VoxPublica

Timeo danaos et dona ferentes a fost primul gând care mi-a trecut prin cap atunci când am descoperit platforma de comentarii, bloguri şi opinii „VoxPublica„, având în vedere că este susţinută în mod declarat de „Realitatea.net”, deci de Sorin Ovidiu Vântu.

Din nefericire pentru starea mea psihică, neliniştea că sunt totuşi manipulat, în ciuda sau chiar prin excelenţa acestei „VoxPublica”, nu mă părăseşte nici când îi citesc pe Pătrăşconiu sau pe Morar. Este aceeaşi senzaţie nasoală pe care am resimţit-o mulţi, mulţi ani după revoluţie la contactul cu poliţiştii şi de care doar aderarea la U.E. m-a lecuit.

Indiferent, însă, de temerile mele, apariţia „VoxPublica” trebuie salutată. Este un loc virtual prin care orice om cu pretenţii trebuie să treacă măcar o dată pe zi. Manifestul este generos, arhitectura inteligentă şi perfect „ergonomică”, tematicile diverse şi bine structurate, echipa, în marea sa majoritate, de clasă şi chiar magnifică.

Ce mi se pare remarcabil la aceşti jurnalişti este curajul, asumat (conştient sau inconştient) sau neasumat, deci impus. Acest curaj este direct proporţional cu numărul de articole postate de fiecare dintre cei 60 de membri titulari ai „clubului”. Părerile, poziţiile sau convingerile lor politice nici nu mai au importanţă, atâta timp cât evită partizanatul mercantil, lucrativ.

Se vede, la mulţi dintre protagonişti, o plăcere şi o efervescenţă a scrisului liber consimţit, o dedicare benevolă  şi firească deontologiei jurnalistice. Beneficiem, astfel, de o publicistică de calitate pe care numai nişte oameni liberi, sau măcar temporar şi local eliberaţi, o pot face. Un fel de parafrază şi de victorie a artei pentru artă maioresciene faţă de teoria lui Dobrogeanu-Gherea.

Spre deosebire de copacul sau de turnul de fildeş în care stau cocoţaţi aşa zişii „ziarişti de televiziune” sau chiar de vizuinile ziarelor, aici relaţia cu publicul nu  mai este una contractuală de vânzare-cumpărare, ci una mult mai personală, mai directă, mai expusă. Jurnaliştii de pe „VoxPublica” renunţă atât la alonja moral neregulamentară cât şi la scutul furnizate de televizor, radio sau ziar şi se expun, pugilistic vorbind, croşeurilor, upercuturilor şi directelor publicului. Ceea ce este o premieră remaracabilă, din câte ştiu eu.

Ba mai mult, unii jurnalişti „de trust”, care la birou îndeplinesc sarcini de serviciu mai mult sau mai puţin onorabile, scriu pe VoxPublica dezinhibaţi, din propriul lor creier, ceea ce cred că le oferă o satisfacţie dar şi un fel de penitenţă.

Chiar şi forumurile publice sau blogurile personale sunt cenzurate sau, eufemistic vorbind, „moderate”. Aici, pe „VoxPublica”, lupta (de idei) este liberă şi – paradoxal – este şi corectă, înjurăturile explicite fiind sporadice. Este o dovadă că respectul impune respect.

Nu pot, însă, trece cu vederea că la noi orice proiect onorabil este sortit imediat maculării de către indivizi care nu au nicio legătură cu onoarea, cu profesionalismul, cu morala, ci doar cu abjecţia. Cum altfel putem explica acest trucaj de prost gust în care ni se prezintă familia VoxPublica?

E drept că orice familie bună îşi are degeneraţii şi rataţii ei, dar a-i pune în poza de familie pe Dinescu şi pe Ursu mi se pare o antireclamă pe care doar „Cotidianul” lui Nistorescu o putea comite. Parcă pentru a arăta că fripturişti nu sunt numai în trucajul mizerabil din cealalată parte a paginii „Cotidianului”.

Felicit iniţiativa şi sper să dureze, chiar şi după alegeri (vreau să zic după realegerea lui Băsescu. LOL!), ferindu-se de nonvalori, de găozari, de tonomate, de şobolani, de activişti.

So help them God!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009