Republica Liniştită România

_______________________________________________________________

Motto: «Alo, linişte! Tovarăşi, ce e cu voi? Staţi liniştiţi! Linişte! Linişteeee!»

_______________________________________________________________

Într-un interesant articol publicat pe VoxPublica şi intitulat „Împreună„, Robert Turcescu pune, la un moment dat, un diagnostic:

«Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.»

şi imediat apoi o întrebare retorică şi prudent impersonală:

«Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea.»

Apoi adaugă, idealist cum îl ştim:

«Azi, cu o doză mare de regret şi tristeţe, privind dintr-un colţ spre societatea românească a zilelor noastre şi izolîndu-ne măcar preţ de cîteva ceasuri de tumultul electoral, am putea trage concluzii folositoare pentru perioada post-alegeri. Prea puţine depind de cine va fi viitorul preşedinte. O ţară prost croită nu se repară cu indicaţii de la Cotroceni. Nu Obama salvează SUA de recesiune economică. Istoria progresului unor naţiuni e scrisă de efortul naţiunilor înseşi. Un efort comun care corectează din mers greşelile perioadelor precedente.»

M-am încumetat să-i postez, acolo, un comentariu, deşi e greu să obiectezi unui articol atât de bine scris, chiar dacă unele idei conţinute în el şchioapătă serios şi dacă autorul, uneori, nu vede pădurea de copaci.

Putem, oare, crede că “Liniştea” (aceea menţionată şi în recentul articol din Le Monde) este un adjuvant sau un catalizator al unei recroiri a României, a statului român?

Deocamdată avem un stat şi o Constituţie croite, poate ştiţi, exclusiv sub regimurile Iliescu.

Groapa fundaţiei a fost săpată încă din zilele Revoluţiei, primele betoane au fost turnate în CPUN şi sub FSN, iar edificiul statal a fost desăvârşit pe vremea dinozaurilor PDSR-işti şi PSD-işti de tristă amintire din guvernările lui Văcăroiu şi Năstase. Croiala constituţională sur mesure comandată ţării şi poporului de cuplul Iliescu-Năstase prin mintea lui Iorgovan şi braţul lui Cozmâncă ne arată, pentru prima dată, abia acum în mandatul lui Traian Băsescu, când e supusă meandrelor funcţionării reale a democraţiei, cât de inadecvată este şi cât de supusă unei dorite şi premeditate stări de Linişte, ca aceea la care făcea apel şi Elena Ceauşescu din balconul C.C.-ului.

Ion Iliescu este singurul politician care şi-a pus amprenta asupra modelării statului român postrevoluţionar, până la Băsescu. Cine altcineva a mai iniţiat vreo formă sau reformă structurală?  Trăim, în ciuda miilor de legi adoptate ulterior, în ciuda aquis-ului comunitar şi a armonizării legislative, a aderăriil la NATO şi UE, în acelaşi stat îmbătrânit moral şi anchilozat, construit de Iliescu, după mentalitatea lui Iliescu, pentru oamenii lui Iliescu. Aceştia sunt, în principal, cei care l-au ajutat în timpul Revoluţiei şi care, după aceea, i-au ţinut scara pentru preluarea şi consolidarea puterii înainte şi după mineriade, până în 2004, în schimbul impunităţii lor.

Poate că memoria nu mă ajută, dar cred că nimeni altcineva nu a atins, cu adevărat, nici structura de rezistenţă a statului, nici „structurile”.  Constantinescu a încercat să tragă o spoială cu disperist de interior la exterior. Prima ploaie l-a trimis într-un subsol al unei pagini din cartea de istorie. Şi după alte ţigări, dar nu pentru Coposu, ci pentru Iliescu, care nici măcar nu fumează. Nici partidele, nici parlamentul, nici vreun guvern, nici prăpădita de societate civil-politică, nici mass media n-au atins, măcar cu o floare, timp de cincisprezece ani, statul româno-iliescian, Republica Liniştită România, caracterizată nu numai prin mineriade, ci şi prin manipulări, prin controlul puterii, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, discreditarea opoziţiei prin tot felul de diversiuni, controlul resurselor statului, rezistenţa la reformă, contestarea dreptului la proprietate, nostalgia unei orientări către Kremlin, castrarea justiţiei… (o cuprinzătoare evocare a amprentelor lăsate la locul faptelor de către Ion Iliescu reuşeşte să facă Roxana Preda în articolul „Ion Iliescu sau «faţa umană» a comunismului” din Evenimentul Zilei / 2 noiembrie 2009).

