mulţi dintre voi (noi?) time is money. Vă conjur să dedicaţi ecologiei sociale şi grijii faţă de sociosferă o cantitate fixă de 6 minute şi 43 de secunde din preţiosul vostru timp. Suportaţi în întregime – insist, în întregime! – imaginile de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Vă asigur că ceea ce aţi vizionat nu este creaţia regizorală a vreunui realizator de emisiuni fake reality show gen „Iubire interzisă”, „Test de fidelitate” sau „Trădaţi în dragoste”. Este un episod real din istoria contemporană a României, în care atenuanta stării de ebrietate nu poate fi luată în seamă.

Primul impuls, după ce asişti la o asemenea scenă, este bivalent, în funcţie de temperamentul fiecăruia: ori te duci la CEDO, te legi cu lanţuri de poartă şi afişezi o pancartă prin care ceri legalizarea eutanasiei de utilitate publică, ori revezi, pentru documentare, seria „Death Wish” cu Charles Bronson şi-ţi umpli ciorapul cu monede, sau îţi achiziţionezi, de peste Prut, un AKM cu ţeava scurtă. Căci ne aflăm, iată, în plin ciné-vérité, în plin thriller. Puneţi-vă în postura părintelui acelui băiat sau al unei fete aflate în aceeaşi situaţie (nu vă iluzionaţi că acel Sava ar putea avea scrupule sau jene faţă de femei). Şi întrebaţi-vă ce aţi face.

Îmi amintesc de un personaj oarecum istoric, din perioada Zarazei – atât de bine descrisă de Stelian Tănase în „Ziua” –, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, când România era la fel de frământată infracţional şi de dezlânată social ca acum. Personajul se numea Alimănescu. Eugen Alimănescu. Şi era comisar de poliţie.  El a reuşit în mare măsură, după modelul lui Eliot Ness din Chicago, cu o brigadă de şoc numită „Fulger”, să rezolve problema bandelor şi a clanurilor de tip mafiot din Bucureşti. Descindea în locurile rău famate trăgea în plin apoi trăgea şi necesarul foc de avertisment. Cadavrele bandiţilor erau lăsate pe stradă câteva zile întru dreaptă pildă. Dacă oricum din punct de vedere economic şi financiar ne aflăm la zeci de ani în spatele Americii, de ce nu ne-am situa la aceeaşi distanţă temporală şi în ceea de priveşte modul de aplicare a soluţiei finale în domeniul combaterii marii infracţionalităţi?

Condamnarea şi pedeapsa cu moartea, în ţările în care mai funcţionează, este, aşa cum o definesc codurile penale respective, o PEDEAPSĂ. Criminalul este pedepsit cu cea mai cumplită pedeapsă pentru faptele sale. În situaţia de faţă nu avem, însă, ce pedepsi în sensul juridic sau chiar moral; nu se impune, deci, o măsură judiciară, ci doar una de salubrizare, de ecarisaj social. Criminalul are, de obicei, un mobil, rezultat al unui proces de gândire, crima lui este, ca şi în modelul biblic, un gest până la urmă uman. Pe când ceea ce se întâmplă în filmul de mai sus nu are nicio motivaţie omenească.

Mă uit în DEX pentru a vedea dacă gândesc bine…

OM, oameni, s.m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.

OMÓR, omoruri, s.n. Faptul de a omorî; luarea vieții cuiva; crimă, omucidere, asasinat. ♦ (Jur.) Infracțiune care constă în uciderea unei persoane.

PERSOÁNĂ, persoane, s.f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins.

Ce însuşiri comune are „chestia” aia din imagini cu definiţia omului, în afara morfologiei?  Sau aceştia din fotografia alăturată… Niciuna!

Este Sava un ceva superior sau social? Se caracterizează el prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat? Prezintă simptomele unui creier deosebit de dezvoltat? Categoric NU! În acest caz, mă întreb dacă eutanasierea lui, pentru binele comunităţii căreia el oricum nu-i aduce vreun beneficiu social, economic sau de orice altă natură, nu ar fi o măsură la fel de benefică ca măturatul străzii dimineaţa. Eliminarea fizică a unei astfel de entităţi nici n-ar fi, după DEX şi potrivit deducţiei logice, o infracţiune. Dincolo de hiperbolă, este cert că Sava nu are ce căuta printre oameni. Nici printre alţi deţinuţi oameni. Nu instig la violenţă, ci instig la  reconsiderarea unor concepte ca acelea de „om”, de „umanism”, de „milă”, de „democraţie” (Sava votează şi votul său este egal cu votul lui Liiceanu!).

