Emile, SPUNE ŞI TU!

Sâmbătă, 10 octombrie 2009

WP-AM - CREIONUL CHIMIC

Poate aţi auzit de campania „SPUNE ŞI TU„.

Apare la televizor, la radio, pe net sau pe banner-e şi billboard-uri. Doar din closet n-a ieşit încă.

Deoarece sunt de modă veche şi tutuiala neliber consimţită mi se pare un tip de barbarism mârlănesc, n-am avut curiozitatea să dau curs, până acum, acestui îndemn suspect şi acelei amăgiri insultătoare din subtitlu, „E ÎN PUTEREA TA!”. A colecţiona o serie de năstruşnicii culese din popor, de genul «Biletele de autobuz s-au scumpit. Trebuie depăşite aceste probleme dar când ai buzunarele goale nu prea poţi», este un demers populist şi inutil petentului, asemănător panoului „Realitatea” din faţa Teatrului Naţional. Pulimea joacă mereu cu entuziasm şi pe gratis în piesele regizate de PR-işti.

De asemenea, văzând ce „supraofertă” de campanii a apărut în ultima vreme, este greu să crezi că aceia care le pun la cale şi, mai ales, le finanţează o fac de amorul poporului, dintr-un exces de civism sau de dragul democraţiei. Patru clase primare, capacitatea de a rezolva o integramă de dificultate medie şi deprinderea de a pune câteodată întrebări retorice te califică să înţelegi că, dând curs oricărei astfel de campanii, te faci complice la o acţiune fie de manipulare, fie de propagandă. Ce pot spera unii care scriu «Vine iarna şi trebuie să ne aprovizionăm cu lemne. E mai greu pentru noi cei care avem pădure că trebuie să obţinem aprobări pentru a tăia din pădurea noastră» sau «Impozitul forfetar a facut praf micii intreprinzatori. Au disparut multe locuri de munca, patronii ne mai putand suporta salarii si impozite pe salarii». Aceşti oameni chiar vor să fie în puterea lor schimbarea situaţiilor pe care le reclamă. Avem şansa să nu reuşească.

SPUNESITU

În spatele tuturor acestor campanii stau, mai în faţă sau mai în spate, persoane interesate să sucească minţile unor proşti sau ale unor disperaţi. Nici nu mai e vorba despre o spălare de creiere, căci în astfel de plase cad, îndeobşte, cei cu creiere imaculate.

În cazul campaniei pretins „sociale”, dar în realitate pur politice, „SPUNE ŞI TU”, motivaţia iniţiatorilor este chiar jalnică şi de o demagogie josnică, pentru că dă unor amărâţi săraci cu duhul speranţa că problema lor devine problema lumii:

«DE CE SĂ SPUN? • Pentru că sunt atâtea lucruri care te deranjează. În jurul tău, în oraşul tău, în ţară. Pentru că aici te ascultă cineva. Noi, cei care, la rândul nostru, ne-am săturat. De nesimţire, de delăsare, de corupţie, de neputinţă, de mizerie, de sărăcie. Pentru că încercăm să facem ceva. Şi vom aduce oameni care te pot ajuta cu sfaturi, consultaţii, îndrumări. Nu mai ai niciun motiv să taci.»

Îmi amintesc de nişte escroci care cică ofereau îngrijire unor bătrâni neputincioşi şi bolnavi, dar pe care doar îi deposedau de bunuri, lăsându-i apoi de izbelişte.

Am citit cu destulă răbdare mai multe „spuse” ale unor cetăţeni cu… „aplomb”. Prima concluzie, din fericire invalidă în planul generalului, ar fi că „vocea poporului” e cretină. Sau că se face un mişto masiv. O doamnă, care crede că ştie să se evalueze, scrie acolo: «Suntem atât de deştepţi, dar în acelaşi timp atât de proşti! Muncim zi de zi, iar nenorociţii de patroni ridică din umeri când le ceri salarul, care şi asa este restant de câteva luni (cel puţin trei), cu motivaţia – nu am încasat nimic, nu am bani să-ţi dau! Să dăm o lege pentru astfel de oameni care să-i oblige să plătească salariile la timp (staţi liniştiţi că nu le este frica de o plângere la ITM) vor să vii la lucru, să faci tot ce spun ei, dar când e vorba de plată – NIMIC.»

