Piotr Smolar, „Otrava în vene”

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009

Elena Udrea, ea înşivă*…

Aş fi vrut să intitulez articolul „ELENA UDREA FAŢĂ CU REACŢIUNEA”, dar mi-am amintit aserţiunea „Madame Bovary c’est moi”.  L-am preferat pe Flaubert lui Caragiale.

Deci… Elena Udrea! Un subiect sau o temă pe care o văd, a posteriori, încadrabilă în mai multe dintre categoriile acestui blog: „Creionul chimic”, „Gică Contra”, „Atitudini” şi „Întrebări deschise”…

Opiniile pesediştilor şi liberalilor despre ea nu se califică pentru o discuţie cât de cât serioasă. Şi unii şi alţii sunt ori complexaţi, ori vindicativi, ori în general şi una şi alta. De asemenea, părerile publicului de matracuce bovarice (că tot venise vorba) aflate la menopauză, sau de tatai frustraţi, bolnavi de „sindromul anti-Udrea„, care o detestă motivat, nu mă interesează.

Nici crizele erotico-economice ale unor maniaci vulgari şi misogini, de tipul C.T. Popescu, Dinescu sau Nistorescu, nu pot fi luate în discuţie, aceştia fiind incurabili şi motivaţi doar patologic şi financiar.

Dar constat că şi oameni cu un presupus scaun la cap, pe cât posibil neutri sau chiar susţinători ai preşedintelui Băsescu, se lasă bântuiţi de obsesia Udrea. Persoane, personaje şi, din păcate, chiar personalităţi din societatea civilă cu ştaif se lasă duse de această „convenienţă” inedită şi absurdă: distanţarea de Elena Udrea. Ultima pe care am „prins-o” este poeta Angela Marinescu.

Desigur, când eşti om de cultură, sau jurnalist din categoria „quality”, dă prost să te contrapui intelectualismului alinamungiupippidic. Nu te poţi pune rău cu dumnezeirea academică în chiloţi tetra şi ciorapi mercerizaţi dându-te cu necurata care se îmbracă de la Prada.

Noţiunea „Elena Udrea” – că a ajuns o noţiune, o sintagmă –  este mereu întâmpinată în cercurile înalte cu „văleu ma chère” sau „olio dear„. De ce? Nu cred că ştie nimeni. Cum ziceam şi despre raportarea la Traian Băsescu în articolul «„Şozul” de a fi anti-Băsescu», probail că acelaşi curent „şoz” funcţionează şi în cazul Elenei Udrea.

Hai să fim lucizi şi în fond respectuoşi cu noi înşine.

Cine şi mai ales CE este, de fapt, Elena Udrea, dincolo de personajul folcloric şi imaginar (creat de aspectul ei plăcut, de o incontestabilă inteligenţă, de un talent şi un curaj politic şi de o certa charismă) maculat scatologic prin trecerea din gură-n gură de la grobienii Ciutacu şi Badea, prin obscenul grotesc Dinescu până la toţi cei care cred că demnitatea proprei lor autobiografii necesită o trecere pe trotuarul celălalt când vine vorba despre ea?

Există bigoţi ai lui „crede şi nu cerceta” care trăiesc cu convingerea fermă că Elena Udrea s-a născut la Pleşcoi, că firma „Dalli” îi aparţine ei sau soţului ei, Dorin Cocoş, că a achiziţionat perdele în valoare de 75.000 €, că toată activitatea ei s-a rezumat la tricotat, dat cu mopul, călărit, plimbat cu bicicleta şi scris pe zidurile pariziene „Romania land of choice”, doar pentru că aşa a apărut în gazetele lui Patriciu, Sorin Roşca Stănescu, Vântu, sau Voiculescu sau aşa s-a văzut la televizor. Deşi alegaţiile şi calomniile au fost dovedite ca mincinoase, deşi turismul s-a mişcat bine, deşi, în ciuda crizei şi a infrastructurii, TUI a revenit în România.

De unde provine această voluptate a calomniei, a asocierilor porcoase şi a dispreţului extrem faţă de o persoană?

Şi atunci chiar întreb:

• De ce se crede, fără niciun temei serios şi concret, că Elena Udrea ar fi imorală, când ziarele au publicat fotografii sau secvenţe video şi au arătat-o pe sfânta Adriana Săftoiu vinovată de adulter, pe Ana Birchall în ipostaze… (de)favora(bi)le, sau pe Paul Păcuraru făcând cybersex de unul singur.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai proastă, dacă a făcut acum nu ştiu câţi ani, când nu ocupa nicio funcţie importantă, o gafă privind Norvegia, decât Adrian Severin (cel cu H2O-ul), decât viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu (care habar n-are cât este dobânda de politică monetară), decât ministrul Adomniţei (pe care l-au învăţat copiii câte stele sunt pe drapelul Europei), sau decât mulţi, mulţi alţii?