Nu ştiu dacă Patapievici, când a scris „Omul recent” a avut în vedere şi astfel de „accidente” biologice.

„Manifestul Partidului Comunist” al lui Marx şi Engels, apărut în 1848 la Londra, preconiza o societate nouă, post-imperialistă, unde imperialismul era definit ca ultimă fază de dezvoltare a capitalismului. Comunismul a fost implementat, însă, în mod derogator, de către Lenin într-o ţară încă medievală cu o societate căreia pattern-ul teoretic gândit la Londra nu i se potrivea sub nicio formă. Astfel a ajuns comunismul „ştiintific” un sistem social şi politic criminal. Este o lecţie a istoriei pe care noi n-am luat-o în serios. Am dorit cu ardoare să facem ca Lenin: să implementăm, dintr-o dată, o democraţie avansată, văzută şi cunoscută  doar prin prisma shop-urilor de dinainte de 1989,  într-un mediu social impropriu. Urmările acestui gest fatal se văd, de 20 de ani încoace, în toate domeniile, din păcate.

Omul „recent” este nu numai omul lui Patapievici, om „recent” este şi victima omului „recent” al lui Patapievici. Astfel încât România a ajuns, printr-un fel de osmoză, ţara unui popor „recent” cu totul.

Soluţiile nu par a fi evidente. Emigrarea nu este o rezolvare decât tot pentru un om „recent”, condiţionat preponderent de valori materiale şi dezinhibat de tarele emoţionale ale legăturilor afective. Acţiunea politică onestă este blocată de un sistem instituţional infestat cu germenii patogeni ai cumetriei cronice intra- sau trans-partinice. Societatea civilă a ajuns mai înregimentată ca o cazarmă şi mai venală ca muza lui Baudelaire. Mass media induce, tot mai profund şi practic continuu, sentimentul de greaţă. În sfârşit, Statul, cel chemat în mod oficial să rezolve orice probleme, este demantelat de răfuielile clanurilor celor trei puteri.

Ar rămâne doar societatea simplă, purtătoare teoretică a genomului naţiei, societatea disimulată şi latentă, din spatele societăţii care se duce la mall, care umblă pe stradă claxonând cu claxonul sau cu vocea. Este societatea tăcută care îşi aşteaptă rândul. Poate că trupul ei se află doar în burta din burta din burta burţii femeii însărcinate care mâine va naşte. Noi, cei de astăzi, n-o putem spera şi n-o putem percepe decât cu simţul patriotismului.

Până atunci, Sava şi cei ca el, trebuie să dispară. Prin lege, dacă prin selecţie naturală nu se poate. Ba, din contră, aşa cum constata şi Mihai Bendeac în deja celebra lui „Scrisoare către cocalari„, aceşti Sava nu numai că nu dispar, dar se şi perpetuează ca specie, înmulţindu-se într-un mod atroce, de te gândeşti dacă nu cumva de-abia acum se manifestă efectele dezastrului de la Cernobîl, prin apariţia acestor mutanţi, cărora o analiză de ADN le-ar putea stabili identitatea biologică.

Şi soluţia lui Bendeac, cu care mă aflu în consonanţă, este, cu siguranţă, tot de sorginte „bronsoniană”:

«Apoi m-am revoltat! Şi m-am gândit ce mult mi-aş dori să am pistol legal, cu permis, şi de câte ori se întâmplă să dau peste un animal ca ăsta să trec pe lângă el şi să-l înjur în şoaptă de mamă. El va lua foc şi mă va lovi. Eu scot pistolul şi poc! Direct în cap! Legitimă aparare. Cât despre faptul că aştia fac copii, cu regret vă spun că uşor-uşor devin extremist în cel mai dur sens al termenului… »

Întrucât unui vigilante i-ar fi greu să facă faţă cantităţii de marfă aflate pe străzi şi pentru că sunt un om paşnic, aş propune varianta cu  „legea eutanasierii de utilitate publică”.

Şi pentru că ştiu că nu este politically correct, evit să dezvolt subiectul, dar mă gandesc uneori la… EUGENIE. Accentul îl puneţi voi unde vreţi.

