Let’s right, that’s go!

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre limba română. Se simte în aer și… on line, o atitudine reacționară, retrogradă chiar, la procesul tot mai avântat de paradire a limbii noastre, proces promovat atât din culpă, la nivel empiric, amatoristic, de mai tot românul, cât și cu premeditare, la nivel profesionist, prin efortul dedicat al unor cadre didactice din ce în ce mai agramate, al unor VIP-uri analfabete sau al unor personaje media semidocte.

Inițiativele luate întru „reperarea onoarei” limbii noastre materne sunt, desigur, lăudabile. Lupta pentru păstrarea integrității limbii române ia, însă, uneori, forma protecționismului lingvistic în fața noilor „furchiuleișăn”-uri.

Limba este, poate, una dintre cele mai haioase surse de haz. Ne prăpădim de râs în fața textelor inepte ale manelelor. Zâmbim la „succesurile” Ebei, la „serviciurile” lui Antonescu, sau la „girofarele” lui Dinescu, la eludarea acuzativului în formă continuată la Tăriceanu (și la mulți, mulți alții), sau la „am decât”-urile lui Geoană ori ale Olguței Vasilescu… Trecem, îndurători, cu vederea poticnirile populare ale maselor în „însuși”, „însăși” ori „înseși”, în „fi / fii” și „ști / știi”, sau în dificultățile arabescurilor genitivale. Bon, limba română este o limbă grea, la nivel academic. Nu trebuie s-o VORBIM la nivelul lui Alexandru Graur sau s-o SCRIEM ca Macedonski pentru a ne face înțelese pofta de mâncare sau de sex. E suficient s-o MÂNUIM la nivelul lui Jiji sau al lui Vanghelie, dacă și mentalul ne este, vorba lui Bendeac, la fel ca șlapii, trelingu’ și șapca, adică „adidas”.

Ne uimește extinderea modului de redactare a SMS-urilor dincolo de ecranul telefonului mobil și ne înecăm în sigle de origini dintre cele mai bizare (apropo, sigla nu este o emblemă sau un logo, după cum cred foarte mulți, ci un grup de litere inițiale care constituie o abreviere, de exemplu „C.N.S.A.S.”, „A.N.I.” sau (btw, adică dacă tot veni vorba de astea două), „R.I.P.”). Suntem împroșcați cu strochi lexicali venetici, țâșniți senzual din buze colagenate sau emiși cu dezinvoltură și superioritate de goldănboișii din Ferentarii Europei. Zicem „ei, fițe!” și tragem în gând, ofticoși ce suntem, o linie apăsată, cu cuiul, pe caroseria neapărat albă a carului de pretenții cu care respectivii se prezintă suburbi et orbi.

Limba română ar trebui utilizată corect nu numai din punctul de vedere al ortografiei, ci și din acela al topicii, al sintaxei sau al stilisticii.

Există părerea că a vorbi și a scrie corect (ba chiar și a citi cărți) este o „prezumțiozitate” intelectualistă, o complicație inutilă și anacronică, ba chiar… arhaică. Acordurile și cratimele corect puse sunt un lux academic.

Nu contest utilitatea „metalimbajelor” de tip „chat” sau „SMS”, dar pericolul lor constă în extinderea fenomenului de… columbenizare comunicațională: „Mișto… hm…” – „Hi hi hi hi…” – „Hm… mișto…” – „Hi hi hi hi…”. Minimalismul acesta conversațional nu traduce, în aceste cazuri, o concizie retorică, ci o paupertate ideatică.

Cred că dacă ne place să ne îmbrăcăm frumos, să mirosim frumos sau să arătam frumos, atunci trebuie să și vorbim sau să scriem frumos. Din păcate, kitsch-ul lingvistic este „pârâciosul” care devoalează de cele mai multe ori impostura intelectuală și chiar socială a unora.

În fond, bogăția (sau sărăcia) ideilor este reflectată în bogăția (sau sărăcia) limbajului. Asta îl și deosebește, probabil, pe Becali de Flaubert.

Totuși, între Koanele (și Konii) Kirytzson de astăzi și purismul lingvistic de odinioară, care inventa neaoșisme de genul „gâtlegău” (cravată), „nasuflete” (batistă) sau „deperetefrecătoriu” (chibrit), există o cale de mijloc. Eu personal nu sunt de acord nici cu stilul „văleu, ma chère, ce nobil și distins băiet!”, nici cu protecționismul lingvistic legiferat, promovat de George Pruteanu. Este ca și când s-ar da un act normativ prin care s-ar scoate în afara legii abaterile de la ortologie (ceea ce, poate, ar fi chiar util, măcar în media). Nu mă dau în vânt nici după… arhaizmeneli ca „seara bună” sau „mulțam”. Mă binedispune, însă, recenta prețiozitate topică care face ravagii la jucătoarele bugetare de Tetris: „o zi bună îți doresc”, turnură care nici măcar din germană nu prea vine.

Important mi se pare, până la urmă, să fim în stare a discerne între BARBARISME și NEOLOGISME. Evident, e șoz (adică cool) să scrii (parcă în albaneză) „am fost ku maikmea la shkoala” în loc de „am fost cu mama la școală”, sau să te crezi CEO de multinațională dacă arunci încoace și încolo cu anglicisme din gama „business”, chiar dacă nu ești decât argat(ă) la o firmuliță din Obeur. Drăguț e că acest tip de personaje, luate la bani mărunți, de obicei habar n-au nici ce-i aia ”past tense” și lasate în Piccadilly Circus fac febră musculară la mâini. Dacă nu pot fi „străinezi” de iure, măcare să fie de… formă, nu?

Este o modă care va lăsa, în mod cert, urme în limba română, ca de altfel și în alte limbi.

„Romgleza” nu e nici nouă, nici originală. „Franglais”-ul datează de pe la mijlocul secolului trecut (Max Rat). La fel, există un „Deuglisch” și un „spanglish”, apărute toate, fatal, în perioada „americanistă” postbelică.

Cosmopolitismul lingvistic nu este apanajul exclusiv al falsei elite snoabe și parvenite pe care o știm și din Caragiale, dar și din Dorobanți. Ne amintim de celebrele tatuaje rrome, sau de inscripțiile murale – să nu le zic „graffiti”? Ba le zic graffiti, pentru că termenul se găsește în „DEX” – cu „GŸGŸ + MŸMŸ = AUR” (unii poate nu știu de unde și până unde acest „AUR”. Dacă n-au golani în familie, să-și cumpere). De asemenea, tot acum câteva zeci de ani, doamnele delicate, de bloc, care pronunțau pudic „plover” (de teamă să nu se… interpreteze), dezmierdau limba zicând „röz” și totodată „blio”. Iar de la împrumuturile lexicale de sorginte… conlocuitoare, ca „mișto”, „gagiu” sau „haleală”, saltul la „cool”, „man” și „fast-food” nu ține decât de emanciparea de la „futu-i!” la „fuck!” și derivatele sale și de la „căcat!” la „shit!” (trecând, grațios și elevat, prin graseiabilul „merde!”).

Pe mine mă amuză cel mai mult abundența de „activităținguri” de genul: shopping, jogging (pronunțat chiar și „gioging”, jur!), tuning, gambling, training, zapping, blogging, chatting, bodybuilding, clubbing, catering, etcætering… :). Dacă fițoșii practică clubbing-ul, cocalarii sunt desigur condamnați, financiar, la mai modestul crâșming sau birting.

Evident, unii dintre acești termeni este ridicol sau chiar imposibil să fie traduși, alții chiar nu au niciun corespondent în limba română, dar utlizarea lor exagerată, forțată, doar de dragul de a fi trendy (ooops!, pardon, ba scuze, vaaai!), deci de a fi la modă, sau de a părea interlocutorilor de-abia aterizat din… „Steiț”, este de prost gust. Adică NAȘPA!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

KATYŃ

Astăzi, 18 aprile 2010, este o zi în care cele mai multe țări civilizate au declarat zi de doliu național. Un doliu dedicat deopotrivă personalităților poloneze dispărute în accidentul aviatic de la Smolensk de acum 8 zile, dar și un doliu – datorat și amânat timp de 70 de ani – pentru victimele masacrului sovietic de la Katyń. O zi de comemorare a unui dezastru aviatic, dar și o zi de comemorare a unui dezastru istoric, o zi a rușinii și a pocăinței pentru o minciuna istorică perpetuată timp de aproape 50 de ani.

De aceea am considerat util să public aici traducera unui text extrem de interesant despre ceea ce s-a petrecut în 1940 la Katyń, despre unele dintre mecanismele totalitarismului comunist sovietic. Am inserat în textul original unele informații suplimentare, menite să dea mai bine măsura atrocității sistemului promovat de bolșevici.

*         *

*

MASACRUL DE LA KATYŃ, în care 22.000 de ofițeri, de polițiști și de funcționari civili polonezi au fost uciși de către NKVD (poliția secretă sovietică), este poate cea mai notorie dintre crimele lipsite de sens ale lui Stalin. Nikolai Ivanovici Yezhov (foto) – Comisar al Poporului pentru Afaceri interne – a împușcat, probabil, mai mulți etnici polonezi în 1937 și 1938, dar aceștia erau cetățeni sovietici.

Documentele sugereaza că decizia de a-i omorî pe polonezi a fost luată, în pripă, la patru luni după capitularea Poloniei în fața Germaniei, la 28 septembrie 1939.

Ca urmare a pactului secret germano-sovietic semnat la 23 august 1939 de către Ribbentrop și Molotov, partea de răsărit a Poloniei fusese invadată de Armata Roșie la 17 septembrie sub pretextul apărării etnicilor bieloruși și ucrainieni care trăiau pe teritoriul Poloniei. Între 17 și 25 septembrie mii de polonezi sunt masacraţi în estul țării de către unii ucrainieni, bieloruşi şi evrei încurajaţi de autoritățile sovietice. În Karczowka, 24 de polonezi sunt legaţi cu sârmă ghimpată, apoi împuşcaţi sau înnecaţi. În comitatul Luboml, 500 de polonezi sunt ucişi într-un masacru de 3 zile al ucrainienilor. Un preot rănit în comitatul Brzezany este plasat lângă o şosea şi este folosit de către unităţile sovietice care trec pe acolo ca ţintă. O sută de gloanţe îl lovesc înainte să moară, la sfârşitul acelei zile.