CA1Am putea crede că o astfel de cercetare sociologică ar putea oferi o bază pentru un program electoral. Nu ştiu cum ar putea fi sintetizate într-un tot unitar toate aceste probleme, chiar şi grupate tematic, cum apar ele pe site-ul respectiv. Demagog până în măduva oaselor sale de politicain „altfel”, «liderul liberal, Crin Antonescu, a precizat că este vorba de o campanie cu care are „o legătură de solidaritate” şi că temele de acolo îi sunt proprii».

Ce noroc pe poporul român că preşedintele României va ieftini biletele de tramvai!

De fapt, după potlogăria groasă de la Universitatea baptistă „Emanuel”, din Oradea, unde „tânărul” Zambil Antonescu, întrebat fiind: «să presupunem că aţi cîştigat cursa prezidenţială şi că sînteţi în prima zi la birou ca preşedinte al ţării, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ați face în această calitate?», el, căruia Rebenciuc nu îi cere respect, a răspuns cu paratrăsnetul în funcţiune, evitând pedeapsa divină cuvenită:

1. I-aş mulţumi lui Dumnezeu că m-a ajutat, deşi cred că nu se implică în această campanie electorală.

2. M-aș reculege, pentru că uneori simt că mă împrăştii la propriu în atîtea activităţi.

3. Aş convoca toţi factorii de decizie din domeniul religiei şi culturii, în primul rînd pe Patriarhul Daniel, pentru că reprezintă majoritatea românilor, apoi pe ceilalţi şefi de culte, pe preşedintele Academiei Române, să vedem încotro trebuie să ne căutăm drumul pentru mai binele românilor…

CAEm

(Sursa: Marius Cruceru)

A propos, sper că domnul Mircea Cărtărescu nu ştia despre acest moment electoral când a scris pe „Voxpublica” că «Crin Antonescu e un om mult mai delicat şi mai decent decât ceilalţi trei, alături de care pare din alt film. E singurul care nu e deloc populist.»

Intenţia reală a campaniei on-line este, de fapt, crearea unei liste de nemulţumiri care să fie percepute de public drept „nenorocirile” momentului, deşi majoritatea lor datează de douăzeci de ani sau chiar mai de demult.

În ziarul „Gândul„, Marian Sultănoiu devoalează culisele campaniei „SPUNE ŞI TU”, o evidentă campanie de teasing electoral pusă – cu efecte îndoielnice – în slujba lui Crin Antonescu.

«O campanie socială adresată celor nemulţumiţi de felul în care merg lucrurile în România deghizează o campanie politică dusă în sprijinul lui Crin Antonescu. Acesta spune că temele campaniei îi sunt proprii, dar că nu ştie cine plăteşte»

ZPECBlueIdeea unei astfel de campanii este o idee proastă. Cauza stă în păcatul, ajuns comun, al INADECVĂRII mesajului la public, sau invers. Ceea ce este nepermis la o presupusă inteligenţă neafectată de senectute a unei persoane cu pretenţiile Zoei Petre, cea care conduce INCOR (Institutul de Cooperare Regională, fondat de Emil Constantinescu).  Şi Sorin Ovidiu Vântu, sau cine o fi decidentul „ideologic” al trustului „Realitatea Caţavencu”, a avut o idee la fel de dezastruoasă – se vede acum în cifre foarte roşii – atunci când a schimbat orientarea politică a postului de televiziune „Realitatea TV”, îndreptându-l împotriva PD-L şi preşedintelui Băsescu. Se ştie că un post de ştiri este un post de nişă „quality”. Iar nişa respectivă este reprezentată de o categorie socială pe care atât sondajele de opinie cât şi statisticile postelectorale o identifică cu electoratul „evoluat” (populaţie activă din mediul urban, cu studii medii şi superioare, vârstă medie, etc.), adică cu cel majoritar de dreapta, democrat-liberal şi liberal. Votanţii de stânga din România nu constituie targetul unui post de ştiri. Opţiunea politică luată la „Realitatea” a îndepărtat un public pedelist de 35% şi a păstrat un public penelist de maximum 19% / 2 = 9,5%. Căci, situându-se de aceeaşi parte a baricadei cu „Antena 3”, şi-a împărţit cu aceasta bruma de public liberaloid. Repet, rezultatele se văd în situaţia financiară a „Realităţii”, datoare la bugetul statului cu 1,3 milioane de euro şi cu alte milioane de euro la diferiţii furnizori, potrivit ştirilor publicate în presă.

