Eu cred…

… că nu suntem un popor vegetal,

ci un popor teribil de animal.

De unde altfel liniştea…

Ba tărăboiul…

În care aşteaptă desfrunzirea?

Vecinului, prietenului, duşmanului… nicicând a sa.

De unde curajul…

Dar şi inconştienţa

De-a ne da drumul pe toboganul somnului…

raţiunii, votând cu votul altuia, gândind cu gândul altuia, vorbind cu vorba altuia

Până aproape de moarte…

până aproape de viaţa noastră călcând pe viaţa voastră,

Cu siguranţa…

şi cu deznădejdea

Că vom mai fi în stare să ne naştem…

şi din păcate să supravieţuim

Din nou?

La fel de vechi ca morţii de noi.

Eu cred că suntem un popor vegetal…

făcut din praz, din seminţe şi din prea mult usturoi

Cine-a văzut vreodată…

Da, cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

Ori un român dăruindu-se?

Mă cutremur citind analiza lucidă şi previziunile economice pe care le face Theodor Stolojan într-un amplu interviu acordat ziarului „Adevărul”.

Dincolo de macroeconomie, de finanţe, de politica guvernării chiar, dintre rândurile grele ale interviului răzbate chinuitor un adevăr prea gol pentru a fi arătat, precum regele, cu degetul.

Dificultatea situaţiei pe care o avem, dar mai ales a celei pe care o vom avea la anul nu este cauzată numai de fosta guvernare Tăriceanu, de Emil Boc, de guvern, de coaliţie, de PSD, de PDL, de opoziţie, de baroni sau de preşedinte. Adevărul – pentru care poate voi fi luat la palme, ca Patapievici – este că vom suferi din cauza poporului român.

Nu pot să uit nici acum cum, în plină criză a tigrilor asiatici, coreenii îşi donau verighetele pentru a-şi ajuta ţara să iasă din impas. Cum, cât şi pentru ce salariu munceau în acea perioadă. Mi se va spune că noi suntem un popor european evoluat, demn, cu idei, nu un popor de roboţi. Că ne-am câştigat dreptul nostru la democraţie şi la avuţie cu sângele ălora, cum le zice? Eroi?

Că de când ne ştim furăm genetic tot ce e nepăzit şi ne cade în cale nu contează atâta timp cât ne facem nouă bine. Iar când amorul de bunul întâlnit şi dorit este prea mare, iar bunul este întâmplător păzit, ori dăm în cap, sau mai recent tragem cu pistolul, ori dăm o lege prin care anulăm paza.

Marii şmecheri ai analizelor politice şi economico-financiare, acei monştri sacri pe care îi tot vedem discutând discuţii pe la televizor, sunt unanimi intr-o idee: guvernul nu a luat măsuri anticriză.

După slobozirea acestui postulat cu valore de refren de manea, poziţiile şi propoziţiile acestor preoţi ai adevărurilor absolute încep să devină ambigue: de la excentricităţi mentale şi tâmpenii hiperbolice crase şi nesimţite (pentru că ne jignesc inteligenţa) de tipul „trebuie daţi afară 600.000 de bugetari şi înlocuiţi cu calculatoare” (Dinu Patriciu, aici), pînă la stropşeli şi tânguiri braţ la braţ cu lideri sindicali cu mintea anapoda sau cu interese personale oculte, dacă nu chiar interlope. „Meşteri cârmaci” guralivi, gen Soviani sau Schnecker, necăjiţi că nu-i caută nimeni, îi trimit pe Boc, pe Pogea şi pe Videanu – vinovaţii de serviciu – la studiul şi la clasamentul făcute de Universitatea din München privind măsurile anticriză (date indubitabil valabile, în timp ce raportul „Oxford Analytica” era un rahat mincinos), la modelul polonez, maghiar sau german, trăgând semnale de alarmă în privinţa deficitului bugetar, în timp ce, pe celălalt program, alţi analişti – sau uneori aceiaşi dar înregistraţi – îi căinează pe bieţii simbriaşi ai statului atinşi la gioalele primelor de vacanţă la Ibiza.

Nesimţirea supremă a atins-o Nistorescu cu campania lui din „Cotidianul” intitulată „Solidari cu judecătorii”. Într-o ţară în care o parte importantă a celor care chiar muncesc, dar în sectorul privat, cel care creează bani pentru buget, şi care s-au văzut fie concediaţi fără salarii compensatorii, fie cu salariile înjumătăţite (ca proprii săi colegi de trust), să vii cu o asemenea idee, dictată doar de-o ură oarbă sau de un servilism abject, mi se pare nu numai o inconştienţă managerială ci şi un act antisocial.

