Între Leonard Cohen şi Mircea Badea

Motto:

«And what can I tell you my brother, my killer
What can I possibly say?
I guess that I miss you, I guess I forgive you
I’m glad you stood in my way.» – Leonard Cohen
__________________________________________

Motto:

«Vreau să vă spun că este pentru a doua oară în ultimele zece zile când aş fi fost în stare să omor un om. (…) dacă aş fi avut puteri paranormale, în sensul că aş fi putut să omor cu mintea pe cineva, vă jur că aş fi făcut-o!» – Mircea Badea
__________________________________________

Leonard Cohen şi Mircea Badea aparţin, cu siguranţă, aceluiaşi regn.

Din acest punct, însă, destinele, dar cred că şi structurile lor cromozomiale, se despart: Cohen accede la arhanghelizarea artistică şi la sublim, iar Badea la condiţia de ascarid.

Pe ambii i-a creat, totuşi, Dumnezeu – e drept că pe unul Dumnezeul nostru, iar pe celalalt dumnezeii mă-sii – dând astfel apă la moară ateilor şi răzvrătiţilor împotriva divinităţii, incapabili să înţeleagă rostul teologic al Răului.

Leonard Cohen a încântat din nou elita Bucureştiului, cifrată, oarecum exact, la circa 10.000 de persoane, adică numărul celor care îl iubesc, care îl înţeleg şi care l-au aplaudat la cele două concerte susţinute în Romania anul trecut şi anul acesta. Cohen ar trebui predat la şcoală, că tot vorbim despre reforma învăţământului. Dar nu numai ca muzician, ca poet sau ca romancier, ci ca pe un concept… estetic, artistic, moral, spiritual şi chiar civic…

Lui Mircea Badea nu-i place Cohen. Se cacă pe Cohen. L-ar învăţa cuvinte gen „pizmă” şi expresii franţuzeşti gen „găina mea în curtea ta”, dând din mâini, urlând şi hohotind de râs. Dacă Cohen ar da trist din cap, i-ar trage oricînd un „Domnule Cohen eşti prost!”. Şi chiar un cap în gură. Şi asta numai pentru că spaţiile lor vitale şi morale nu se intersectează nici măcar la infinit. Cei doi se situează şi se identifică într-o antitetică dihotomie existenţială, de genul celei în care pendula filosofia geluvoicanvoiculesciană: metafizică şi clitoris.

O aplecare smerită a capului, o palărie ţinută umil la piept, o mişcare a mâinii  sunt lecţii de viaţă. Un pas al ştrengarului, executat pe scenă, este expresia unei bucurii lăuntrice descătuşate şi molipsitoare. Personalitatea lui Cohen vibrează, se pogoară, te atinge, te învăluie, te cuprinde, te pătrunde, te convinge sau te învinge şi te înalţă la cerul lui. Dacă ai ajuns acolo, în preajma lui ar trebui să miroase a lemn nobil şi a tutun bun; ar trebui să-i auzi înţelepciunea de domn şi de înger. Cerul lui e într-un spaţiu dincolo de Dumnezeu, de Yehova, de Buddha, pe care îi adoră făcându-i oameni. În Cohen găseşti iubirea şi ura , smerenia şi revolta, furia şi calmul, reflecţia filosofică şi pofta de viaţă, zen-ul şi militantismul activ. Găseşti harul! Şi, mai ales, te regăseşti pe tine, cel pur şi neprihănit.

De la întâlnirea cu Domnul Cohen pleci bun, generos,  fericit. De fapt, dacă ai avut norocul să-l fi ascultat, iubind, cu zeci de ani în urmă, în adolescenţă, pleci adolescent, pleci poet, pleci îndrăgostit de Suzanne, de Jane, de Nancy, de Marianne, de Alexandra… Sau, dacă eşti femeie, pleci cu simţământul adânc că tu eşti ele toate: şi iubită, şi muză, şi amantă, şi muzică, şi poezie, adică… Femeie!

Ajuns acasă, dacă pe drum n-apucă sa te calce vreun gip, poţi avea neşansa ca din cauza unei fatale inadvertenţe de zappare să dai, într-o hrubă televizoristică, peste Badea. Peste porcăriile lui vulgare, peste insultele lui, peste miştoul şi ştoul lui mereu expus curioşilor. Când îl vezi prima oară nu înţelegi ce diagnostic să-i atribui şi nici nu-l poţi încadra socialmente într-o categorie cunoscută. Într-un recent interviu, care a fost adevărat, este real şi va fi autentic, Mircea Miclea îl cita pe Unamuno care zicea că toţi oamenii pot fi plasaţi undeva pe o axă între Hamlet şi Don Quijote. O dovadă că Badea, fără riscul de a-l insulta pe Don Quijote, este inclasabil din punct de vedere antropologic.

Mircea Badea,  a cărui „bibliotecă a Academiei” este la gym, ale cărui metafore îşi au obârşia în spatele prohabului şi al cărui simţ moral este la casa de amanet „Intact”, te întâmpină — îmbrăcat de mamă-sa „la” cămaşă colorată cu cravată colorată — cu voioşia gregară şi infantiloidă a caragialescului Ionel. Un zâmbet larg şi sincer îi cască gura care se umple cand rosteşte, ghiduş nevoie mare, „ampulă„. Rostirea i se constituie în dialog interior, în revelaţie… şi te astepţi ca, în plină emisiune, să se uite în jos, să pună mâna chiar, în scop constatator. Vestea proastă este că Mircea Badea este emasculat. Emasculat moralmente, vreau să spun. Îmi aminteşte, astfel, de-un personaj antic cu un destin trist şi asemănator: Sporus, făcut „soţie” de către Nero. Nero cel de astăzi, partenereul de viaţă al lui Badea, este fericit, sau cum ar spune romanii, este… felix.

După geniul care îşi scoate pălăria în faţa publicului, dai, grotesc, peste trogloditul care îşi scoate pantalonii în faţa publicului.

Scriind acest text mi-am amintit de vorbele lui Traian Băsescu: «Mă întreb ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?»

Şi, la rândul meu, mă întreb:

CE BLESTEM O FI PE POPORUL ĂSTA DE A AJUNS PÂNĂ LA URMĂ, DUPĂ LEONARD COHEN, ÎNAPOI LA MIRCEA BADEA?

Răspunsul va fi fost dat de apostolul Pavel într-o scrisoare către Timotei:

«în noi este toată înălţarea şi căderea.»

*                 *

*

**************************************************

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009