DPInventatorii campaniei „SPUNE ŞI TU” fac, aşadar, aceeaşi eroare de inadecvare. Ar vrea să se adreseze unui tip de public şi dau peste un alt public. Caută „omul creier”, sătul de tipul vechi de politician (Antonescu este, nu-i aşa, un „tip nou”) şi găsesc „omul burtă” care vrea butelie. O ipotetică tentativă de dizlocare a unei părţi din electoratul PSD nu este plauzibilă. De altfel chiar şi rezultatele cantitative sunt modeste: astăzi erau înregistrate doar 16.479 de „spuneri”, 5.861 de comentarii şi – cică – 1.129.239 de vizitatori, cifră de care mă îndoiesc. Dar, chiar luând de bună această „audienţă” de un milion şi ceva de accesări, faptul că doar 1,98% dintre vizitatori au pus botul sau au avut ceva de „spus”, reflectă că ŞI această campanie este un eşec.

IncorAşadar, potrivit ziarului „Gândul”, în spatele campaniei se află «fostul preşedinte Emil Constantinescu, prin INCOR – condus de Zoe Petre – şi omul de afaceri Dinu Patriciu, prin compania sa de publicitate „Odyssey Communication”»

OdysseyE mai puţin importantă, acum, legatura existentă între institutul sau fundaţia lui Emil Constantinescu şi banii lui Dinu Patriciu.

Pour la bonne bouche, e de remarcat, însă, o poantă chiar haioasă pe care bietul Constantinescu o comite în vehemenţa lui senilă:

EC«Fostul preşedinte Emil Constantinescu respinge însă categoric ideea că face teasing pentru Crin Antonescu. „Este o speculaţie. Această campania care se face prin INCOR – Institutul de Cooperare Regională, fondat de mine şi condus de doamna Zoe Petre -, este urmarea proiectului mai vechi al INCOR şi al «Fundaţiei pentru Democraţie» pe care l-am lansat de câţiva ani, şi anume «Părerea cetăţeanului contează». Proiectul s-a desfăşurat ani buni, începând din 2003, în sistem door to door, pentru că, în acea perioadă, eram complet interzişi pe tv, pe radio şi în ziare. Era perioada lui Năstase. Acum s-a schimbat situaţia , iar comunicarea pe internet este tot mai eficientă, fapt care ne-a determinat să reluăm acest program pe net”, a declarat, pentru „Gândul”, fostul şef al statului.»

Ooops! Gura păcătosului adevăr grăieşte…

Deci, domnule Constantinescu, ACUM S-A SCHIMBAT SITUAŢIA?!?!

Cam de când?

Şi iată cum Emil Constantinescu a ajuns, against all odds, agentul electoral al preşedintelui Traian Băsescu.

TB&EC

Intenţionam să-l întreb pe Emil Constantinescu dacă ştie pe cine va desemna Crin Antonescu ca prim ministru, în cazul în care ar câştiga alegerile prezidenţiale.

Nu-l mai întreb, căci e clar, Dumnezeu i-a dat mintea de pe urmă şi ŞTIE!

AN© Hultanul


***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


Mircea Dinescu, un eşec cultural

Sâmbătă, 10 octombrie 2009

BALADA PREAFRUMOASEI CONSTIPATE

ŞI-A ÎNAMORATULUI CUFURIT

_________________________________

Biet amor de barză chioară
Pentr-un stâlp de telegraf
Maţul tău mă înfioară
Damful tău mă face praf.

Cu zulufi, dar constipată,
Grizonat, dar cufurit,
Mi s-a pus pe tine-o pată
Să ţi-o trag la infinit.

Cum te mai strigam, conteso,
Când intram la tine-n gang
Şi-ţi făceau bucile zbang
Na-ţi-o frântă că mi-ai dres-o.