Metoda este de sorginte poliţienească (la noi securistică): torţionarul bun şi torţionarul rău. Aşa şi analiştii economici. Când contextul este social, huo Boc-Băsescu că nu dau sporurile, că vor să-i pună în concediu de 10 zile pe săracii bugetari, etc. Când contextul este economic, huo Boc-Băsescu că sunt populişti şi nu reduc salariile şi că nu trimit în şomaj bugetari în valoare de cât e deficitul. Haios e că cei care ne „torţionează” la cap cu aceste teorii contradictorii îşi schimbă rolul de la emisiune la emisiune.

Mă rog, cu asemenea „şoumeni” ne-am obişnuit şi simpla lor apariţie în mediile insalubre informaţional păstorite de Gâdea sau dirijate de Dumitrescu ni-i pune între ghilimele. Ce să fac altceva decât să dau pe Cartoon Network sau pe OTV atunci când, în interval de o săptămână, mi se oferă previziuni cică serioase privind cursul de schimb la sfârsitul anului emanate din puţele gândirii lui Patriciu (4,70-4,80), Ţiriac (4,50), Baltazar (4,20-4,30), Schnecker (4,10-4,20). De mentionat pentru necunoscători că ecartul dintre fiecare previziune e de vreo 4%, iar cel maxim, între Patriciu şi Schnecker, e de… 17%!!! Şi vorbim, cică, despre expertiză şi despre autoritate… Când de fapt, la toţi în afară probabil de unul, e vorba doar de „miştou”.

„Suntem un popor vegetal”… Ingenuitatea Anei Blandiana mă face să zâmbesc.

Ba suntem un popor de pradă!

Din nefericire am evoluat într-un mod darwinist-mutant şi în loc să fi prădat şi noi ca toată lumea bună vreo Americă sau vreun Congo acum câteva sute de ani, când într-adevăr eram atât de vegetali că ne păşteau caii turcilor, ne-am apucat de prădat abia acum 20 de ani prăduindu-ne – ca niciun alt popor de pe planeta asta– propria noastră ţară, iar când am cam terminat-o – de la păduri la subsolul Mării Negre – ne-am întins la buzunarele, la parcometrele şi la bancomatele Europei.

Conchistadorii noştri s-au numit mai întâi hoţi (de ziduri şi de ţigle de pe acoperişurile C.A.P.-urilor, de ţevi pentru irigaţii, de şine de cale ferată, de rulmenţi din fabrică),  s-au numit apoi bişniţari (de valută, de blugi, de peretare, de meditaţii impuse), s-au numit apoi întreprinzători (de consignaţie şi butic) pentru a deveni, finalmente, businessmen, magnaţi sau moguli, stadii supreme în care conchistadorul român a „conchisdat” piese importante din patrimoniul economic naţional. După modelul istoric al colonialismului sălbatic, conchistadorii noştri au trecut la exploatarea coloniei din propria ţară fie economic, prin celebra metodă a căpuşării, fie politic, prin metoda cedării pe bani negri a unor temple autohtone către cuceritori străini.

Ne uităm la drobul de sare şi ne plângem că ne va cădea în cap. Ne-am terminat de furat căciulile. Am ajuns să ne comportăm ca un Uroborus, devorându-ne singuri.

Ce responsabilitate să-i ceri politicianului când tu însuţi, bugetar – teoretic „intelectual” – nu eşti în stare, măcar sufleteşte, dacă nu şi raţional, să pricepi că este în interesul tău să fii SOLIDAR. Solidaritatea, civismul nu sunt nişte mofturi. Sunt nişte scuturi şi sunt nişte arme.

Ce fel de concetăţean cu mine e un judecător cu venituri lunare de zeci de mii de lei, obţinute printr-o fentă judecată de el însuşi, care protestează cu gura Monei Pivniceru când ministrul de finanţe îl roagă să-i împrumute, pentru un timp, unul din sporuri pentru a putea primi şi învăţătorul lui fi-su salariul pe luna aprilie 2010?!?

Ce fel de funcţionari publici sunt aceia care nu renunţă la sporul LOR de vacanţă cu preţul şomajului colegului de birou?!?

Ce fel de canibali sunt aceşti bugetari?