Deoarece armata sovietică suferea de o lipsă acută de alimente pentru priozonieri, s-a pus problema eliberării celor de origine bielorusă și ucrainiană. Dar Lev Mekhlis, Comisar Politic în armată, s-a opus acestei măsuri, astfel încât singurii prizonieri repatriați au fost cei germani care fuseseră capturați de către armata poloneză.

Pentru a scăpa de povara celor 240.000 de prizonieri polonezi, custodia acestora fost predată de mareșalul Voroșilov NKVD-lui lui Lavrentiy Beria (foto), care a organizat un „Directorat pentru Prizonierii de Război”. Beria înființează opt lagăre în vestul Rusiei și-i încredințează lui Piotr Karpovici Soprunyenko conducerea acestora. Soprunyenko fusese timp de zece ani mitralior în armată, calitate ideală pentru ceea ce avea de gând NKVD-ul cu polonezii. Lagărele au fost organizate în fostele mânăstiri de la Kozelsk, Starobelsk, Ostașkov, Putivl și în câteva aziluri și orfelinate dezafectate. Aici prizonierii sufereau de foame și de frig, unii fiind cazați în cocini și în șoproane dărăpănate. Din aceste cazuze au murit atât de mulți prizonieri, încât Mekhlis a decis eliberarea celor care „corespunzători” din punct de vedere etnic sau politic. De asemenea, 43.000 de prizonieri care proveneau din partea Poloniei aflată sub ocupație germană au fost transferați naziștilor. Alți 25.000 de subofițeri și soldați au fost trimiși la muncă forțată pentru a construi șosele în munții Carpați în apropierea noii granițe cu Reich-ul german și 11.000 au fost trimiși în minele din Ukraina. Doar prizonierii evrei s-au putut considera norocoși; ei au primit de la sovietici ceea ce Hitler le-ar fi refuzat, o șansă de a trăi.

Ofițerii superiori polonezi, deși au fost jefuiți de ceasurile lor de către ofițerii Armatei Roșii, au fost inițial tratați cu prudență. Beria ordonase ca acelor prizonieri care dețineau grade mai mari decât cel de locotenent-colonel să li se dea priciuri separate, o alimentație mai bună și sa li se vorbească politicos. Toți au fost asigurați că detenția lor era doar temporară. Contingentul de ofițeri polonezi era foarte eterogen deoarece includea personal mobilizat recent format din jurnaliști, universitari, artiști, medici, judecători și preoți, adică elita intelectuală și militară poloneză. Printre aceștia erau și câteva femei, de notat fiind prezența aviatoarei poloneze Janina Lewandowska.

În Lituania mai fusesră internați alți 3.000 de ofițeri polonezi. NKVD-ul s-a dus acolo să-i ridice. Până în decembrie 1939 lagărele fuseseră infiltrate cu informatori ai NKVD-ului, iar rapoartele acestora privind intransigența polonezilor l-au înfuriat pe Beria. NKVD-ul nu era obișnuit cu prizonieri care să își cunoască drepturile și convențiile internaționale. Ofițerii polonezi au scris scrisori în care subliniau faptul că fie Polonia se afla în stare de război cu URSS, caz în care ei erau prizonieri de război, fie nu exista un statut de beligeranță și atunci detenția lor era ilegală. Soțiile și mamele lor, fie că mai trăiau în estul Poloniei, fie că fuseseră deportate în Kazahstan și Siberia, au umplut NKVD-ul și secretariatul lui Stalin cu petiții legate de soții și fiii lor dispăruți.

NKVD-ul a început să opereze arestări în rândul deportaților. Un apicultor care dădea lecții camarazilor săi ofițeri a fost mutat pentru „activitate contrarevoluționară”. Autoritățile lagărului transmiteau înregistrări cu discursurile lui Molotov și organizau prelegeri. Polonezii care puneau întrebări incomode erau trimiși în arest. S-a procedat la confiscarea cărților de joc și a baniilor; s-au pus la dispoziție, în schimb, jocuri de șah. S-au facut câteva spitale și, în câteva luni, în unele lagăre mortalitatea a scăzut la zero. Se respectau, cât de cât, câteva prevederi ale decretului Sovietului privind tratamentul prizonierilor de război, o pastișă a Convenției de la Geneva.

Ofițerii polonezi nu și-au exprimat gratitudinea pentru aceste mici îndurări. În lagărul de la Starobelsk, un grup de colonei a cerut protecție din partea unei ambasade străine și a Crucii Roșii. Doreau ca rudele lor să fie informate și, dacă erau arestați, să li se aducă la cunoștință capetele de acuzare. Au cerut să fie scutiți de la vizionarea unor filme care „le ofensau sentimentele naționale”. Erau indignați în legătură cu neregularitatea corespondenței (cei aflați în captivitate în Germania își primeau toate scrisorile și puteau scrie o dată pe lună). Pe cât de rezonabile erau cererile, pe atât de brutale erau reacțiile. In ianuarie 1940, în lagărul de la Ostașkov, la ordinele lui Beria, NKVD-ul i-a fotografiat pe prizonieri pentru a-i acuza de „luptă împotriva mișcării comuniste internaționale”. Cei mai intransigenți au fost trimiși la Kiev sau la Moscova pentru a fi judecați. În februarie s-au luat aceleași măsuri și în alte lagăre. NKVD-ul avea în vedere trimiterea ofițerilor, împreună cu alți prizonieri polonezi, în total 140.000 de persoane, în ținutul înghețat Kolyma din Siberia arctică.

Depășit de sarcini și așteptând și mai mulți prizonieri luați în războiul cu Finlanda, Soprunyenko (foto) a fost primul care a sugerat „descongestionarea” (razgruska) lagărelor. El a recomandat eliberarea bătrînilor, a bolnavilor și a comuniștilor convinși și uciderea ofițerilor de greniceri și de informații. Beria a pasat problema lui Merkulov, care l-a degrevat pe Soprunyenko de o parte a poverii recomandând mutarea a 22.000 de funcționari civili și de foști proprietari agricoli către închisorile din orașe. Cu toate acestea, lagărele au rămas aglomerate.

Circulara nr. 794/5 din 5 martie 1940 de la Lavrentiy Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofiţerilor polonezi. În stînga, semnăturile lui Stalin, Voroșilov, Molotov și Mikoyan; numele lui Kaganovici și Kalinin apar înscrise mai jos.

În cele din urmă, pe 5 martie 1940, Beria i-a făcut lui Stalin o recomandare lipsită de ambiguitate: „Sunt cu toții niște dușmani ireductibili ai puterii sovietice. Plini de ură față de sistemul sovietic… Singurul motiv pentru care doresc eliberarea este acela de a se împotrivi puterii sovietice…”. Internații din trei lagăre, 14.700 de prizonieri de război și 11.000 de polonezi deținuți în închisori „ar trebui supuși unor măsuri speciale, iar cea mai înaltă măsură de pedeapsă, împușcarea, ar trebui să li se aplice acestora”. Victimele nu trebuiau informate asupra acuzațiilor sau asupra sentinței. Biroul Politic (Politburo) a votat în aceeași zi în favoarea uciderii. Stalin a semnat primul, apoi Voroșilov, Molotov și Mikoyan; Kaganovici și Kalinin și-au dat acordul prin telefon.

Ce a întărâtat într-atât cercul restrâns din jurul lui Stalin încât să-i ucidă pe acei ofițeri despre care întreaga lume știa că se află în mâinile NKVD-ului? În mod cert, nici Stalin, nici Voroșilov n-au putut trece peste înfrângerea pe care Armata Roșie, aflată sub comanda lor, a suferit-o în fața acelorași ofițeri polonezi în 1920. Acum, cu finlandezii care faceau ravagii în Armata Roșie, liderii sovietici aveau o dublă frustrare datorată incompetenței lor. Ura istorică, reciprocă, între plonezi și ruși, națiuni aflate la linia de demarcație dintre catolicism și ortodoxie, nu a făcut decât să inflameze și mai mult ticăloșia. Rușii n-au suportat niciodată să fie descriși ca barbarii împotriva cărora cavaleria poloneză a facut scut occidentului.

Este certl că Beria a inițiat această soluție. Stalin, când se putea smulge cărților sale, era depresiv până la inerție din pricina înfrângerilor pe care Armata Roșie – o armată lipsită de generali – le suferea în fața finlandezilor, bine antrenați, bine echipați și extrem de motivați. Singurele ședințe la care Beria a participat în biroul lui Stalin, în februarie și martie 1940, au fost cele cu mareșalii armatei și este puțin probabil ca pe agenda acestor ședințe să fi figurat prizonierii de razboi polonezi. Stalin a făcut, totuși, un amendament ciudat la propunerile lui Beria: din troika Beria – Merkulov – Baștakov (șeful operațiunilor speciale), care urma să semneze sentințele de condamnare la moarte, Stalin a tras peste numele lui Beria înlocuindu-l cu subordonatul său, Bogdan Kobulov. Prevăzuse, oare, că operațiunea ar putea da greș și dorise să-l ferească pe Beria de a devein țap ispășitor, sau uciderile în masă erau o rutină prea banală pentru un șeful NKVD-ului și principal consilier al lui Stalin, într-un moment în care un război mondial era iminent?

Bogdan Kobulov (foto stânga) a ținut, la Moscova, timp de o săptămână, o conferință cu o duzină de oficiali ai NKVD în cadrul căreia au fost plănuite execuțiile. Toate familiile victimelor urmau să fie deportate în zorii unei singure zile, 15 aprilie, în Kazahstan, pentru o perioadă de zece ani. Kobulov, Merkulov (foto dreapta) și Baștakov au întocmit documente de identitate cu condamnările la moarte pentru fiecare din cele 22.000 de victime. Circa 600 de persoane au fost grațiate, unele la cererea lui Pavel Sudoplatov de la Directoratul de Externe al NKVD, fie datorită faptului că experiența lor militară putea deveni crucială în cazul unui război cu Germania, fie pentru că puteau candida ca marionete la conducerea unei viitoare Polonii comuniste. Și familiile acestora au fost scutite de deportare. Trei viitori generali – Wladyslaw Anders, Zygmunt Berling și Jerzy Wolkowicki – au rămas astfel în viață prentru a crea noua armată poloneză un an mai târziu.

