Domnul Victor Rebengiuc – stânjenitoare rima politică a acestui patronim! – apare într-o postură absolut jenantă de cap de afiş în ultima producţie a departamentului de agitaţie şi propagandă a postului de televiziune „Realitatea”.
Nu întâmplător am ales această fotografie în care privirea sa stă coborâtă, aşa cum, cred eu, ar trebui să mai stea destul timp de acum încolo.
După fâsurile penibile rezultate în urma celorlalte campanii iniţiate de-o minte fără priză în realitatea din afara „Realităţii”, „Treziţi-vă! Asta nu e România noastră” (în rolul principal diva Alexandra Svet) şi „Solidari cu judecătorii” (în rolul principal cabotinul Cornel Nistorescu), grupul media al domnului Sorin Ovidiu Vântu a inventat ceva nou, cu o râvnă demnă de o cauză mult mai bună: campania intitulată coşbucic „Noi vrem respect!”.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Textul dramoletei, deşi se vrea patetic şi mobilizator, este şchiop, ciung şi chior, este banal, seamănă a compunere şcolară şi ca autor al lui îl bănuiesc pe Răzvan Dumitrescu sau pe Cosmin Prelipceanu. E prea sărac cu duhul şi prea proletcultist pentru a fi fost închipuit de altcineva. Faptul că domnul Rebengiuc a acceptat contractul ţine de demnitatea domniei sale şi apare cu atât mai paradoxal cu cât în propoziţie este vorba tocmai de solicitarea respectului. Sentiment care, domnule Rebengiuc, nu se cere, ci se MERITĂ! Mă aşteptam ca dumneavoastră — în calitate de actor care a muncit o viaţă întreagă pe scenă pentru a-l câştiga – să ştiţi acest lucru.
Una dintre problemele acestei campanii este că ea este promovată de un post de televiziune care demonstrează zilnic că NU mă respectă, încercând ca prin intermediul angajaţilor săi să-mi mototolească mintea, să mă convingă ca albu-i negru, ca negru-i alb şi că griul jeg e roz bonbon sau bleu cais.
O altă problemă este că ea a fost realizată mai demult, dar a fost declanşată – evident on purpose – exact în ziua în care PDL şi-a asumat cu curaj o guvernare monocoloră şi minoritară, după ce Ion Iliescu şi Marian Vanghelie au scos PSD din guvern rupând coaliţia, bagând în mă-sa munca lui Bazac, a lui Diaconescu, a lui Marian Sârbu sau a lui Andronescu; după ce nicio altă formaţiune politică n-a avut curajul să-şi asume răspunderea şi riscul de a oferi măcar un ministru. Aşadar intenţia de manevră politică, de acţiune electorală, este evidentă şi numai un actor bonom ar putea să n-o constate. Mă îndoiesc, însă, că domnul Rebengiuc este un bonom ingenuu. Îi acord doar lipsa de viziune politică caracteristică acelui tip de intelectuali şoz care făceau, în occident, apologia stângii pe vremea când, dincolo de cortina de fier, mureau în lagărele comuniste milioane de alţi intelectuali. Sunt convins că domnul Rebengiuc habar nu are că, dacă Traian Băsescu nu câştigă alegerile prezidenţiale, indiferent cine ar deveni preşedintele României după 6 decembrie, ţara ar încăpea inevitabil pe mâna unui guvern făcut de şi după asemănarea lui Iliescu şi Vanghelie, cu tuşe de diferite grosimi puse de Hrebenciuc, Năstase, Mazăre şi compania de baroni hămesiţi după dieta impusă în ultimii cinci ani de actulalul preşedinte.
Cu indiferent cine la Cotroceni, chiar şi cu Oprescu, independentul lui Iliescu, sau cu Antonescu, tot PSD-ul va învârti ţara. Liberalii n-ar face decât să ţină bâzul, stipendiaţi şi controlaţi de un tip ca Patriciu care, s-a văzut recent cu ce respect maro şi moale îi umple pe cei căinaţi şi cică reprezentaţi de Rebengiuc: preconizează să înlocuiască 600.000 de bugetari cu calculatoare şi îşi bagă banii, scoşi din vânzarea, către străini, a unor active româneşti(!) – dobândite aşa cum se ştie –, în Georgia, în loc să-i investească în România, unde ar da de lucru unor români şi unde ar contribui la efortul comun de combatere a crizei economice.
Domnul Rebengiuc se crispează pe noţiunea de „respect” în timp ce televiziunea care l-a angajat dă imagini cu pensionari care se bat pentru un kilogram de zahăr şi pentru o sticlă de suc ieftin.
Domnul Rebengiuc îşi imaginează că „respectul” a fost cooperativizat şi că poate fi revendicat, ca pe o cotă-parte în natură, de către tot poporul. De către babele care se păruiesc la coada de la agheasmă sau de la moaşte, de către judecătorii Monei Pivniceru, de către funcţionarii cu prime de vacanţă la Ibiza, de către pişcotarii lui Vanghelie de la Romexpo, sau de halitorii de mici ai aceluiaşi din parcul Izvor. Respect pentru mass media? Respect pentru acei profesori care impun prin şantaj meditaţii obligatorii? Respect pentru cadrele medicale care cer şpagă? Respect pentru funcţionarele nesimţite? Nu, dragă domnule Rebengiuc. Statistic, ca şi deştepţii, oamenii respectabili sunt o minoritate.
Demersul „Realitatea TV” este o mânărie politico-ideologică comisă într-o situaţie electorală. Iar domnul Rebengiuc apare, oarecum zăpăcit – culmea ironiei – nu de Prospero, ci de Calibanul Vanghelie.
România între Prospero şi Caliban
Asistăm, evident, la o nouă poziţionare politică mascată a unui trust de presă, într-o conjunctură în care candidatul Mircea Geoană, aflat la a treia(!) lansare consecutivă, de parcă e o rachetă în trepte zburătăcind mereu fără combustibil prin norii politicii româneşti, are un penibil 19% în sondaje, fiind ignorat de o diferenţă de 11%-12% dintre susţinătorii PSD, adică nu mai puţin de… o treime!!! O situaţie în care, deşi îşi frânge bojocii încoţopenindu-se în tirade sforăitoare şi deja obositor de acuzatoare, dar eliptice de predicatul mesajului politic programatic, Crin Antonescu râmâne blocat într-un şablon uzat, ineficient şi nu reuşeşte nici măcar să-i facă pe cei care-l susţin să recunoască deschis acest lucru, fără riscul de a deveni rizibili.
Într-un astfel de context, domnul Rebengiuc se lasă luat de toartă şi pus, alături de Badea, de Ciutacu sau de Ciuvică, pe raftul cu murături al opoziţiei majoritare conduse de Iliescu, Vanghelie şi Patriciu. Restul, s-a văzut în aceste zile, nu (mai) există.
Ca şi în cazul protestului împotriva fenomenului „Spiru Haret”, afacerea „Respect” vine tardiv, prea ostentativ şi neverosimil.
Marele actor Victor Rebengiuc a jucat, din păcate „prea” excelent, rolul micului agitator politic.
Probabil pe bani!
***
© Alexandru Dan Mitache • 2009