Ce fel de analişti sunt aceia care mint un popor pretinzând că salariile şi pensiile, deficitul bugetar, locurile de muncă, sistemul sanitar sau cel educaţional ar fi rezolvabile cu bugetul aruncat pe perdele de Elena Udrea? Abrutizează informaţional un popor şi aşa abrutizat congenital. Desigur, mi se va reproşa că mă contrapun ideii lui Băsescu privind patriotismul. Poate… Optimiştii vor spune că generalizez în mod nepermis şi că ceea ce se vede nu este totuna cu ceea ce este. Se vor lamuri, însă, că am dreptate dacă vor privi România în ansamblu.

O Românie de nesimţiţi… Priviţi-i aici, mai jos, liberi în toată splendoarea lor „liberală”!

Nişte servitoare bugetare îi vor mătura „doamnei” scrumul şi chiştoacele de pe jos, iar inteligentului şi civilizatului „domn” îi va strânge chiştocul (de ţigară) un calculator.

Natură moartă cu marmură şi mucuri…

În toate ţările afectate de criză, populaţia a înţeles că e crucial şi vital să facă sacrificii apropae colective: să accepte SCĂDERI de salarii şi de pensii, dar şi CREŞTERI de TVA sau de alte taxe şi impozite. La noi, sindicaloidul Marius Nistor zbiară, seară de seară, pentru că isteria face rating, că „ceee, guvernul ne impune curbe de sacrificiuuuu?!?!?”.

Ruşinea cea mare este că suntem un popor care, într-o situaţie limită, nu-şi poate impune singur curbe de sacrificiu şi ca trebuie un guvern care să le propună.

Mă gândesc ce scandal ar face tipi gen Nistor sau Pivniceru dacă, Doamne fereşte, ar trebui să facem faţă vreodată unui război.

Şi tot Doamne fereşte să fii copil sau femeie cu alde Nistor pe vreun Titanic!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Sorin Ioniţă, „De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei”

________________________________________________________

SENATUL EVZ: De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei

Sorin Ioniţă

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

Sorin Ioniţă: „N-o să vorbesc azi despre ideea lui Băsescu cu referendumul pentru parlament unicameral, din două motive. ”

Întâi, pentru că tema în sine nu interesează pe nimeni: nici pe dv., nici pe comentatorii TV, care rezistă maximum 10 secunde fără să te întrerupă dacă vrei să discuţi pe bune unicameralul. În al doilea rând, deoarece motivul lui Băsescu este atât de simplu încât n-are nevoie de explicaţii în plus.

În formularea splendidă a lui Bogdan Olteanu, întrebat acum doi ani de ce vrea parlamentul să-l suspende pe preşedinte, motivul sună aşa: pentru că poate. “D-aia, fiindcă pot” este consecinţa logică a climatului instituit de câţiva ani în legislativul României, unde singura preocupare a devenit lupta pe proceduri, nu pe fond. De ce se miră parlamentarii că s-a ajuns aici?

În fine. Mai important şi relevant pentru noi toţi mi se pare modul cum a fost receptat şi comentat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale – îl ştiţi, ăla cu sexul şi drogurile. Aici, am din start o mică părtinire (am fost, teoretic, membru al acestei comisii), dar una foarte mică (spre ruşinea mea, n-am contribuit la raport, fiind prezent doar la şedinţa inaugurală). Mă rezum deci la a susţine concluziile, dar de pe margine, nu din mijlocul distinşilor universitari care au toate meritele pentru redactare. Odată mărturisit acest conflict de interese, trebuie să spun că un lucru m-a şocat atunci când raportul a fost publicat.

Nu, nu tonul agramat-arţăgos cu care unii ziarişti i-au tratat pe autori, aşa cum s-au obişnuit să-i abordeze (cu oarece justificare, probabil) pe politicieni. Aici era vorba de nişte profesori ce şiau sacrificat timpul liber pentru a produce, neplătiţi, un diagnostic al stării sociale a naţiunii. N-au obligaţii publice, nu vânează voturi, ci vorbesc despre problemele reale ale bunicilor de la ţară, părinţilor sau nepoţilor celor cu microfonul în mână. Dar de la cercul strâmt al celor câteva mii de persoane din politică şi mass-media, care îşi întreţin reciproc agresivitatea şi lipsa de raţiune, e inutil să ceri un pic de deferenţă, sau măcar mimarea unui interes real pentru subiect.

Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.