••••••••

Wladyslaw Anders • Zygmunt Berling • Jerzy Wolkowicky

Cincizeci de polonezi de renume mondial, printre care pictorul impresionist Josef Czapski, au fost salvați de Mussolini și de alți occidentali influenți. Guvernul lui Hitler i-a cerșit viața lui Waclaw Komarnicki , care, printr-o ironie a sorții, avea să devină ministru al justiției în guvernul polonez din exil de la Londra. Fasciștii polonezi, chiar dacă erau virulent anti-bolșevici, au fost predați germanilor. Câțiva au fost salvați atât de târziu, încât au putut fi martori ai atrocităților NKVD-ului: profesorul Stanislaw Swianiewicz, aflat într-un tren al morții, a fost identificat ca un expert în economia germană și eliberat.

Pentru transportul tuturor prizonierilor spre zona de excuție din pădurea de lângă Katyń, șeful căilor ferate și omul lui Beria, Solomon Milstein, a programat trenuri și a pus la dispozție camioane. Executorii călăi de la Lubianka și Sukhanovka din subordinea lui Vasili Blokhin*(foto) terminaseră în martie 1940 eliminarea oamenilor lui Nikolai Yezhov și a intelectualilor implicați de Mihail Kolțov, astfel încât a fost adunat un contingent** (în care se aflau și femei) care era echipat cu armament și muniție germană. Soprunyenko era plecat pentru un schimb de prizonieri cu finlandezii, așa că sarcina întocmirii listelor i-a revenit lui Arkadi Gerțovsky, unul dintre principalii conducători ai masacrelor.

Unsprezece generali, un amiral, 77 de colonei, 197 de locotenenți-colonei, 541 de maiori, 1.441 de căpitani, 6.061 de locotenenți și de alte grade, 18 capelani de armată și Șef Rabinul armatei poloneze urmau să fie împușcați în aprilie, împreună cu ceea ce mai rămăsese din funcționarii publici și din burghezia polonă. Condamnații erau însoțiți de către alți polonezi care își atrăseseră adversitatea sovieticilor, cum ar fi Ludwig Helbardt care suferea de un cancer la stomac într-un spital Ukrainian și care îi scrisese lui Molotov cerându-i să-i fie permisă reunificarea cu familia. Puțini au bănuit ceea ce îi aștepta. Mulți sufereau, unii pe punctul de a se sinucide, pentru lipsa corespondenței, dar când trenurile au sosit, pe la mijlocul lui aprilie, câțiva au notat în jurnalele proprii că pleacă acasă sau că se așteaptă să fie readuși în partea Poloniei controlată de germani.

Câteva execuții au fost îndeplinite într-un mod mai „uman” – dacă se poate spune așa – de către Blokhin și de către oamenii săi. La Kalinin (Tver), unde prizonierii lui Ostașkov erau uciși unul câte unul, fiecare polonez era dus în camera socială a închisorii, unde i se verifica cu atenție identitatea înainte de a fi încătușat și condus într-o încăpere alăturată izolată fonic în care era împușcat în ceafă. Trupurile erau evacuate printr-o ușă dosnică, aruncate în camioane acoperite și duse la țară, la Mednoe, unde se aflau terenurile folosite pentru vilele oamenilor NKVD-ului, un loc ales de Blokhin. Era utilizat un număr total de cincizeci de executori călăi, Blokhin îmbrăcat cu șorțul său din piele, cu cască și mănuși jucând rolul principal. În fiecare seară o numărătoare a cadavrelor era telegrafiată lui Merkulov la Moscova.

Aceeași procedură era folosită la Kharkov, corpurile fiind îngropate pe terenul unui sanatoriu al NKVD-ului, în vecinătatea vilelor poliției secrete, unde mai fuseseră îngropate deja multe victime ruse.

Victimele îngropate în pădurea Katyń – 4.143 de cadavre au fost exhumate de germani în 1943 – au lăsat amintiri grafice: o victimă a încrustat într-o bucată de lemn un jurnal al ultimelor sale zile; un alt jurnal se încheie cu fraza „mi-au luat rublele, cureaua, briceagul”.

Acești oameni au suferit: stăteau în picioare la marginea gropilor deschise, unii aveau mâinile legate cu sârmă ghimpată, iar alții aveau ștreanguri în jurul gâtului. Alții, mai ales preoți catolici, îngropați la Katyń, au fost împușcați în închisoarea din Smolensk, într-o cameră de execuție subterană, iar cadavrele lor au fost stivuite ulterior în gropile comune.

Când execuțiile s-au terminat, la mijlocul lui aprilie, membrii familiilor, care nu bănuiau nimic, erau deportați în est. Mulți au murit de foame și de frig. Bărbații polonezi supraviețuitori au fost anexați unui grup de 135.000 de prizonieri și trimiși în zona arctică pentru a munci la construcția unei căi ferate către minele de cărbuni de la Vorkuta. Unul dintre oamenii NKVD-ului, Daniil Chekholsky, a dovedit o scânteie de bunăvoință. Demis pentru că i-a lăsat pe polonezi să trimită scrisori înainte de a merge la execuție, el a expediat telegrame rudelor: „Soțul dv. a plecat. Nu cunoaștem adresa…”. Alți membri ai NKVD-ului s-au apucat de băut. În octombrie, Beria i-a răsplătit pe executori cu un salariu lunar suplimentar, în timp ce toți organizatorii primeau medalii și premii.

Lagărele aveau de-acum spațiu pentru prizonierii din Lituania, Letonia și Estonia deoarece Stalin amânase cucerirea statelor baltice până la mijlocul lui iunie 1940, când a luat sfârșit războiul cu Finlanda. NKVD-ul mai avea doar puțini vorbitori de lituaniană, letonă sau estonă, iar republicile baltice aveau puțini rezidenți comuniști care să colaboreze cu noile autorități sovietice. Forțelor de ocupație le-au trebuit luni de zile pentru a-i identifica pe naționaliști, pe intelectuali, sau pe cei înstăriți, adică masa care putea fi deportată. În afara celor deportați, circa 60.000 de balți au fost uciși. Doar izbucnirea razboiului a oprit carnagiul. Până atunci, căile ferate rusești erau înțesate de trenuri. Cu o săptămână înainte ca Hitler să atace, peste 17.000 de lituanieni și tot atâția letoni plecau spre Siberia, spre Kazahstan și spre republica Komi. Șapte trenuri pline cu prostituate letone și lituaniene au plecat spre Uzbekistan. În noaptea anterioară, din teritoriile răpite României – Basarabia și Bucovina – fuseseră deportate alte 30.000 de persoane. Deportarea spre est a polonezilor și a naționaliștilor ukrainieni a continuat până la 20 iunie 1941.

Nu luaseră încă sfârșit execuțiile de la Katyń când au început să apară consecințele. Mii de scrisori de la soții și copii au ajuns la Moscova. Iar unele au scăpat în și străinătate. Când Hitler a învins Franța și când spionajul sovietic a început să-și dea seama de iminența unui război cu Germania, NKVD-ul a înțeles că măcelărirea cremei armatei poloneze fusese o nebunie. În august 1940, mai întâi Crucea Roșie Maghiară, apoi cea Internațională au început să întrebe despre persoane date dispărute. Nu au primit răspunsuri.

Supraviețuitorii, adunați în lagărul de la Griaznovsty, numărau câteva sute de ofițeri. În octombrie 1940 au început brusc să fie bine tratați și locotenent-colonelul Berling a fost trimis cu clasa întâi la Moscova pentru a vorbi cu Beria și Merkulov despre formarea unei armate poloneze pe teritoriul sovietic. Berling a spus: „Perfect, avem un personal excepțional pentru o armată în lagăre.” Merkulov ar fi replicat: „Nu, nu aceștia. Am făcut o mare greșeală cu ei.” Berling a fost instalat într-o vilă luxoasă lângă Moscova, împreună cu alți polonezi de frunte. Abea în noiembrie Beria a îndrăznit să-i spună lui Stalin că avea un nucleu de 24 de ofițeri polonezi anti-germani, care ar putea coopera, dacă guvernul din exil al lui Wladyslaw Sikorski de la Londra le-ar da acordul. Stalin se temea să-l contrarieze pe Hitler, dar Beria a continuat, indiferent la acest aspect. Mai mulți polonezi, internați în Letonia, au fost recuperați în august 1940 și deși mulți au mers în GULAG, Beria a reușit formarea a două brigăzi de ofițeri polonezi.

După izbucnirea, în iunie 1941, a războiului dintre Germania și URSS, aproximativ două treimi din soldații polonezi trimiși în GULAG erau recuperați pentru a lupta împotriva naziștilor. Cei mai mulți au optat să servească alături de britanici în nordul Africii, iar Sikorsky a continuat presiunile privind informații despre ofițerii dispăruți. Stalin a pretins că îi va telefona lui Beria în legătură cu ei, iar apoi a declarat că aceștia plecaseră în Manciuria, sau că unii comandanți de lagăre indolenți nu-i raportaseră. Vîșinski a declarat că fuseseră eliberați în Polonia. Stalin i-a spus generalului Anders că germanii îi capturaseră. În 1942, 100.000 de polonezi împreună cu familiile lor părăseau URSS prin Iran. Zeci de mii au rămas însă în Rusia tot mai hărțuiți.