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai abuzivă decât tot guvernul Tăriceanu, care a prăpădit pe nimic 3,5 milarde de Euro la sfârşitul lui 2008? Sau decât Rodica Stănoiu, care şi-a aranjat vânzarea unei  coşmelii din Filiaşi, în valoare reală  de 2.500 $, către SNP Petrom (companie de stat pe atunci!) cu 100.000 $? Sau decât atâţia alţii despre ale căror abuzuri, acte de corupţie sau matrapazlâcuri ziarele au tot scris de 20 de  ani încoace?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai putin onorabilă decât aceeaşi Stănoiu, sau decât Voiculescu, Roşca Stănescu, Ghişe şi ceilalţi turnători la Securitate? Sau decât Vadim Tudor ori Adrian Păunescu? Sau decât alte persoanje feminine sinistre de teapa Aurei Vasile?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai puţin cinstită decât Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Şerban Mihăilescu, Ovidiu Muşetescu, Sorin Pantiş, Ioan Avram Mureşan?

• De ce se crede că activitatea ministerială a Elenei Udrea ar fi mai „oneroasă” decât cea a lui Orban, Mitrea, Nicolăescu, Remeş, Dan Ioan Popescu, etc.? De ce ar fi ea o membră a unei camarile şi n-or fi toţi clienţii politici ai PSD şi PNL? De ce ar fi ea o jefuitoare de bani publici şi n-ar fi cei care au privatizat ca în codru, la comision, tot ce s-a putut, cei care au returnat ilegal TVA în valoare de miliarde sau cei care au cedat subsolul Mării Negre? Cazuri în care, democratica şi transparenta coaliţie majoritară din parlament nu a găsit de cuviinţă să ceară, prin intermediul unor justiţiare comisii (şi încă cu celeritate) nicio începere a vreunei cercetări penale.

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai cu tupeu decât Adrian Năstase, primul care a introdus golănia în discursul politic invitând, de la tribuna parlamentului, să i se numere coaiele. Pe care a dovedit că nici nu le are, ascunzându-se, de ani buni, pe sub scaunele parlamentului şi în fustele mătuşii Tamara de justiţia care îl caută.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai incompetentă decât miniştrii Chiuariu, Adomniţei, David, Nicolăescu sau Cioroianu, ca să nu-i pomenim decât pe unii mai recenţi. Sau mai incapabilă decât Crin Antonescu care n-a realizat absolut nimic într-o intreagă carieră de politician şi de parlamentar, care n-a votat nici măcar o singură dată în sesiunea parlamentară de toamnă a anului 2007 şi care este cunoscut ca un chiulangiu notoriu de la serviciul în care l-au trimis credulii care l-au votat.
  

• Şi a propos, de ce se crede că Elena Udrea nu este un bun ministru al turismului? Au făcut mai multe şi au fost oare mai buni şi mai competenţi: Mihai Lupoi (guvernul Roman), Dan Matei Agathon (guvernele Văcăroiu şi Năstase), Akos Birtalan (guvernul Ciorbea), Sorin Frunzăverde (guvernul Vasile), Ovidiu Silaghi (guvernul Tăriceanu)??? Îşi mai aminteşte cineva de ei? N-au consumat şi ei bugete? Proiectul ţeapă al cuplului Agathon-Năstase „Dracula Park” n-a existat? Palmierii din Mamaia morţi de mici n-au existat? Ce amnezii subite handicapează astăzi onorabilele creiere din societatea civilă şi din mass media de salon?

Doamnelor şi domnilor intelectuali civili, civici, cinici, cum oţi mai fi, sunteţi nişte ipocriţi!

De ce vedeţi, abia acum, şi numai în Elena Udrea, toate defectele şi toate metehnele celor enumeraţi mai sus de care nu v-aţi indignat decât prea puţin?

Cu ce, prin ce şi de ce este Elena Udrea mai rea sau mai puţin bună decât oricare dintre noi sau dintre voi?

N-aveţi şi domniile voastre scăpari şi bâlbe, interese şi veleităţi, ambiţii şi putere, cadavre prin dulap?

Vă rog puneţi mâna şi citiţi Ioan 8,7.

Obiecţia că ea, spre deosebire de dumneavoastră, este demnitar, nu ţine. La fel aţi gândit şi v-aţi comportat şi când nu era ministru.

N-am onoarea!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

___________________________

* O fi oare necesar să mai precizez că acest dezacord al pronumelui de întărire are un schepsis?