P.S. – Adaug în continuare evidenta, fireasca şi necesara „întrebare deschisă” adresată ministerului de interne şi poliţiei române.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Andreea Creţulescu, arama coclită de pe faţa „Realităţii TV”

Când am citit, pe blogul lui Tolontan, pârâciunea intitulată „Lista alba, pisica neagră la RTV„, în care Sergiu Toader era dat în gât pentru acel presupus mail intern, am zis că e un alt şut la lingurică, sau chiar şi mai jos,  tras amical între trusturi.

Dar când am văzut vineri seara de ce a fost în stare Andreea Creţulescu în materie de obedienţă slugarnică, de tonomatism şi de lipsă de scrupule, am înţeles imediat că Tolontan era bine informat.

Pe scurt, mail-ul intern evocat conţinea indicaţii privind excluderea de pe listele de invitaţi la emisiunile postului „Realitatea TV” a unor personaje „pitoreşti” de „clasa” lui Becali, Vadim Tudor, Marinescu Bideu, sau Lavinia Şandru şi înlocuirea lor cu personalităţi  gen Dan Puric, Mircea Diaconu, profesori de politologie şi sociologie, regizorii Porumboiu, Mungiu, academicianul Solomon Marcus şi “ intelectuali tineri”. Cu alte cuvinte, Sergiu Toader lua de la gura căscată a unui anumit tip de public un circenses cu nostimade gen „maimuţă electrocutată”, sau „îi dau o palmă şi îl bag sub masă”, dar le şi răpea, totodată, panem-ul colegilor săi, în general nedotaţi cu harul gazetăriei şi rămaşi astfel fără reţeta salvatoare de rating.

Un post de televiziune, care îşi întemeiază existenţa pe breaking news-uri cu tramvaie deraiate şi pe campanii mediatice haiduceşti destinate unui lumpen idiot (ne amintim de jalnica emisiune a Andreei Creţulescu cu poşetele Elenei Udrea), nu poate funcţiona brusc cu talk-show-uri savante. Moderatori sau realizatori ca Răzvan Dumitrescu, Andreea Creţulescu, Laura Chiriac, Corina Drăgotescu, Adrian Ursu, Cristina Şincai sau Cosmin Prelipceanu nu cred că au cum să facă faţă unui dialog cât de cât elevat cu cei pe care Sergiu Toader şi i-ar dori în studiouri. Oamenii postului nu ştiu decât să combată, să pună întrebări incomode şi să dea la gioale. Într-o conversaţie despre lingvistica matematică n-ai cum să dai vina pe Băsescu, pe guvernul Boc, sau pe Udrea. Sau cine ştie? „Vedetele” postului se simt confortabil şi îşi pot manifesta plenar autoritatea doar în prezenţa unor invitaţi inferiori lor, gen Lavinia Şandru, Olguţa Vasilescu, Lucian Bolcaş, Adrian Miuţescu, Mariana Buruiană, Ioan Ghişe sau Cristian Buşoi…

Ce să discute, Doamne iartă-mă, Creţuleasca cu Solomon Marcus, om în vârstă care s-ar putea şi speria de mecla de raptor înfuriat a interlocutoarei?!?

Cum să se încrunte Dumitrescu cu un „vă rog comprimaţi” la Dan Puric?!?

Ce ar avea Prelipceanu cu intelectualii? Cam tot atât cât are Drăgoteasca cu prefectura, sau invers…

Mă apucă râsul doar la evocarea unor asemenea eventualităţi. Simplul fapt că acestor personaje feminine li se potriveşte atât de bine sufixul nominal „easca” este concludent.

Nu, hotărât lucru, prin politica de personal promovată de mai mult timp, „Realitatea TV” şi-a ales calea facilă a tabloidizării evenimentului, dar şi a politicului. Dacă o politica editorială o poţi schimba de pe-o faţă pe alta, precum Fregoli surtucul, printr-un mail intern, printr-un telefon sau cu fise de-un euro,  oamenii nu-i poţi schimba uşor, mai ales când nici bugetul nu-ţi permite decât „fătuce” şi „băieţuci”.