În 13 aprilie 1943, germanii au început exhumările e la Katyń, iar Stalin a trecut la falsificarea adevărului, după eludarea acestuia. Germanii au chemat la fața locului Crucea Roșie Elvețiană, dar, spre stupoarea lor, britanicii și americanii au denunțat raportul elvețian și au adoptat versiunea rusească, conform căreia germanii au îngropat ziare rusești vechi împreună cu cadavrele pentru a calomnia inocenta Uniune Sovietică. În ianuarie 1944, sovieticii au constituit propria lor comisie specială de anchetă, din care absentau în mod ostentativ atât partidul, cât și NKVD-ul. Doi academicieni, un episcop, președintele Crucii Roșii Sovietice și scriitorul Alexei Tolstoi (nicio legătură cu Lev Tolstoi – n.m.) au convenit să producă „mărturii” care să dovedească „provocarea” germană. A fost făcut și un film. Alexei Tolstoi, pe cât de lipsit e principii pe atât de perceptive, l-a avertizat pe Nikolai Șvernik, șeful propgandei anti-germane a lui Stalin, că filmul „nu este numai nepotrivit pentru difuzare, dar poate avea chiar și un efect negativ (…), martorii dând impresia că repetă o lecție învățată pe de rost (…)”.

Când în martie 1946, la procesul de Nürnberg , apărarea lui Gœring a încercat să pomenească despre Katyń, comisia sovietică, condusă de Vîșinski, a protestat vehement. Problema nu s-a mai discutat. La Minsk, ofițeri germani erau spânzurați pentru pretinsa masacrare a ofițerilor polonezi de la Katyń. Minciuna a continuat până în 1988.

În 1940 și 1941 lui Stalin i-au lipsit complet atât instinctele cât și viclenia. Declanșarea unui război de iarnă cu Finlanda, când armata sovietică fusese lobotomizată de către NKVD, i-a ruinat prestigiul. Uciderea corpului ofițeresc polonez și a doi activiști evrei respectați pe plan internațional (Henryk Erlich și Wiktor Alter) au fost niște acte pe cât de stupide, pe atât de atroce. În legătură cu aceste două mari greșeli, Stalin a fost neobișnuit de ne-răzbunător. S-a certat cu Voroșilov pentru lamentabila conducere de către acesta a campaniei din Finlanda, dar atunci când Voroșilov, furios, i-a replicat „mi-ai ucis toți ofițerii superiori” și a ieșit în trombă spărgând o farfurie de pământ, Stalin n-a făcut nimic. Voroșilov a fost înlocuit din funcția de comisar și i s-a dat o funcție mai puțin importantă în armată – în care a activat cu aceeași incompetență –, dar nu a căzut niciodată în dizgrație. Nu au căzut nici Beria, Merkulov și Bogdan Kobulov pentru uciderea acelor ofițeri polonezi, care ar fi putut fi atât de utili un an mai târziu.

Beria i-a supraviețuit lui Stalin – mort la 5 martie 1953 – doar nouă luni, fiind arestat în iunie și judecat, condamnat la moarte și executat pe 23 decembrie 1953. Aceeași soartă au avut-o, odată cu el, Bogdanh Kobulov și Vsevolod Merkulov. Ironia sorții face ca Beria să fi fost condamnat, în cadrul unui proces sumar, pentru trădare în favoarea unor puteri străine, pentru… terorism, prin faptul că s-ar fi făcut vinovat de ordonarea executării, fără proces, a… 25 de deținuți politici în 1941 și pentru activitate contra-revoluționară în timpul războiului civil din Rusia în 1919.

*         *

*

UCIGAȘII DE LA KATIŃ

Iosif Visarionovici STALIN

NKVD

Lavrentiy Pavlovici BERIA

BIROUL POLITIC AL COMITETULUI CENTRAL AL P.C.U.S.

Lazar Moiseevici KAGANOVICI • Anastas Ivanovici MIKOYAN

Vyaceslav Mihailovici MOLOTOV • Mihail Ivanovici KALININ

Kliment Yefremovici VOROȘILOV

CĂLĂII

Piotr Karpovici SOPRUNYENKO

_________________________________________

* – Vasili Blokhin (1895-1955), executor șef la Liubianka. A fost personal răspunzător pentru câteva mii dintre execuțiile din pădurea de la Katyń. A fos unul din ucigașii favoriți ai lui Stalin, cunoscut prin șorțul pe care îl purta pentru ca sângele victimelor sale să nu-i păteze uniforma.

** – ALEKSANDROV-SVYETLOV Aleksandr Sergeevich – ANTONOV Ivan Ilyich – BABAYAN Tamara Christoforovna – BARANOV M. A. – BARANOV Pietr Mikhailovicz – BARINOV Ivan Spiridonovich – BLANK Klavdya Yefimovna – BLOKHIN Vasily Mikhailovich – BOGDANOV N. F. – BOGDANOV P. A. – BURD Timofei Dmitrievich – BYELOGORLOV V. A. – BYELOV Ivan Ivanovich – BYEZRUKOV Ivan Dmitrievich – CHEKULAEV V. K. – CHUZHAYKIN I. M. – DAVYDOV Mitrofan Yeliseevich – DEVYATILOV Aleksei Grigoryevich – DMITRIEV Aleksandr Dmitrievich – DOROGININ F. M. – DORONIN Fylip Ivanovich – FADEEV Aleksandr Mikhailovich – FYEDORISHKO S. M. – FYELDMAN Ivan Ivanovich – FROLENKOV Ivan Leonovich – GAVRILENKOV T. K. – GETSELEVICH Revyekka Solomonovna – GALITSYN Nikolai A. – GOLOVINKIN Nikolai Ivanovich – GORYACHEV Mikhail Danilovich – GRIBOV Iosif Ivanovich – GRIGORYEV Mikhail Porfiryevich – GUMOTUDINOV I. A. – GVOZDOVSKY Nikolai Afanasyevich – IGNATYEV Mikhail Fyodorovich – ILYIN Fyodor Klimentyevich – IVANOV Ivan Mikhailovich – IVANOV Vasily Grigoryevich – KACHIN Timofei Fyodorovich – KALININ Anatoly Maksimovich – KARAVAEV Vladimir Mikhailovich – KARMANOV Aleksandr Andreevich – KARPOV G. F. – KARTSEV Pietr Mikhailovich – KISYELOV Nikolai Alekseevich – KOMAROVSKY I. I. – KOSTYUCHENKO N. K. – KOSTYUCHENKO Vladimir Kuzmich – KOVALEV Aleksandr Siergeevich – KOZOHOTSKY Mikhail Andreevich – KRASNOVIDOV I. I. – KRIVYENKO Mikhail Spiridonovich – KUPRIY Timofei Fyodorovich – KUZNYETSOVA Syerafima Semyonova – LAZARENKOV S. M. – LEBYEDIEV M. D. – LEVANCHUKOV G. K. – LOGINOV N. V. – LUGININ Mikhail I. – MAKARENKOV G. I. – MARUSYEV Aleksei Yegorovich – MEDVEDYEV Ivan Borisovich – MISHCHENKOV N. A. – MOISEENKOV Afanasy Anisimovich – MOISEENKOV Vasily Pietrovich – MOKRIDIN I. P. – MYELNICK A. T. – MYELNICK Nikita Vasilyevich – NOVOSYOLOV Ivan Ivanovich – OFITSYEROV Aleksei Nazarovich – OKUNYEV Aleksei Vasilyevich – ORLOV Dmitry Ivanovich – OSIPOV Vladimir A. – PAVLOV Vasily Pavlovich – PRUDNIKOV Pietr Georgievich – RAZORYENOVA Anna Ivanovna – RUBANOV Andrei Maksimovich – RYBAKOV Aleksei Aleksandrovich – SEMYENIKHIN Demyan Ye. – SENYUSHKIN Nikolai Mikhailovich – SHCHEPKO Tikhon Sergeevich – SHEVYELEV Aleksadr Makarovich – SHIGALEV Ivan Ivanovich – SHIGALEV Vasily Ivanovich – SILCHENKOV Ivan M. – SINEGUBOV Nikolai Ivanovich – SKORODUMOV V. Ye. – SMYKALOV I. P. – SOLOVYOV M. M. – SOLOVYOV V. A. – SOROKIN V. K. – STYEKOLSHCHIKOV Ivan Aleksandrovich – STYELMAKH Ivan Ivanovich – STEPANOV Ivan Alekseevich – SUKHARYEV Nikolai Ivanovich – SYROMYATNIKOV Mitrofan Vasilyevich – SYTIN V. M. – SYURIN Andrei Borisovich – TARASOV Georgy Nikanorovich – TIKHONOV Dmitry Fyodorovich – TIKHONOV Pavyel Pavlovich – TIKUNOV Ivan Yegorovich – TIMOSHENKO Grigory Ivanovich – TIVONYENKO Lazar Andreevich – TOCHENOV Afanasy Matveevich – TROYAN Konstantin Grigoryevich – TSIKULIN M. V. – TSUKANOV Aleksei Ilyich – VIGOVSKY Ye. A. – YAKOVLEV Arseny Mikhailovich – YAKOVLEV Pietr Aleksandrovich – YAKUSHEV Trofim Pavlovich – YEGOROV Aleksei Vasilyevich – YEMELYANOV Aleksandr Mikhailovich – ZAKHAROV A. Ye. – ZAYTSEV Aleksandr Grigoryevich – ZHILA Mikhail Andreevich – ZHILTSOV Vasily Ivanovich – ZHURAVLOV Malakh Malakhovich – ZHURAVLOV N. T. – ZILBERMAN Konstantin Sergeevich – ZINOVYEV Nikolai Pietrovich – ZORIN Pietr Mikhailovich – ZUBTSOV Vladimir Pietrovich – ZUBOV Nikolai Alekseevich – ZYUSKIN Grigory Pietrovich

*         *

*

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Norul islandez și comeata lu’… Harley Davidson

Povestea asta cu „norul” îmi amintește de efectul… „comeatei” (lu’ Harley Davidson, ar zice tinerii din ziua de azi)…

«Iată prelegerea d-lui Mariu Chicoş Rostogan:

Profesorul: Am primit ghe la onoratul ministeriu următorul ţircular:

„Domnule director,

În apropierea zilei de prima novembre, lumea toată şi mai cu seamă masele populare sunt adânc mişcate de profeţia savantului Falb asupra sfârşitului lumii prin întâlnirea pământului cu cometa lui Biela.

Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din şcoala dv. o prelegere populară despre comete în genere şi despre falşitatea prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc.