Eminesculând odoare
Veronică, Veronică
Eu credam c-o ai mai mică,
Tu credeai c-o am mai mare…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

MDMircea Dinescu a ajuns un poet degradat, cu epoleţii şi petliţele smulse, cu spada talentului frântă într-o coprolalie noduroasă, capabil doar de producţii de prost gust, triviale, inepte şi penibile. Ca această „satiră” (?) la adresa lui Eminescu şi a Veronicăi Micle.

S-ar vrea, probabil, un fel de François Villon de cartier, un epigon al lui Miron Radu Parschivescu, sau un Emil Brumaru şi nu reuşeşte să ajungă nici la glezna lui Mihai Mărgineanu.

În plan politic, Dinescu s-a supărat pe Traian Băsescu în manieră caragialească, de la o „daraveră” imobiliar-judiciară şi dintr-o cauză de tip becalian: instanţa de judecată a dat câştig de cauză lui Petru Durlănescu, adevăratul proprietar al podgoriei şi al butoaielor pe care se făcuse stăpân recentul îmboierit de la Cetate, poreclit „poetul-portofel”. Pentru acesta, vina lui Băsescu era, ca la Becali, că în timpul mandatului său justiţia a avut curajul să nu-i dea dreptate, preşedintele nefiind „săritor” şi „prietenos” în această speţă, aşa cum ar fi dorit pârâtul.

Apariţiile televizate şi evoluţiile de balon umflat și scăpat din mână înainte de a i se face nodul ale lui Dinescu îl arată ca pe un individ cu apucături şi păreri cel puţin bizare, ce se trag fie dintr-o naştere grea, fie dintr-o alimentaţie prea lichidă, fie dintr-o nevoie pecuniară presantă, fie din toate trei la un un loc. Incoerent şi incontinent, bâlbâit şi stropşit, neinformat sau dezinformat, cu egoul masturbat săptămânal de către Stelian Tănase cu eterna-i întrebare oftalmologică „cum vezi tu chestia asta?”, Dinescu vede mai toate chestiile care îl înconjoară prin strabismul său mintal, adică deformat şi strâmb.

Dacă Păunescu sau Vadim au cântat la o curte, Dinescu cântă pe la mese.


*       *

*

Un text excelent, semnat de Mihail Neamţu, intitulat Poetul dizidentul şi decepţia şi publicat în revista „22” asta primăvară, face o radiografie perfectă a „devenirii” lui Mircea Dinescu, poetul, dizidentul, histrionul, dizzydentul, oportunistul, neamul prost parvenit, ciocoiul, misoginul, golanul.

Nu pot să nu vi-l propun. Merită citit, sau recitit…

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


________________________________________________________

Revista22Poetul, dizidentul şi decepţia

de Mihail Neamţu

Marţi, 10 Martie 2009

________________________________________________________

MN«Istoria literaturii române va consemna probabil trei mari acţiuni din biografia lui Mircea Dinescu: naşterea scrisului poetic, curajul protestului anticomunist şi clovneria mediatică post-decembristă.

Talentat până la refuz, vizionar ameţitor şi răsfăţat de cuvinte, tânărul „cu spatele frumos” îşi invoca la debut muza: „vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” O înregistrare din 1967 ne arată un holtei amuzat, candid, zâmbind fâstâcit în faţa camerelor de luat vederi, gata să explodeze pe făgaşul serpentinos al metaforei. Erau vremuri în care Mircea Dinescu îndura stoic sărăcia şi anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid şi a scris mai departe. Versurile s-au aşezat mereu între tonul ludic, gravitatea vertiginoasă şi incantaţia elegiacă. Mircea Dinescu s-a pus cordial „La dispoziţia dumneavoastră” (1979), alegând apoi dramatic un „Exil pe o boabă de piper” (1985). A stat în preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges şi Puşkin, a fost apreciat de critici şi a râvnit la „O beţie cu Marx” (1989). Editurile străine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasă („Ce faci tu, literatură? / Tulburi cîţiva tineri caraghioşi din provincie / aşezi negustorul de hîrtie / la masa celui cu burta plină de litere / pui păduchi de aur în chica boemului / şi tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poţi îndulci apa înecatului / nici topi zăpada leprosului / nici îngrăşa vinerea săracului”).