Istoria acestor douăzeci de ani va consemna, aşadar, doar două nume implicate în „afaceri” cu soarta statului. Două „persoane fizice”: ILIESCU şi BĂSESCU! Nu degeaba lupta se dă, astăzi, mai mult decât evident, între ei doi, toţi ceilalţi fiind doar nişte marionete sau nişte simple butaforii de decor.

Putem, printr-un simplu dar onest recurs la memorie, să comparăm acţiunile majore ale celor doi şi să decelăm malignul şi benignul.

Acum, când cineva (întâmplător Băsescu) vrea să zguduie – cu “deranjul” şi „scandalul” inerente oricărei zguduiri – starea de dolce far niente a statului iliescian şi a structurilor sale, hop, adepţii “liniştii de balcon” sar din somnul raţiunii lor (dar şi al… statului) în sprijinul bătrânului lor creator.

“Deranjurile”, „scandalurile” şi „atentatele la linişte” INIŢIALE, cauzate de iniţiativele lui Băsescu privind atât votul uninominal cât şi, acum, restructurarea parlamentului şi reforma constituţională, au devenit, brusc, sub impactul ameninţării cu referendumul, cauze dragi celorlalte partide, care tergiversaseră şi obstrucţionaseră aceste proiecte. Ne amintim şi scanadalul provocat de Băsescu când a condamnat crimele comunismului, sau când a impus respectarea legii privind transferul dosarelor Securităţii de la „servicii” către CNSAS, declanşând o lustraţie formală şi mai mult morală în societatea românească.

În fond, Robert Turcescu nu are dreptate şi este idealist (sau, cu scuze, face pe idealistul) când aşteaptă de la INSTITUŢII – fie ele fundamentele democraţiei – o reformă la nivelul statului. Parlamentul României si în general establishment-ul românesc este esenţialmente retrograd şi profund reacţionar. Structurilor statale actuale Iliescu le-a creat un cadru – aproape „autarhic” – inspirat din „Ferma animalelor”, pe care privilegiaţii nu acceptă ca cineva sa îl modifice. De aceea, nicio acţiune de modernizare serioasă a României nu va fi iniţiată sau sprijinită din interior de către indivizi parctic inamovibili.

Să nu uităm toate „idiosincrasiile” manifestate faţă de orice intervenţie, de orice monitorizare venite din exteriorul ţării: de la „nu ne vindem ţara!”, până la refuzul acordului cu FMI.

Din păcate, România dovedeşte, în continuare, că este tributară „omului providenţial”, „tătucului”, spuneţi-i cum vreţi. Incapabilă să iasă din mocirlele în care s-a băgat singură, are nevoie încă cinci ani de un viguros troliu, nu de un viguros edec. „Împreună” este, în acest moment, o iluzie.

Nu este o fericire, ci o fatalitate!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Ion Cristoiu, „Cum lucrează PNL pentru Mircea Geoană”

________________________________________________________

Cum lucrează PNL pentru candidatul Mircea Geoană

Jurnalul | Observator | Editorial | 02.11.2009

Ion Cristoiu

_______________________________________________________

«Birourile reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au decis luni, 26 octombrie, ca votul de încredere pentru Guvernul Lucian Croitoru să aibă loc miercuri, 4 noiembrie 2009.

Premierul desemnat a trimis Parlamentului cererea în ziua de 23 octombrie 2009.

Ageră cum îi e felul, presa a dibuit imediat că e vorba despre o tărăgănare voită a trecerii prin Parlament a noului Guvern.

Nu era nevoie de cine ştie ce inteligenţă analitică pentru a sesiza această realitate. Motivele amânării sunt cusute cu aţă albă. De la nişte pretinse goluri în CV-ul unor miniştri până la agenda încărcată a Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Amânarea examenului pentru 4 noiembrie 2009 a fost pusă de presă pe seama unei lovituri mediatice de sorginte electorală. Miercuri, 4 noiembrie 2009, Traian Băsescu împlineşte 58 de ani. Coaliţia de la Grivco (PSD-PC – PNL – UDMR) ţine astfel să-i ofere lui Traian Băsescu, drept cadou otrăvit, înfrângerea care ar fi căderea Guvernului Croitoru. Cei trei candidaţi ai coaliţiei – Mircea Geoană, Crin Antonescu şi Kelemen Umor -, cu un program electoral redus la sloganul Jos Băsescu!, speră astfel să mai câştige ceva voturi din sângele politic al candidatului PD-L. Pe vremea Revoluţiei Franceze, când ghilotina lucra la capacitatea sa maximă, ca un strung Carusel supus angajamentului de a realiza cincinalul în patru ani şi jumătate, muierile din Paris se năpusteau la eşafodul din viitoarea Place de la Concorde pentru a se mânji cu sângele scurs din căpăţâna retezată şi ţinută sus, de chică, de celebrul călău Sanson. Se credea că sângele scurs din decapitat aduce belşug de puradei în burtă. Asemănător, cei trei candidaţi, cărora li se adaugă din când în când şi independentul Sorin Oprescu, nutresc convingerea că vor deveni borţoşi electoral făcându-l pe Traian Băsescu să sângereze.