Ştim cu toţii că influenţa generaţiunilor cari trăiesc simultaneu este reciprocă. Astfel, copiii, mergând pe la căminurile lor, ar duce îmbărbătarea de care au astăzi atâta nevoie masele populare ignorante, a căror imaginaţie este totdeauna pornită la superstiţiuni şi la credinţă în supranatural.

Primiţi, domnule director, distinsa noastră consideraţiune.”

No! auzit-aţi numa cum se esprime onoratul ministeriu cătră migne, mă?… „cu onoare!” şi… „ghischinsa noastră considerăţiune!…” Numa voi, nişte râtagni, nu cunoaşteţi răşpectul, şi doar ghestul vă muştruluiesc…

Ne vom îngheplini aşedar misiugnea şi vă vom face o prelejere ghespre comeată.

Şcolarul Ionescu: Apoi, a trecut…

Profesorul (aspru): Nu fă larmă, spurcăciune!… Silenţium şi atenţiune, că-z intrăm în makerie!

Numele „comeată” iaşte ghe jănul femenin: o comeată, două comeate, şi gherivă ghe la coma, coamă, capelură, pleate lunji, reşpective: comată, comeată, astru pletos, vulgo stea cu coadă.

Apăriţiunea comeatelor au esărţitat togheauna înrâurire asupra maselor populare, asupra prostimii, cu atâta mai mult că aceea apăriţiune au fost preţesă ghe bolizi, mecheori, aşteroizi, cari se arată ca o ploaie ghe steale şi cari…

Şcolarul Otopeanu (ridicând mâna-n sus): Dom’le!…

Profesorul: No ! ai vreo observăţiune de făcut?…

Şcolarul Otopeanu (în picioare): Dom’le, mama-ntr-o seară, iarna trecută, a văzut ploaie de stele, afară…

Profesorul (impacientat): He!… că-z doară nu era să le vază-n bordei…

Şcolarul: Şi eu şi cu taica eram culcaţi, şi când a intrat mama în casă şi ne-a spus să ieşim afară să vedem, taica n-a vrut.

Profesorul (mai impacient): Ha!

Şcolarul: Zice taica: „Nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să ştiu de bine că plouă şi cârnaţi…” (Şcolarii râd.)

Profesorul (foarte impacientat): Tată-tău este un azin, carele nu ştie să-ţi ghea o educăţiune zolidă. (Copiii râd mai tare; profesorul foarte aspru:) — No! basta!

Merem mai gheparte şi intrăm în ghemonstrăţiune. (Coboară la tablă, ia tibişirul şi desinează, nu tocmai exact, o elipsă cu focarele foarte departate.) No, acuma, Bîrsăscule, tu carele ai mai multă aplicăţiune la machemachică, spune-ne doară ce am vrut eu să prezent aici?

Şcolarul Bîrsescu: Un… castravete, domnule.

Profesorul (stăpânindu-şi un zâmbet simpatic): Mâncă-l cu mumă-ta! (Schimbând repede tonul:) Tot la foale ţi-i gândul, să le-n-dopi!… Nu-i castraveche, mâncăule!… e o elipsă, o curbă lunguiaţă, care are duplu ţentrum; unul aici în punctul omicron, şi alt ţentrum togma dincoace, la ceilantă estremitache, în punctul omega. Aceasta-i calea comeatii.

No, acuma pornim, mă rog, cu comeata de dincolo de punctul omicron pe calea ei, şi merem, merem, mereu merem cătră soare, carele iaşte în primul ţentrum, omega. (Urmând, după metoda intuitivă, cu creta pe linia elipsei, profesoml simulează creşterea şi descreşterea mersului cometei.)

Cu cât se apropie ghe soare, astrul pletos îşi acţelărează amăsurat mersul său, neţăsare cresţendo, simţind acea atracţiune puchearnică, ca un şcoler diliginche când s-apropie de focarul luminii intelectuale şi morale, de scoala şi de profesorele său… Apoi, cu cât se depărtează de la primul ţentrum şi mere cătră al doilea ţentrum, se leneveaşte amăsurat şi îmblă-ncet şi tot mai încet, descresţendo ca un şcoler puturos şi fără aplicăţiune (cu dezgust), carele preajetă la dătorinţă.

Exempla doţent: bunăoară, întăi ca Bîrsăscu Sţipiogne, şi al doilea ca Ioanescu Agnibal alias agnimal! (Râsete.) Silenţium!…

Pentru aceea doară, cu toate calculăţiunile şi operăţiunile alghebraice asupra proţesului mehanic, că a plus b musai că este, mă rog, ecval cu t, comeata nicighecât nu vine preţize.

Şcolarul Ionescu : Zicea că vine ieri seara, dom’le.

Profesorul: Au zis tată-tău…

Şcolarul: Nu, dom’le; Falb…

Profesorul: Ai văzut tu pe Falb…

Şcolarul: Nu, dom’le, era în Universul şi-n toate gazetele…

Profesorul (grav): Ugniverzul, doară şi toate gazetele cvotighiene nu sunt competente în cauză; pântru aşa un lucru trebuie să conzultăm publicăţiunile şpeţiale, cum e bunăoară Mundus oder Ţodiacon, „Univerzal-transţedental-cosmologhişe-astronomişe-meteorologhişe Flighende Bleter” acea publicăţiune de fală care apare o dată la lună şi în care se arată ţălebritatea erughiţiunii germâne, pântru carea, ca s-o poată cineva pricepe, musai să aibă ştiinţă ghespre răţiunea pură, musai să ştie jugheca ca Kant. (Şcolarii râd tare.)

Faveke lingvis! vitelor şi grobianilor, când caut să vă scot din acele credinţe rătăcite, a căror consecvenţie este ignoranţia şi imbeţilitachea!… Căci au fost proşti şi neghiobi, ştultorum numerus infignitus !cari au crezut cum că orice comeată iaste un sămn, o ameninţare, o piază rea…

Şcolarul Otopeanu: La noi, la Otopeni, spune, dom’le, tata, că s-a stârpit toate vacile când a venit cometa ailaltă.

Profesorul: Dar mumă-ta de ce nu s-au stârpit, boule?…

No, merem mai gheparke… fără collocvium! Să vedem numa care este posibilitatea de o întâlnire a globului terestru cu cometa lui Biela…. (Hotărât:) Apoi, asta nu-i slobod, asta nu se poate, deoarece toţi erughiţii au proboluit negativa! (Cu siguranţă:) Natura non faţit zaltus, mă prostovanilor! Ea au pus doară ghestul şpaţ, ca să aibă loc corpurile cereşti să îmble care-ncătrău în univerz, fără coliziune, fără craval: să aibă fiecarele pântru trubuinţele reşpective comoghitachea lui! (Şcolarii râd foarte tare şi fac zgomot.)

Profesorul: Nu larmă, râtanilor inconştii! nu râdeţi ca ruralii, cari n-aveţi decât inştincturi chelurice şi nu simţiţi penetrăţiune la contâmplăţiunea naturii carea (cu multă elevaţiune) după cum lucră este, mă rog, pântru şpectatoriul cu perşpicaţitache, un şpectacol plin de admirăţiune şi venerăţiune!…

No! acuma văz’t-aţi că ieri nu s-au întâmplat nimica… De ce n-aţi vin’t la scoală ieri, să azistaţi împreună cu profesorele vost’?…

Şcolarul Bârsescu: Ni-era frică de cometă…

Profesorul: Frică, ha?… No, du-che!

Şcolarul Ionescu: Eu am venit, dom’le, cu Popescu Ion şi cu Otopeanu Marin, şi-am stat de la două până la patru, şi dumneata n-ai venit.

Profesorul: Ha!

Şcolarul: Şi când i-am spus mamii, a zis că n-ai venit de frica cometii.

Profesorul (supărat, cu humor amestecat cu dispreţ): Pe mine să mă-nvăţaţi corajul, tu şi cu mumă-ta, nişte loaze! pe mine? care, în cătane, la Zolfărino, unde au fost şi cu franţozul şi cu talianul, am avut un frache mai mare undrofiţir în gavaliri şi un unchiu de pe mamă fetfebel la granatiri!… Voi! pe migne! Vezi numa! (Transportat, cântă cu mult avânt eroic:)

„La Zolfărino ghe vale,

Mere-un ghenăral călare

Şi tot strigă-n gura mare:

―Împărache înălţache!

Pugne paşe, nu che bache,

Că-ţi perzi cătagnele toake!

…und zo waiter …”

(Copiii aplaudă şi râd.)

Profesorul: Nu larmă, vitelor, cari n-aveţi respect ghe istoria neamului!…

Merem acu mai departe, să vorbim de tempratura comeatii şi apoi de conzistenţia ei, pentru ca mai apoi, la urmă, s-ajungem, mă rog, la concluziunea aceea, cum că nicicând n-avem să ne temem de sfârşitul lumii, carele nu se poate.

No! temp’ratnra! (cu multă volubilitate:)

Vremea, mă rog, se-mparte, după cum au proboluit Ţelzius, în două părţi, cari se despart una de alta la acel fixum, carele se cheamă zero-graduri sau nul… De-acolo, aceea care mere-n sus — Bîrsescule, fii atent! — este partea călduroasă, şi aceea care mere-n jos — Ioanescule, nu căsca gura, că intră musca! — este partea friguroasă, iar la nul, mă rog, apa — Popăscule, vrei să mânci bătaie! — apa prinde pojghiţă.

De aceea, iaşte iarnă şi vară, după cum arată la termometrul lui Ţelzius, reşpective ţentigrad, iar acei cari ştiu carte, iar nu ca poporul de rând, numesc căldura plus şi frigul minus. Prin urmare, e proboluit cu metoaghele moghearne cum că comeata este totdeuna în minus: despre o inflămăţiune dară nu poate fi vorba.

No! acum conzistenţia. (Şi mai volubil:)

Conzistenţia comeatii conzistă din materia cea mai faină din toate puncturile de vedere a senzurilor noastre; mutachis mutanghis, mai faină decât o beşică de săpun, mă rog!