În anii de hazna şi servitute ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viaţa literelor să fie guvernată exclusiv de „autonomia esteticului.” Acum douăzeci de ani, la 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération că drepturile omului sunt încălcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova în august 1988, când a lăudat perestroika lui Gorbaciov). Câţiva intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, Şt. A. Doinaş, Mihai Şora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Hăulică şi Andrei Pleşu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de susţinere. Poetul a fost dat afară din serviciu iar semnatarii au primit interdicţia de-a mai publica (cu excepţia antifascistului Geo Bogza). Devenit faimos prin intermediul „Europei libere”, Mircea Dinescu a fost salutat – alături de Doina Cornea – drept erou al conştiinţei naţionale. La Revoluţie, întreaga ţară şi diaspora fac cunoştinţă cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur”. În ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaraţie „Fraţilor, am învins!” a fost iubit instantaneu de întreaga Românie.

După ianuarie 1989, strategia împrietenirii cu puterea a dat neaşteptate roade. Ion Iliescu, îndeosebi, s-a bucurat de invitaţii nenumărate pe proprietăţile poetului (în Ialomiţa sau în Dolj, „La Cetate”). Orientarea pro-democrată l-a menţinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu (pe care l-a lăudat în campania din 2004, pentru a-l apropia într-o caricatură ineptă din 2009 de figura lui … Hitler). După 2005, şi de atunci fără alte fluctuaţii de simpatie, Dinu Patriciu sau Călin Popescu-Tăriceanu au vibrat la pofta de concesie şi interesele de asociere ale domnului Dinescu.

Sigur, a existat şi bătălia pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi. În afara acestui episod onorabil, însă, mandatul vigilenţei etice („to speak truth to power”) s-a prăfuit uşor. O perioadă, scrisul de pamflete suculente şi pastile pontoase a mai atras cititorii de politică (nu şi poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi în domeniul business. A făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, Silviu Prigoană sau Academia Română, devenind – după propria declaraţie – un fermier capabil să investească (fără profit) peste un milion de dolari (echivalentul premiului Nobel pentru literatură sau pace).

Toate acestea n-ar fi fost deloc prilej de sminteală dacă, de ani buni, atât harul creatorului, cât şi îndrăzneala protestatarului n-ar fi lăsat loc unei măşti de circar. Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase – autor recent de numeroase pagini pornografice (vezi romanul Maestro) – fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală. Tănase, confirmat pe post de profesor universitar după standardele româneşti ale profesiei, girează orice platitudini segmentate cu „dezvăluiri de culise” şi izbucniri vesele de limbaj bocciu. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparaţii pertinente sau referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei – oricât de ieftine – să ţină audienţa aproape! Şueta găzduită săptămânal în studiourile din Piaţa Presei Libere ajunge astfel o nefericită imitare a „hazului-de-necaz” propus americanilor de Stan şi Bran, în timpul marii depresiuni. Torturile cu frişcă sunt înlocuite însă de petele gri ale discernământului şi mirosul de ţiţei al frazei.

Omniprezent la televizor, invitat să comenteze orice subiect imaginabil, Dinescu bate câmpii pe sute de hectare. Cei care-l invită şi, probabil, el însuşi mizează pe imaginea omului simpatic – „prieten al elitelor”, pe alocuri, dar şi „băiat de comitet”. Chestionat pe cele mai mărunte teme, el se pronunţă cu fanatism obosit, aplomb isteric sau certitudini infantile. Uneori, dă impresia că ar face orice să ne ţină, contra-cost, atenţia mereu trează: de la expectoraţii involuntare şi mici înjurături live, până la cântece la firul de ceapă sau catrene uşor libidinoase, fostul patron al „Academiei Caţavencu” ajunge, la ore târzii, lăutarul favorit al gloatei. În momentele de sobrietate, se mai aud doar înjurături către yanchei, spasmul grijii pentru soarta stângii, relativizarea noţiunii de corupţie, o gustoasă reţetă culinară şi explicaţia despre rolul ecologic al ciorilor după campania agricolă de toamnă.

Darul povestirii şi umorul oacheş rămân în rezerva de înzestrări native ale fostului mare poet şi curajos dizident. Ridicat însă pe estrada bâlciului nostru balcanic, Mircea Dinescu – comparat odinioară cu expresionistul Blaga – nu mai girează astăzi decât mahalaua unei eterne tranziţii.»