Fixarea votului de încredere pentru ziua de naştere a lui Traian Băsescu dă curs astfel strategiei comune a celor trei contracandidaţi. O dovedeşte printre altele şi faptul că liderii PNL, formaţiune ce acţionează deja ca parte a viitoarei coaliţii de guvernare – PSD-PC – PNL – UDMR -, au dat buzna în studiourile mogulilor pentru a justifica amânarea, lăsându-ne să înţelegem că e rezultatul acţiunii lor.

Nu ştiu dacă liderii PNL sunt nătângi sau vicleni prin această înscriere perfectă în strategia Coaliţiei de la Grivco.

Pentru că, deşi se bat cu pumnul în piept că ei au amânat votul pentru 4 noiembrie 2009, în realitate manevra aparţine PSD, mai precis lui Mircea Geoană.

Sigur e însă că, la fel ca şi în cazul Moţiunii de cenzură, PNL-ul candidatului Crin Antonescu a făcut jocurile PSD-ului lui Mircea Geoană. Deşi Crin Antonescu, aspirantul liberal la fotoliul de la Cotroceni, continuă să-l susţină, în interviuri publicitare pe care şi le ia singur, pe Klaus Johannis în postul de premier, e limpede că Mircea Geoană n-are nici un interes să vadă un Guvern condus de primarul de Sibiu nici înainte şi nici după prezidenţiale.

Candidatul PSD, asumându-şi cu brio ipostaza de candidat nu numai al PSD, dar şi al PNL şi UDMR, pentru a se confrunta cu Traian Băsescu în al doilea tur de scrutin, a impus celorlalte două partiduleţe amânarea votului de încredere.

Pentru că:

1. Evită posibilitatea, chiar dacă teoretic, de a se forma un Guvern condus de Klaus Johannis. Dacă Guvernul Croitoru va pica, e greu de crezut că la aproape două săptămâni până la primul tur de scrutin s-ar mai putea flutura ideea unui nou Guvern.
2. Îi ia lui Crin Antonescu şansa de a se mai afişa din nou electoral cu Neamţul de serviciu. Dacă votul ar fi fost programat mai devreme, odată căzut Guvernul Lucian Croitoru, Crin Antonescu şi-ar fi făcut niţică agitaţie, propu­nându-l din nou ca premier pe Klaus Johannis.
3. Prelungirea crizei de Guvern curge exclusiv în favoarea candidatului Mircea Geoană. Prin apariţiile sale publice din ultimul timp, Mircea Geoană se vrea un al doilea preşedinte al României, ceva în genul unui anti-Papă de pe vremuri. Tot ceea ce propune el se concretizează nu numai de PSD, dar şi de PNL şi UDMR. Într-un miniinterviu tipărit de ziare sub semnul Publicitate, Crin Antonescu îşi pune singur o întrebare pentru a-şi putea răspunde tot singur. Domnia-sa respinge cu indignare teza că ar lucra în favoarea lui Mircea Geoană. Cândva, Crin Antonescu m-a sedus prin refuzul de a fi ca toţi politicienii dâmboviţeni: şmecher. În condiţiile în care partidul condus de domnia-sa face toate jocurile candidatului Mircea Geoană, cum poate fi definit Crin Atonescu decât un şmecher în clipa când îi acuză pe toţi cei care observă asta de a fi oameni de-ai lui Traian Băsescu?»

*         *

*

Comentariu: Am publicat aici acest articol din două motive.