Materia în jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu esistă, ci e mai apoi numa o însuşire a lucrului în sine carele iaste o enerjie, carea nu se ştie şi pe carea semper ignorabimus ! … Aceea apoi nu-i ghe nasul vost’, nişte mucoşi! că e prea înalt; aceea o veţi ştudui când veţi îmbla la Univerzitache, cum am îmblat si eu. De nasul vost’ este doar aceea care vă spun eu, cum că destulu-ţi-i vorba măiastră a marelui jeniu Neftone, că o comeată cât de mare, măcar ca de-aici pân’ la Budopeşta, prin condensăţiune, o poate vârî într-un… într-un… fingherhut … pălăria ghejetului… ghejătar… vulgo năpărstoc.

No, acuma, concluziunea.

Mereţi acasă şi spuneti tată-tău şi mumi-ti, reşpective părinţilor voştri ignoranţi, să nu mai fie neghiobi să aibă frică ghe fignis munghi, că cine crede în superstiţiuni devine ridiculos faţă cu ştiinţa şi merită ghespreţăluit.

(Şcolarii râd, Ionescu mai tare ca toţi.)

Profesorul (dând din cap cu dispreţ către Ionescu): Las’ pe alţii să râdă; nu râghe tu, urecheatule, că eu che urechesc înc-o toană; che fac numa apoi să vezi steale şi comeache ziua miaza mare! înţălesu-m-ai?

(Copiii devin din ce în ce mai impacienţi şi mai zgomotoşi.)

Profesorul: De aceea trubuie că să avem pântru ştiinţă cel mai nalt reşpect, dar totdeodată cu ceea mai profundă moderăţiune, mă rog. Că-z ştiinţa nu trubuie tractată în mod excluzivist, nici ca pe o zeiţă ce stă în ceriu, cum spune Schiller, nici ca pe un dobitoc ghe muls !

(Copiii devin şi mai impacienţi, şi mai zgomotoşi.)

Profesorul (ridicând emfatic tonul pe măsură ce creşte zgomotul şcolarilor): Aignem ist ghi visenşaft, ghi hohe, ghi himlişe Ghiotin… măgarilor! ghem anghern, ghi tiuhtighe Kuh… boilor! ghi in mit Butern fersorct… porcilor!

(Profesorul iese cântând „La Zolfărino ghe vale”; copiii ies foarte veseli după el, făcând un zgomot nemaipomenit.)»

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

«Corpus Christi», un pretext…

Am postat textul de mai jos pe Facebook, ca urmare a unui e-mail pe care l-am primit. Cred că subiectul nu ține numai de religie, de aceea îl public și aici… Sper să fie citit și interpretat în mod corect.

Redau aici traducerea în română a textului, scris inițial în franceză.

*        *

*

Am primit recent un e-mail anonim (vezi textul in josul paginii) care anunța difuzarea, vara aceasta, a unei noi „producții cinematrogafice” sub titlul ”Corpus Christi”. Nu, n-ar fi vorba despre sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului (Fronleichnam în Germania), nici măcar despre orașul texan omonim, ci despre o nouă poveste hot (și hit) concepută pentru a șoca, deci pentru a fi vândută pe seama religiei creștine.

Se pare că este vorba, totuși, despre un hoax (http://www.hoax-slayer.com/corpus-christi-gay-jesus-movie-hoax.shtml; http://www.snopes.com/politics/religion/gayjesus.asp), adică despre o informație falsă transmisă pe internet pentru naivii gata să înghită orice. Dar, ideea în sine, pusă în scenă sau nu, constituie încă un atac împotriva credinței creștine.

De la „Ultima tentație a lui Christos” și de la „Codul lui Da Vinci” (și alte romane de Dan Brown), foamea de publicitate rapidă și facilă, direct proporțională cu scandalul pe care îl provoacă, generează sacrilegii a căror valoare de piață nu mai este singura măsură care contează. Conotațiile politice nu mai sunt de neglijat.

Sunt protejate din ce în ce mai mult, cu o grijă militantă, cu o voluptate umanistă demnă de o cauză mai bună și câteodată chiar cu o furie democratică suspectă, totae susceptibilitățile, drepturile și demnitatea tuturor minorităților posibile: religioase, rasiale, naționa, etnice, sexuale, culturale, etc…. Islamul a devenit un tabu, orice remarcă critică referitoare la un evreu riscă să fie taxată ca antisemitism, a fost inventat acea ”pollitical correctness” („corectitudine politică”) în numele căreia unele apelative au devenit peiorative, frizând absurdul… Un negru nu mai este un negru, nici măcar o persoană de culoare, ci un „afroamerican”, un „afrofrancez”, ba chiar un „afrosuedez”. Negrii din Africa ar fi, fără îndoială, „afroafricani”. Gitanii sau țiganii sunt de-acum „rromi”… Homosexualii, ”gays”… Handicapații sunt numiți „persoane cu dizabilități”… Obezii, „supraponderali”… Și lista cuvintelor surghiunite poate continua. De nu, e insultă, intoleranță, discriminare, rasism, ba chiar fascism.

Cu toate acestea, un titlu de film ca “White men can’t jump” („Albii nu pot sări” – de Ron Shelton cu Wesley Snipes, 1992) nu este decât o glumă amabilă, în timp ce un titlu imaginar ca ”Black men can’t think” („Negrii nu pot gândi”) ar fi, fără îndoială, o gravă insultă rasială.

În numele pluralității credințelor s-au înlocuit crucile roșii de pe ambulanțe cu niște asteriscuri albastre și acum se vrea impunerea aceluiași lucru și farmaciilor. În Israel, ambulanțele poartă Steaua lui David și în Turcia Semiluna roșie, dar cui îi pasă, deși cele două state se pretind laice!

În aceeași nepăsare cu privire la drepturile majorității, devenită, la rândul ei, minoritate în ansamblul drepturilor omului și al drepturilor colective, nimeni nu pare să se îngrijoreze atunci când discriminările devin pozitive, când cenzura din media și din viața cotidiană devine orwelliană.

În fața acestei situații, ne punem întrebarea qui prodest?. Răspunsul nu este evident și este dificil de dat unul. Fiecare dintre noi are propriile sale răspunsuri. Un lucru e cert și sigur, îndurăm o degradare morală în numele unei false libertăți de conștiință și al unei libertăți de expresie cu geometrie variabilă.

Fie că e un adevăr sau o ficțiune, ideea unui scenariu sexual legat de numele lui Isus este o impietate pe care biserica noastră o îndură, o dată în plus, cu compuncțiune, cu smerenie christică. Ar fi poate timpul ca legile să pedepsească nu numai antisemitismul, rasismul, antiislamismul, ci de asemenea și anticreștinismul. Este necesar ca o solidaritate ecumenică să se impună și să reacționeze la acest gen de indolență pe care o adoptă societatea civilă occidentală, prea ocupată să vegheze la tot felul de drepturi mai mult sau mai puțin bizare și exotice.

Într-o perioadă în care Europa suportă o islamizare demografică (16 milioane în 2007 în Uniunea Europeană și potrivit lui Don Melvin populația musulmană din Europa – excluzând Rusia – se va dubla până în 2020), a prezerva valorile religiei, civilizației și moralei creștine depășește credința și devine de asemenea o datorie patriotică europeană.

Perspectiva – fie și îndepărtată – a unei Semilune în vârful săgeții catedralei Notre Dame sau al Domului din Köln nu este chiar atât de nebună pe cât ar părea, din moment ce bazilica bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), construită ca biserică creștină în secolul al VI-lea, a fost transformată în moschee în secolul al XV-lea, după 900 de ani.

À bon entendeur salut!

*         *

*

«”Corpus Christi” este un film care ar trebui să iasă anul acesta în iunie – august. Un film dezgustător, pregătit să apară în America anul acesta, îl infățișează pe Isus și pe discipolii săi ca homosexuali! Ca piesă, subiectul s-a jucat în teatre o vreme. Este intitulat ”Corpus Christi” ceea ce înseamnă ”Corpul lui Christos”. Este o batjocură revoltătoare la adresa Domnului nostru. Dar putem face o diferență. De aceea va trimit acest e-mail. Daca îl trimiteți mai departe, poate vom fi în măsură să prevenim difuzarea acestui film în America. Să luam poziție în favoarea celui în care credem și să oprim bătaia de joc la adresa lui Isus Christos Mântuitorul nostru. Unde ne situăm ca creștini? Cu riscul unui mic deranj, trimit și eu mai departe acest mesaj tuturor celor care cred că-l vor aprecia. Vă rog ajutați-ne să împiedicăm asemenea ofense aduse Domnului nostru. Nu există nicio petiție de semnat, nicio limită de timp, sau număr minim de persoane către care să trimiți asta… Îți va lua mai puțin de 2 minute! Dacă nu te interesează și dacă nu ai cele 2 minute necesare pentru a face asta, te rog nu te plânge atunci când Dumnezeu nu va avea nici El timp pentru tine pentru că El este mult mai ocupat decât suntem noi. Hei, merită o încercare! Aparent, unele regiuni din Europa au respins deja filmul. Tot e avem nevoie este multă rugăciune și multe e-mail-uri. TRIMITE MAI DEPARTE!»

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

«Corpus Christi», un prétexte…

Am postat textul de mai jos pe Facebook, ca urmare a unui e-mail pe care l-am primit. Cred că subiectul nu ține numai de religie, de aceea îl public și aici… Sper să fie citit și interpretat în mod corect.

Îmi cer scuze celor care nu știu franceza.

*           *

*

J’ai reçu récemment un couriel anonime (voir le texte en bas) annonçant la sortie, cet été, d’une nouvelle „production cinématographique” sous le titre de „Corpus Christi”. Non, il ne s’agirait pas de la Fête-Dieu (Fronleichnam en Allemagne), ni même de la ville texane omonime, mais d’une autre histoire hot (et hit) conçue pour choquer, donc pour être vendue aux dépenses de la religion chrétienne.

Il paraît qu’il s’agit pourtant d’un hoax (http://www.hoax-slayer.com/corpus-christi-gay-jesus-movie-hoax.shtml; http://www.snopes.com/politics/religion/gayjesus.asp), c’est-à-dire d’une fausse information transmise sur l’internet à l’intention des naifs prêts à avaler n’importe quoi. Mais, l’idée en soi, mise en scène ou pas, constitue encore une attaque contre la foi chrétienne.