Oricum, aşa cum spuneam, Andreea Creţulescu, fără niciun temei serios, a simţit brusc nevoia fierbinte să fie prima care se gudură servil pe lângă noul şef, îndeplinind stahanovist şi prompt directiva acestuia şi premeditând darea afară din emisiune a unui politician pe care îl antipatiza de mai demult. Subita ei intransigenţă faţă de Eugen Nicolicea – care nici nu are importanţă cine şi cum este – s-a văzut că e cusută cu aţă albă şi executată la comandă.

Exact aceeaşi Andreea Creţulescu găzduia, în august 2008, în exact aceeaşi emisiune a ei, impasibilă şi deloc deranjată, insultele exact aceluiaşi Nicolicea la adresa lui Cristian Boureanu.

După ce,  prin februarie 2009, exact aceeaşi moderatoare, cu vederi larg democratice la vremea aia, îl lăsa nestingherit pe Vadim Tudor să abereze cu clăbuci despre Traian Băsescu şi să dea mesaje de instigare la ură şi la violenţă la adresa unor persoane, a unei categorii profesionale şi a unei etnii întregi, făcându-i rating, acum, dintr-o dată, „deontoloagei” i s-a pus pata nevoii de disciplină la locul de muncă.

Eugen Nicolicea, în timpul părţii de emisiune transmise în direct, a avut un comportament normal şi un ton calm, menţinându-şi discursul pe tema emisiunii. Cine susţine că omul a ţipat, că a ridicat tonul, că a făcut scandal – deşi era agresat cu întrebări inchizitoriale –, este ori surd, ori nebun, ori trăieşte într-o zonă neelectrificată. E drept că, la un moment dat, a facut aluzie la o atitudine mai veche a moderatoarei de pe blogul acesteia împotriva sa. Dar nu văd de ce, de pildă, într-o emisiune-dezbatere despre morală şi adulter n-am putea analiza subiectul deschizând parantezele (monden-biografice) Anei Birchall sau Adrianei Săftoiu. Cert este că divagaţia lui Nicolicea a declanşat o primă şi insolită ameninţare cu evacuarea (minutul 18:25″), reiterată şi mai serios, un minut mai târziu (minutul 19:20″–19:30″), când Andreea Creţulescu şi-a dat arama sa şi a postului pe faţă:

«ŞI V-AŞ RUGA, DE-ACUM ÎNCOLO, DACĂ NU DORIŢI SĂ PĂRĂSIŢI ACEASTĂ EMISIUNE, SĂ RĂSPUNDEŢI LA ÎNTREBĂRILE PE CARE VI LE ADRESEZ ÎN MOD DIRECT.» (sic!)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Ei bine, vă închipuiţi această urecheală trasă unui om ca Solomon Marcus, dacă acesta ar îndrăzni să spună şi altceva decât să răspundă la întrebările insidioase ale anchetatoarei, obişnuită să tragă la răspundere mai abitir ca la securitate sau la cercetări penale? Bietul om!

Meritul Andreei Creţulescu – căci în toate relele e şi un bine – este că a devoalat modul în care se gândeşte şi se acţionează într-o televizune, modul în care se REGIZEAZĂ, până la urmă, aceste aşa zise dezbateri libere. Dacă invitaţii nu pun botul şi se îndepărteză de la firul roşu trasat de realizator li se pune mai întâi pumnul în gură, apoi sunt ameninţaţi cu evacuarea. Altfel nu se explică cum miile de minciuni proferate la adresa unor anumite persoane (mereu aceleaşi) sunt trecute cu vederea şi chiar încurajate (eternul exemplu cu perdelele de 70.000 de euro), în timp ce adevăruri usturătoare, dar care contravin politicii postului, sunt aspru sancţionate.

Andreea Creţulescu este un personaj media de tipul „piesă de şah”. Dacă Dumitrescu evoluează în diagonale, Creţulescu face pe tura. Ea execută campanii. În linii drepte. E pusă să ridiculizeze, sa anihileze, să distrugă, să facă praf (rahatul, îndeobşte). Când nu reuşeşte cu adevăruri, îşi pune rictusul de carnasier pe faţă, arborează – după caz –  fie zâmbetul cataleptico-mefistofelic, fie pe acela scârbit de parcă ar fi înghiţit o flegmă de-a altuia, şi apelează la tot felul de tertipuri cică gazetăreşti, la întreruperea interlocutorului şi la tăierea microfonului.