Unul este extrem de subiectiv: „maestrul”, pe care nu o dată l-am huiduit pe vremea când se prostitua alături de Stanlaptop şi de Gâdea, vine să confirme ceea ce am scris eu deja de mai multe ori denunţând blatul dintre Antonescu şi Iliescu (vezi Un blat cât România relevat de sondajul CURS / 28.10.2009 şi „Bunul simţ” liberal între mecenat şi cerşetorie / 31.10.2009).

Un al doilea motiv este că eu nu cred că mica stratagemă cu programarea pe 4 noiembrie a şedinţei camerelor reunite va fi încununată de succes, ci că, dimpotrivă, va avea efect invers, aşa cum am argumentat în articolul anterior „Cadoul de ziua lui Băsescu” / 02.11.2009.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Cadoul de ziua lui Traian Băsescu

Spre stupefacţia generală, este posibil CA COaliţia majoritară şi transparentă ca ţipla de pe borcanul cu gogonele murate să se facă celofanul în care va fi învelit cadoul pentru ziua lui Traian Băsescu: Guvernul Lucian Croitoru!

Chestia mi se pare din ce în ce mai plauzibilă, după ce l-am văzut pe Mircea Geoană, ieşit cu pantalonii în vine de la întrevederea cu Jeffrey Franks şi delegaţia FMI, admiţând că (citez din memorie) “trebuie găsite soluţii juridice pentru ca actualul guvern Boc să poată veni în parlament cu un proiect de buget pe 2010″. Nu ştiu la ce soluţii juridice S.F. s-a gândit din nou dl. Geoană, dar ele nu există. Cert este că bugetul se materializează printr-o lege, ori un guvern devenit interimar nu mai poate avea propuneri legislative, conform art. 110, alin. (4) din Constituţie, unde scrie: «Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.» De aceea a şi sugerat dl. Franks ca proiectul de buget să fie elaborat şi asumat nu de guvern, ci de către coaliţia largă de partide din parlament, printr-o iniţiativă legislativă proprie. Căci, oricât ar vrea Geoană să mascheze adevărul, “soluţiile” sale “juridice” nu cred că pot modifica prevederea constituţională citată mai sus.

Evident, atât PSD-ul cât şi PNL-ul fug ca de dracu’ de o asemenea soluţie care, pe de o parte, i-ar responsabiliza, dar care, pe de altă parte, ar şi devoala fie prăpastia doctrinară care desparte cele două partide în privinţa viziunii asupra arhitecturii bugetare, fie abandonarea de către liberali a propriilor principii economice de care fac atâta caz, mai ales prin vocea principalului sponsor.

Aşadar, după trezirea din visul Iohannis (un coşmar pentru acesta), soluţia constituţională şi posibilă pentru a avea un buget votat de Parlament până la jumătatea lunii decembrie, conform acordului cu FMI, este ca acest buget să fie întocmit şi transpus într-un proiect de lege de către un guvern în funcţie. Ori, acest guvern nu poate fi decât unul propus de către actualul premier desemnat, Lucian Croitoru.

Adică cadoul Parlamentului de ziua lui Traian Băsescu.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Dani Rockhoff, despre „Die verblödete Republik”

________________________________________________________

„Republica scoasă din minţi”

Cum ne iau de proşti mass-media, economia şi politica

O carte despre sforării şi manipulatori

HotNews | Duminică, 1 noiembrie 2009, 14:28

Dani Rockhoff

________________________________________________________

«„Niciodata nivelul n-a fost atat de scazut! Chiar si mass-media de calitate prezinta in detaliu si cu devotiune cele mai banale teme bulevardiere, in timp ce emisiunile critice, pe teme politice, dispar in negura noptii. Concomitent, prin campanii planificate si sistematic inscenate, se practica o dezinformare tintita, care atata tine, pana cand toti ajung sa creada ceea ce asa-zisii experti le toarna in cap“. Autorul german Thomas Wieczorek ia sub lupa „prostirea in masa“, o manipulare initiata de politicieni in cardasie cu elita oamenilor de afaceri si difuzata prin mass-media contemporana. Retoric, el intreaba: „Risca nemtii sa devina un popor de tampiti?“

De-a curmezisul

Thomas Wieczorek  (n. 1953) e jurnalist si analist politic. Dupa studiul economiei politice la Otto-Suhr Institut din cadrul Freie Universität Berlin, el a lucrat ca redactor politic la Deutsche Presse Agentur si a fost seful biroului regional Baden-Württemberg, al agentiei de presa Reuters. Ca jurnalist liber-profesionist, el colaboreaza la cotidianul Frankfurter Rundschau, revista satirica Eulenspiegel si posturile de radio Deutschlandfunk si Südwestfunk.