Depuis „La Dernière Tentation du Christ” et „Le Code de Da Vinci” (et autres romans de Dan Brown), la faim d’une publicité rapide et facile, directement proportionnelle au scandale qu’elle provoque, engendre des sacrilèges dont la valeur de marché n’est plus la seule mesure qui compte. Les connotations politiques ne sont plus à négliger.

On protège de plus en plus, avec un soin militant, avec une volupté humaniste digne d’une cause meilleure et parfois même avec une râge démocratique suspecte, toutes les susceptibilités, les droits et la dignité de toutes les minorités possibles: réligieuses, raciales, nationales, ethniques, sexuelles, culturelles, etc…. L’Islam est devenu un tabou, toute remarque critique au sujet d’un juif risque d’être taxée comme anti-sémitisme, on a inventé la „pollitical correctness” („correctitude pollitique”) au nom de laquelle certaines appellations sont devenues péjoratives, frisant l’absurde… Un noir n’est plus un noir, ni même une personne de couleur, mais un „afroaméricain”, un „afrofrançais”, voire un „afrosuédois”. Les noirs d’Afrique seraient, sans doûte, des „afroafricains”. Les gitans ou les tsiganes sont désormais des „rroms”… Les homosexuels des „gays”… Les handicapés sont appelés „des personnes avec disabilités”… Les obèses des „surpondéraux”… Et la liste des mots bannis peut continuer. Sinon, c’est l’insulte, l’intolérence, la discrimination, le racisme, voire le fascisme.

Pourtant, un titre de film comme „White men can’t jump” (de Ron Shelton avec Wesley Snipes, 1992) n’est qu’une aimable blague, tandis qu’un titre imaginaire comme „Black men can’t think” serait, certainement, une grave insulte raciale.

Au nom de la pluralité des fois on a remplacé les croix rouges des ambulances avec des astérisques bleus et maintenant on veut imposer la même chose aux pharmacies. En Israel, les ambulances portent l’Étoile de David et en Turquie le Croissant rouge, mais on s’en fout, bien que les deux états se prétendent laïques!

Dans la même insouciance à l’égard des droits de la majorité, devenue, à son tour, minorité dans l’ensemble des droits de l’homme et des droits collectifs, personne ne semble s’inquiéter quand les discriminations deviennent positives, quand la censure dans les médias et dans la vie cotidienne devient orwellienne.

Devant tout ça, on se pose la question qui prodest?. La réponse n’est pas évidente et il est difficile à y répondre. Chacun d’entre nous a ses propres réponses. Une chose est certe et certaine, nous subissons une dégradation morale au nom d’une fausse liberté de conscience et d’une liberté d’expression à géometrie variable.

Que ce soit une verité ou une fiction, l’idée d’un autre scénario sexuel lié au nom de Jésus est une impiété que notre église subit, une fois de plus, avec componction, avec l’humilité christique. Il serait peut-être temps que des lois punissent non pas seulement l’anti-sémitisme, le racisme, l’anti-islamisme, mais égalememtet l’anti-christianisme. Il est nécessaire qu’une soldarité œcuménique s’impose et réagisse à ce genre de laisser-faire que la société civile occidentale adopte, trop occupée à veiller à toute sorte de droits plus ou moins bizarres et exotiques.

À l’époque où l’Europe subit une islamisation démographique (16 millions en 2007 dans l’Union Européenne et selon Don Melvin la population musulmane en Europe – en dehors de la Russie – atteindra son double jusqu’en 2020) préserver les valeurs de la religion, de la civilisation et de la morale chrétienne dépasse la foi et devient aussi un devoir patriotique européen.

La perspective – bien que lointaine – d’un Croissant au sommet de la flèche de Notre Dame ou du Dôme de Cologne n’est pas aussi folle que ça puisse paraître, puisque la basilique byzantine Sainte Sophie de Constantinople (Istanbul), bâtie comme église chrétienne au VI-ème siècle, fut transformée en mosquée au XV-ème siècle, après 900 ans.

À bon entendeur salut!

*         *

*

«”Corpus Christi” is a film, due to be released this June to August. A disgusting film, set to appear in America later this year, depicts Jesus and his disciples as homosexuals! As a play, this has already been in theatres for a while. It’s called „Corpus Christi” which means „The Body of Christ”. It’s revolting mockery of our Lord. But we can make a difference. That’s why I am sending this e-mail to you. If you do send this around, we just might be able to prevent this film from showing in America. Let’s stand for what we believe in and stop the mockery of Jesus Christ our Savior. Where do we stand as Christians? At the risk of a bit of inconvenience, I’m forwarding this to all I think would appreciate it, too. Please help us prevent such offenses against our Lord. There is no petition to sign, no time limit, or minimum number of people to send this to… It will take you less than 2 minutes! If you are not interested and do not have the 2 minutes it will take you to do this, please don’t complain when God does not have time for you because He is far busier than we are. Hey, it’s worth a shot! Apparently, some regions in Europe have already banned the film. All we need is a lot of prayer and a lot of e-mails. JUST GET THE WORD OUT!»

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Marie-Rose Mociorniță: „Am o relație zbuciumată cu România” (in „EVZ”)

În antiteză cu articolul anterior, reproduc aici un interviu cu doamna Marie-Rose Mociorniță pentru prietenii mei care nu citesc ziarele sau care nu au acces la ziarele din țară.

________________________________________________________

Marie-Rose Mociorniță: „Am o relație zbuciumată cu România”

Autor: Marinela Raţă

Joi, 08 Aprilie 2010.

________________________________________________________

«Zâmbetul ei este o propoziţie simplă. Marie Rose Mociorniţă te învaţă, fără cuvinte, lecţia modestiei. A rămas om, în ciuda a tot ce a trăit. Aceasta e mândria vieţii ei. Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu, l-ar ruga să o ierte că a lipsit de la întâlnirile cu El. Îşi divinizează, în acelaşi timp, părinţii. Sunt confesiuni pe care nepoata marelui industriaş, Dumitru Mociorniţă, le face într-un interviu, acordat în exclusivitate pentru EVZ, în a treia zi de Paşte.

După câţiva ani în care a decis să stea departe de spaţiul public, Marie Rose Mociorniţă face teoria bunului-simţ la români, dar îi şi încurajează să nu-şi piardă speranţa în prelungita criză economică şi morală, pe care o traversează România.

*          *

*

• Evz.ro: Aţi lipsit în ultimii ani din spaţiul public. Nu aţi mai acordat interviuri, nu aţi mai apărut la emisiuni de televiziune. De ce? V-a supărat ceva?

• Marie Rose Mociorniţă: Am ales să nu mai apar la TV pentru că anul trecut am avut senzaţia că trăiesc într-o continuă ceartă electorală ai căror protagonişti erau teleportaţi cu viteza luminii dintr-un studio în altul pentru a transmite aceleaşi mesaje pe un fundal de hartă. M-aş fi simţit ridicol printre ei, vorbind de importanţa eului adevărat.

“Bucureştiul, un oraş fără personalitate şi spirit”

• Evz.ro: Când v-am contactat prima oară, acum aproape o lună, spuneaţi că sunteţi în Canada. Unde locuiţi de fapt? Unde vă duceţi viaţa de zi cu zi? Aţi declarat la un moment dat că v-aţi stabilit în România.

• Marie Rose Mociorniţă: Din 2001 îmi petrec majoritatea timpului în România. Am trăit cot la cot cu toată lumea etapele bune şi rele, de la speranţa inutilă a dreptăţii prin legea lustraţiei, gropile de pe drum, până la alinarea prieteniilor adevărate. Am o relaţie zbuciumată cu ţara mea. Când sunt departe mă cheamă înapoi, când o cunosc prea îndeaproape mă oboseşte. Peste toate aceste etape mai am şi o familie, şi obligaţii departe, iar pământul care nu se sădeşte, se usucă.

• Evz.ro: Când veniţi în România staţi de regulă în Bucureşti. Cum vi se pare oraşul?

• Marie Rose Mociorniţă: Cu riscul înjurăturilor pe care le voi primi neîndoielnic la comentarii, cred că este printre cele mai urâte oraşe pe care le-am văzut vreodată. Este un oraş fără personalitate, fără spirit, cu puţine locuri unde poţi să îţi arunci ochii şi să vezi frumosul. Cel mai mult mă deranjează cablurile care stau atârnate de stâlpii de electicitate, blocurile jerpelite, faptul că duminica în afară de câteva parcuri nu ai unde să te plimbi. Se spune că atunci când te crezi frumos, devii mai frumos, dar majoritatea bucureştenilor îşi văd oraşul aşa cum este. Un oraş a cărui tragedie este că niciun primar din perioada post-decembristă nu l-a iubit destul ca să înceapă să îl vindece.

• Evz.ro: Cum s-a schimbat România de la prima dvs. revenire aici, în 1997, şi până acum? Noi, cei care trăim zilnic aici, suntem convinşi că nu e nicio schimbare.

• Marie Rose Mociorniţă: Ţările, ca şi oamenii, trec prin etape. Cea de acum nu e prea atragătoare, dar sper să o depăşim. Vă contrazic puţin. Cred că din 1997 până la integrarea UE, lucrurile au stat mai bine. Am trăit euforia integrării în NATO, speranţa integrării europene, un moment economic bun, dar am trăit şi căderea in abisul kitschiului şi înlocuirea oamenilor de valoare de pe sticlă cu personaje de operetă. Am simţit gustul competiţiei de piaţă si ne-am pierdut iluziile că vom fi salvaţi de un erou, ne regăsim ca după un divorţ sau un incendiu, obosiţi, în căutare de identitate, căutând elementele de valoare pe care să clădim din nou.

“Nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica”

• Evz.ro: Aţi auzit de Simona Senzual? Ştiţi cine e?

• Marie Rose Mociorniţă:Am o fată care mă ajută în casă şi care îşi întinde masa de călcat când încep programele de la ora 5. Aşa primesc eu această educaţie.

• Evz.ro: Cum ne apărăm copiii de astfel de “modele”, care se înmulţesc?