Nu ştiu ce l-a apucat pe Nicolicea ca în timpul pauzei publicitare sa-i zică «mă jigneşti că aşa te-a crescut mă-ta». Mie, important nu mi se pare cum a crescut-o „mă-sa”, ci cum NU a crescut-o. De exemplu s-o fi crescut deprinsă cu onestitatea de a-şi cere scuze, după ce în emisiunea EI a fost perpetuată o minciună care a şi fost sesizată, ba chiar şi sancţionată de C.N.A.*, s-o fi crescut fără să-şi manifeste la televizor umorile, ofticile şi refulările personale…

Desigur, adresarea din off a ditamai deputatului, care în fond nu este decât un banal pesedism lingvistic minor, este reprobabilă, deşi poate e justificată de un context pe care „Realitatea TV” este posibil să nu ni-l dezvăluie în întregime.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Găsim, de fapt, doar o mică răfuială de mahala petrecută, întâmplător, nu într-o scară de bloc din Zăbrăuţi sau pe-o alee din Pipera, ci intr-un studiou de televiziune.

Esenţial, deci, nu cred că este acest episod, teribil de promiscuu prin protagoniştii săi, ci, repet, modul în care s-a dovedit că se practică televiziunea în România mogulilor.

Şi – vorba unui hâtru de pe forumul „Realitatea” – schimbarea clienţilor la bordel, nu ridică calitatea stabilimentului.

____________________________________

* – Decizii recente ale C.N.A. de sancţionare a emisiunii „Realitatea te priveşte”:

• DECIZIA C.N.A. nr. 887 din 28.10.2008

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune REALITATEA TV cu somaţie publică, întrucât, în ziua de 23 octombrie 2008, a difuzat, în cadrul emisiunii ”Realitatea te priveşte”, un material publicitar cu caracter negativ la adresa unui om politic (candidat la alegerile din luna noiembrie 2008), promovare făcută în afara perioadei de campanie electorală, fapt ce contravine prevederilor art. 155 din Codul audiovizualului.

Potrivit dispoziţilor invocate, publicitatea politică este permisă numai în perioadele de campanie electorală.”

• DECIZIA C.N.A. nr. 17 din 30.01.2009

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune REALITATEA TV cu amendă în cuantum de 5000 lei, întrucât în emisiunea „Realitatea te priveşte”, difuzată în ziua de 26 noiembrie 2008, atitudinea manifestată de moderatoare a contribuit la desfăşurarea emisiunii în afara cadrului legal şi a fost de natură a prejudicia dreptul la propria imagine al unor persoane.

Astfel, încălcând prevederile din Codul audiovizualului, moderatoarea emisiunii nu a respectat obligaţia de a solicita probe în susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva unora dintre invitaţi.

De asemenea, prin intervenţiile sale, aceasta nu a reuşit să asigure o dezbatere echilibrată, în sensul că nu a acordat părţilor condiţii echitabile de exprimare, care să favorizeze libera formare a opiniilor.”

•  DECIZIA C.N.A. nr. 129 din 17.02.2009

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune REALITATEA TV cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât, lipsa de reacţie fermă a d-nei Andreea Creţulescu, moderatorul emisiunii „Realitatea te priveşte” din 11 februarie 2009, a permis invitatului emisiunii, dl. Corneliu Vadim Tudor, să folosească un limbaj injurios şi să formuleze acuzaţii grave, de natură penală şi morală, nedovedite, la adresa unor persoane.

Consiliul reaminteşte că moderatorii au obligaţia de a interveni ferm, stăruind în mod convingător atunci când solicită dovezi care să probeze eventualele acuzaţii formulate de invitaţii emisiunii la adresa unor persoane.

De asemenea, moderatorii au obligaţia de a nu permite invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă împotriva altor persoane.”

• DECIZIA C.N.A. nr. 801 din 03.09.2009

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune REALITATEA TV cu somaţie publică, întrucât unele informaţii afişate pe ecran în emisiunea „Realitatea te priveşte” din 21 august 2009 au deformat afirmaţiile unui invitat al emisiunii.

Deşi invitatul a revenit cu precizări clare, declaraţia ce-i fusese atribuită în mod incorect a persistat pe ecran, radiodifuzorul încălcând astfel art. 3 din Legea audiovizualului privind informarea corectă.”

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009