Wieczorek a aparut in dezbateri pe o serie de posturi TV germane si a publicat cateva carti, printre care: „Neindemanaticii. Despre incompetenta politicienilor nostri“, „Cartea neagra a functionarilor publici“, „Calaretii DAX-ului. Cum managerii ne ruineaza tara“. Bestseller-ul „Republica scoasa din minti“ apare in martie 2009 la editura Knaur Taschenbuch si sta saptamani la rand in topul cartilor de succes, realizat de Spiegel.

Motto-ul cartii e un citat din Albert Einstein: „Doua lucruri sunt infinite: Universul si prostia omeneasca. Insa in ceea ce priveste Universul, nu sunt chiar asa de sigur“. Intr-un stil plastic si alert, cu forta persuasiva si un umor care pe alocuri se transforma in sarcasm, autorul provoaca la critica societatii actuale, pozitionandu-se vadit in esalonul politicii de stanga.

Wieczorek se lanseaza intr-o polemica extrem de acida, cu neoliberalismul, pe care il face raspunzator de raspandirea unor clisee care viciaza esenta societatii democratice.

Falsele imperative

„Intreprinderile de stat devin rentabile doar prin privatizare“, „Factorii de localizare sunt mai importanti decat contributiile sociale“, „Scaderea costurilor de retributie colaterale“, sunt doar cateva slogane din limbajul aparent de lemn al politicienilor si lobby-stilor economiei radicale de piata. Aparent, deoarece in dosul lor se ascunde necesitatea sacrificarii „umanului“ si „socialului“ din relatia angajatului cu concernul pentru care lucreaza.

In numele unor „imperative obiective, imuabile si fara alternative“, cum e si globalizarea, marile firme si concerne isi maximizeaza profitul prin cea mai la indemana masura: concedierea masiva de angajati, sau alternativ, angajarea fortei de munca ieftine din tarile cu economii emergente sau a celei intermediate de agentiile de plasare, asa numitii „negutatori de sclavi“.

Wieczorek crede insa ca „globalizarea nu vine de la Dumnezeu, ci e tot de oameni inventata“. Iar daca acestor „imperative obiective“ li se da absoluta prioritate, „prestatiile statului social sunt nimicite pas cu pas.“ El constata ca „simpla posesie de capital aduce mai mult decat munca onesta“ si  astfel, „foarfeca sociala“, discrepanta dintre saraci si bogati, se deschide tot mai tare. Telul suprem al „elitelor“ este pastrarea si multiplicarea propriei averi, poporul e bine sa fie tinut la distanta.

Ameteala cu sistem

„Scopul declarat si  premisa societatii democratice este cetateanul cu drept de vot“, spune Wieczorek. „Acest scop e lesne de atins, prin intermediul societatii informationale. In realitate, cativa putini devin tot mai destepti, iar majoritatea coplesitoare se pare ca e tot mai proasta“. „In spatele acestui fapt se ascunde un sistem“, crede el, in care si mass-media joaca un rol important.

In diviziunea societatii in patricieni si plebei, din vremea Imperiului Roman, celor din urma le revenea portia satisfacatoare de „paine si circ“, care sa ii tina in frâu. Azi, lucrurile stau tot cam asa. „Atata vreme cat populatia se lasa distrata de documentare dulcege si alte surogate, probabil ca nu-si face ganduri despre nedreapta impartire a bogatiei” considera autorul.

El mai crede ca pentru omul obisnuit, singurul mod de a deveni rapid bogat, in mod legal, este castigul la loto. Referitor la alte cai, intr-un sondaj de opinie rapunsul cel mai frecvent ar fi fost „evaziune fiscala”. Aceasta functioneaza insa doar de la un  anumit calibru in sus, unde cu avocatii potriviti si bine platiti, legile se inmoaie.

Circ si prefabricate

Wieczorek crede ca, pe langa cota de circ ieftin difuzata in permanenta, mass-media contribuie si la divizarea societatii, la construirea de „fronturi“ si artificiale antagonisme:
angajati-someri si asistati social, gospodine-femei de cariera, tineri-batrani (in contextul „pe umerii cui apasa mai tare contributia la pensii“), tineri cumintei-tineri scandalagii (cu variantele betivani pana la coma, ahtiati de jocuri violente in Internet si potentiali apucati de amocuri ucigase), fumatori-nefumatori.