Mă mai aşteptam să apară speculaţii absurde: de ce acum? Aha, preşedintele a planificat lansarea fix la debutul campaniei, să tragă din asta un folos la urne. După ani buni în care mulţi s-au deprofesionalizat înghesuind orice în grila de interpretare pro şi anti-Băsescu, nu te mai miri că ajung la concluzii comicabsurde. Toţi spun că astea sunt măsuri impopulare, dar în acelaşi timp îl suspectează pe preşedinte de populism pentru că a dat drumul raportului. Ori una, ori alta: fie poporul nu e aşa conservator cum se zice, fie preşedintele e un pic mai curajos (sau inconştient) decât ceilalţi, patronând o dezbatere pe teme riscante, dar necesare. Ambele deodată nu se poate. Şi în tot cazul, nu se vede deloc unde ar fi câştigul electoral.

Şi acum ajung la sursa uimirii mele: nu mă aşteptam totuşi ca primul care atacă recomandările comisiei, în chestiuni ţinând esenţialmente de reformă socială şi libertate de opţiune, să fie chiar şeful liberalilor, Crin Antonescu. El a fost urmat, în ordinea numerelor de pe tricou, de reprezentantul Patriarhiei şi de Mircea Geoană. Dacă poziţia BOR era previzibilă şi, pe undeva, normală, iar despre PSD ştiam că aderă la orice, numai la valorile stângii europene nu, aveam o speranţă ca măcar liberalilor să le fi rămas ceva principii prin buzunarele neconfiscate încă de Patriciu.

Cu Renate Weber în frunte, mă aşteptam să recite şi acasă aceeaşi poezie ca în UE, unde confraţii lor ar fi luat imediat în discuţie la modul serios propunerile comisiei. Acestea chiar se încheagă într-un tot coerent: de la reformele propuse pentru piaţa muncii şi pensii, la o mai bună ţintire a asistenţei sociale către cei în nevoie, până la combaterea discriminării faţă de grupurile dezavantajate sau aflate în situaţii de risc, totul respiră un aer mai curând liberal.

În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă. Se confirmă astfel încă odată suceala politică în care trăieşte România, pe invers cu Europa: popularii propun teme liberale, iar social-liberalii fac opoziţie tribalist-populară.

Dopaţi cu sfaturi tactice cumpărate de la consultanţi, politicienii uită că succesul nu depinde numai de urmărirea obsesivă a sondajelor, ci şi de capacitatea de leadership, adică forţa de a spune publicului nu doar ce îi place să audă, dar şi ceea ce trebuie. Dacă Geoană ezită, mereu cu un pas în urma partidului, iar liberalul Crin se înscrie cântăreţ în corul Patriarhiei, pentru că aşa-i la modă, trădând o maximă insecuritate în materie de convingeri, atunci nici măcar nu-i un mare merit pentru Băsescu dacă va fi perceput ca singurul lider plauzibil de prin preajmă.

*        *

*

Comentariul meu: Ceea ce pare să nu sesizeze domnul Ioniţă, prea onest în gândire pentru ticăloşia perversă a celor cu care, în calitate de jurnalist, operează, este un fapt pe cât de simplu pe atât de evident.

Domnia sa zice: «În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă.»

Motivul pentru care, atât analiştii şi jurnaliştii care sug portofelele mogulilor cât şi politicienii pesedişti şi liberali se raportează în mod pueril şi vulgar la raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale este că acest raport reflectă o preocupare a preşedintelui Băsescu din categoria MAJORĂ.

Analişti de tipul Hurezeanu sau Turcescu deplâng cu spor lipsa proiectelor candidaţilor la preşedinţie. Iată, însă, că atunci când Traian Băsescu iniţiază şi girează dezbateri pe probleme majore (să ne amintim şi Pactul pentru educaţie, votul uninominal, parlamentul unicameral, restructurarea statului, etc.), se găsesc nişte incapabili notorii, ca Antonescu sau Geoană, secondaţi de cunoscuta clică mass media, să ducă în derizoriu şi să maculeze cu nemernicia lor de Salieri impotenţi, iniţiativele valoroase ale celui cu care ar vrea să se măsoare. Dacă ei nu sunt în stare să producă altceva decât tâmpenii, diatribe sau insulte, atunci să nu cumva să vadă lumea că Traian Băsescu poate să propună societăţii româneşti teme majore şi soluţii bune. De aceea, din cele 400 de pagini, sunt fluturate populaţiei, doar cele despre droguri şi prostituţie, luate şi acestea într-o băşcălie de puberi cu probleme. Nu numai din cauză de tabloidizare, ci mai ales dintr-un interes politic meschin. Acest mod de a prezenta lucrurile eu îl încadrez ca formă perversă de fraudare a alegerilor.

Acestea sunt motivele care vă scapă, domnule Ioniţă.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009