Aceasta diviziune in fractiuni irelevante, la urma urmei, face ca populatia sa nu se mai perceapa ca un intreg si nici sa nu mai actioneze ca atare. „Divide et impera“, nimic nou sub soare.

Mass-media sprijina activ raspandirea unei viziuni globale neoliberale, considera autorul german. Sustinatori ai intereselor „pietei radicale“ se deghizeaza in „experti independenti“ si impanzesc talk-show-urile televiziunilor germane, sau trimit presei pentru publicare materiale „prefabricate“.

E o viziune cu false preocupari umaniste si sociale, o politica a „datului din coate“ ajuns la extrem. In casting-show-urile extrem de la moda, numai cel mai plin de vointa si mai lipsit de scrupule castiga, devenind astfel viu exemplu de succes pentru adolescenti.

PSEUDO si PROLO

Pe parcursul a 320 de pagini, Thomas Wieczorek face rechizitoriul tuturor domeniilor vietii sociale afectate de intruziunea politicii neoliberale, propagate prin intermediul mass-mediei germane.

In partea 1, intitulata „Cetateanul prostit politic“, el demonteaza cateva mituri: mitul deciziei de vot rational, al vointei poporului, al coparticiparii, al politicianului credibil si orientat spre binele public, al transparentei decizionale. El mai vorbeste despre „binecuvantarea uitarii“ in politica, apatia electorala a cetatenilor si despre „non-votantii, cea mai puternica fractiune politica“.

Referitor la „statul pseudo-social“, el analizeaza „egalitatea de sanse“, pe milionarul self-made si angajatul cu norma intreaga, care nu mai poate supravietui din salariu. Se iau in discutie „salariul combinat“ si cel minim pe economie (care nu exista in Germania), „loteria pensiilor“ si voluntariatele in firme si asociatii.

„Cei mari scapa usor, cei mici sunt vanati“. Pentru Wieczorek, totul e „pseudo“: statul de drept german, lupta impotriva coruptiei, protectia mediului si a consumatorului, antifascismul si emanciparea, politica de pace si drepturile omului.

In partea a doua, autorul trece la analiza economiei de piata globale, a „consumului rational“, a modului cum lucreaza capitalul. Intrebarile apar rand pe rand: „E privatizarea chiar arma-minune?“ sau “Homo oeconomicus: lacomia e inascuta?“. Ca „ mana invizibila“ a lui Adam Smith regleaza pana la urma toare excesele pietei cauzate de libera concurenta, Wieczorek pune la indoiala, si aceasta intr-un moment in care mapamondul nu intrase inca in trepidatii. Cartea a fost probabil terminata inaintea declansarii crizei financiare si economice actuale, la care nu se face in text referire.

Capitolul al treilea vorbeste despre indoctrinare, fabricarea mainstream-ului, „experti“, pareri cumparate si lansate public, bullshit-ul (vorbe fara noima) „de pe sticla“, si ZERO-mass-media. In analiza mediocratiei, nu scapa nici Bild, dar nici Spiegel, nici posturile private, dar nici cele publice ale televiziunii germane.  Se vorbeste despre „spiritul de turma si spirala tacerii“, de care profita emisarii de „infotainment“.

In capitolele IV, V si VI,  Thomas Wieczorek patineaza in cercuri largi. Dupa ce da alarma cu privire la sistemul educatiei si asa-zisele elite, el deconspira o serie de manevre de deturnare a atentiei opiniei publice de la realele probleme ale societatii. Fotbalul, religia, lumile paralele, televiziunea de pubela (trash-TV) sunt doar cateva dintre instrumente.

Femeile, seniorii, eroii neamului, handicapatii, est-germanii, paturile sociale de jos, strainii cu si fara pasaport german;  toti acestia trec incolonati in cartea jurnalistului german, si toti par a fi amenintati de „prolofobie“. PROLO, un diminutiv si peiorativ, pentru proletariat. Abraham Lincoln ii saluta pe cititori, cu un citat final: „Poti sa inseli o parte din popor, tot timpul, si intregul popor, pentru o vreme. Insa nu poti sa inseli tot timpul, intregul popor“.»

*         *

*

Comentariu: Nu îmbrăţişez opiniile şi atitudinile politice ale lui Wieczorek, dar mi se pare ca există mult adevăr în ceea ce scrie. Regret că nu i-am citit cartea şi că sunt limitat la o simplă dar excelentă recenzie.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009