• Marie Rose Mociorniţă: În România şi în străinătate, în fiecare şcoală, spital, teatru, sunt oameni care au o valoare extraordinară. Când şefii din media vor realiza că modele de oameni valoroşi sau chiar oameni medii, care îşi găsesc un rost chiar dacă sunt supraponderali sau au limite, sunt poveşti care se vând, vom învăţa să apreciem şi noi altfel de modele şi vom răsufla uşuraţi. Ar exista speranţe pentru mai mult. Sau când vom fi foarte indignaţi de o generaţie de progenituri răsfăţate care calcă oamenii ca muştele pe trecerea de pietoni în drum spre discotecă, linistiţi apoi  că le acoperă spatele papa.

• Evz.ro: Ce sfat i-aţi dat copilului dvs. ca să nu o ia pe un drum greşit, să nu-şi aleagă un model greşit?

• Marie Rose Mociorniţă: I-aş spune să înveţe din greşelile mele ca să nu plătim aceleasi poliţe de două ori.

• Evz.ro: Ce face fiul dvs. Joseph? S-a stabilit în România? Spuneaţi la un moment dat că i-a fost foarte greu să se mute şi în Anglia din Canada.

• Marie Rose Mociorniţă: Este pe jumătate român, vorbeşte româneşte, are un bilet de avion disponibil oricând şi când va simţi nevoia îl va folosi.

• Evz.ro: Tocmai pentru că veniţi dintr-o altă “dimensiune”, pentru că puteţi arunca o privire asupra societăţii de pe margine, vă întreb dacă mai avem şansa să învăţăm lecţia bunului simţ, a bunei-credinţe, a bunăvoinţei?

• Marie Rose Mociorniţă: Am o prietenă care spune că nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica. Probabil aşa este acum. Dar când vom avea ce pierde, adică drumuri, spitale, şcoli, case mai confortabile, primari şi institutii care trăiesc pentru noi şi nu prin noi, atunci ne vom lupta să le păstram. În ţările din vest oamenii au foarte puţine bunuri după o viaţă de muncă: o casă,  o pensie şi puţini bani la bancă, dar se luptă pentru ele. E calitatea lor de viaţă şi cu asta nu te joci.

• Evz.ro: Înainte de a intra în UE, spuneaţi că vom sta multa vreme în picioare la masa lumii civilizate. Acum a venit şi criza economică, iar asta nu ne ajută prea mult. Vedeţi oportunităţi pentru România în vreme de criză?

• Marie Rose Mociorniţă: Criza este un stres în plus pentru români, dar şi o şansă de regrupare realistă a valorilor. Acum suntem iar la răscruce de drumuri. Avem şansa fondurilor europene, dar vor fi mereu nişte băieţi deştepţi, care le vor trata ca pe investitorii de la începutul anilor ‘90: Daţi-ne banii şi plecati! Dar sper să fie mai mulţi oameni care le vor vedea ca pe o oportunitate pentru un nou început, o bază economică mai serioasă cu oportunităţi egale.»

*           *

*

Madam ”What’s her name”

Probabil că în ziua de Paște ar trebui să fim buni și toleranți.

Ei bine, cât de buni și cât de toleranți am putea fi când vedem cum o televiziune se închină la Sfântul Rating calcând în picioare până și Sărbătoarea Învierii lui Isus Christos.

Cât de toleranți putem fi cu o pițipoancă din liga de senioare a campionatului autohton de parvenitism ostentativ, al cărei tupeu începe să devină agresiv?

Am văzut, consternat, că postul de televiziune Antena 1 n-a găsit pe nimeni altcineva mai potrivit în showbiz-ul românesc care să prezinte o emisiune de… Paște decât pe celebra apostazică Judith ex-Schwartzenberg, ex-Mihaela Bănică, ex-Mihaela Rădulescu, ex-Mihaela Țiganu, ex-ortodoxă – actualmente convertită la religia mozaică –.

Dacă și „Paștele în familie” încape pe mâna uneia cu trecutul și prezentul glorios al acestei madame, atunci în curând vom asista și la Învierea din „Bamboo”, sau la spectacolul trupei „Flamingo Boys” de Înviere.

Dacă „Diva” se mulțumea să prezinte „Peștele în familie” mai înțelegeam (deși Tibanu sau matroanele din Mătăsari ar fi mai calificate), dar mi se pare o nesimțire să te insinuezi în Sfânta Sărbătoare a creștinilor după ce te-ai lepădat de religia lor ca de prima pereche de Jimmy Choo – din motive comentabile și relativ lesne de înțeles având în vedere situația materială a domnului Schwartzenberg –. Cu madam’ Judith, însă, nimic nu e imposibil. Mai ales tupeul dat la maximum. După ce, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, explica fără s-o oblige nimeni, cui era destul de fraier s-o creadă, că trecerea ei la iudaism are ca temei o convingere intimă solidă («Eu am trecut foarte convinsă la această religie şi cu ea am să mor.»), iat-o recunoscând, pentru Observatorul Antenei 1, că «Am petrecut Valentine’s Day la o cabană, la munte, cu câțiva prieteni. Ne-am simțit minunat, cu slănină și ceapă.» Nu știu dacă slănina era cușer, dar sigur era de porc, ceea ce ar fi trebuit să contravină „convingerii” mai sus amintite. Nu mă interesează ce articole din carne obișnuiește să pună în gură persoana în cauză, dar o mozaică convinsă mâncând slănină cu ceapă mi se pare la fel de haioasă ca o columbeancă mâncând ridichi cu șampanie. De altfel, sinceritatea tradițională a vedetei e probată de o altă declarație: «Sunt foarte bucuroasă că aici găsesc la orice colț de stradă fructe proaspete, care par mult mai naturale și nu arată ca plasticul, cum sunt cele din România. De asemenea, aici mă bucur de pește și de orice vine din mare. Prefer să mănânc asta, decât ce vine dintr-un coteț sau dintr-un grajd», spunea Mihaela la matinalul „Europa FM” în 22 ianuarie, cocina nefiind pe listă.

Se spune că cele mai moraliste și mai severe mame de fete sunt fostele curve lăsate de meserie. Mutatis mutandi, cele mai à cheval pe anti-mitocănie sunt cele ca Mihaela Rădulescu, care se simt datoare să dea lecții de savoir vivre și de bune maniere dintr-un instinct de sepie. Totuși, la publicul educat și deprins cu bunul simț păcălelile de acest gen nu pot masca natura frustă a persoanei și substratul gros de sub pojghița camuflajului cu grifă. „Păruielile” cu Zâna Surprizelor, cu Bahmuțeanca și cu toate și toți aceia care au văzut-o „la pielea goală” pe sub țoale, bijuuri, accesorii și fițe, sinceritățile sexuale făcute publice, sau seriile de rufe matrimoniale spălate în stradă n-o deosebesc pe Raduleasca de orice alta ciumacă de cartier, cu exhibiționismul tipic al celor care cred că amanții, scandalurile, escapadele, chiloții ori odraslele lor constituie grija cea dintâi a populației de pe Terra sau măcar a celei din Piatra Neamț.

Cu clătitele proprii și cu iubitul Dani Oțil – de un șic tulburător – mergând la festivalul „DaKino”

Reclamă la fumatul „de după”?

Dintre sutele, poate miile, de articole închinate acestei… până la urmă what’s her name (Mihaela, Judith, Țiganu, Rădulescu, Bănică, Schwartzenberg, etc.), am ales trei, pe care îmi permit să le reproduc aici. Două aparțin lui Grigore Cartianu, iar al treilea lui George Roncea. What’s her name le merită cu prisosință.

*           *

*

__________________________________________________

Chiloțăreala doamnei Judith

(fragment)

Grigore Cartianu • 16 martie 2009

__________________________________________________

«Ca şi cum nu erau de ajuns stolurile de manelişti, hoardele de cocalari, armatele de mitocani şi legiunile de becali, la care se adaugă pupezele-ciumacele-matracucile intrate în viaţa publică prin haznale de tip OTV, iată că ne-am pricopsit cu o altă futuristă care ţine morţiş să ne facă părtaşi la chiloţăreala ei. Doamnelor şi domnilor, Mihaela-Judith Ţiganu-Rădulescu-Bănică-Schwartzenberg-Oţil-etc.-etc.!

Femeia asta, bolnavă după publicitate, a ajuns la o schizofrenie dezgustătoare. Pozează în intelectuală, dar etalează certe calităţi de ţaţă. Cântă virtuţile familiei, dar înşiră divorţurile şi amanţii ca pe mărgele. Ţine ­discursuri moralizatoare, dar rade aproape un milion de euro, din bani publici, ca să ne înveţe cum să ne lăsăm de fumat în poziţia aaah-aaaaah-aaaaaaah!»

*           *

*

__________________________________________________

Dulcele gust al parvenirii

Grigore Cartianu • 24 iunie 2009

__________________________________________________

«Fetelor, n-o invidiaţi pe Mihaela Rădulescu! Nu tânjiţi după milioanele ei! Nici după sandalele ei! Nici după Monte Carlo-ul ei! Nici după Porsche-ul ei, strigat în gura mare! Iar voi, oameni în toată firea, nu le doriţi fetelor voastre trasee sociale precum cel al doamnei Ţiganu-Rădulescu-Bănică-Schwartzenberg!

Dacă totuşi insistaţi în direcţia asta, luaţi în calcul şi nota de plată a dorinţei de parvenire: descoperirea misterelor Capitalei alături de rafinatul Dan Iosif + zborul de libelulă de la un bărbat la altul + telenovele suculente, întreţinute discret prin tabloide + creşterea copilului fără tată, eventual cu amantul, prin camere de hotel + căpuşarea vârtoasă a banilor publici + schimbarea religiei în funcţie de contul fraierului.

Dacă totuşi insistaţi în direcţia asta, luaţi în calcul şi nota de plată a dorinţei de parvenire: descoperirea misterelor Capitalei alături de rafinatul Dan Iosif + zborul de libelulă de la un bărbat la altul + telenovele suculente, întreţinute discret prin tabloide + creşterea copilului fără tată, eventual cu amantul, prin camere de hotel + căpuşarea vârtoasă a banilor publici + schimbarea religiei în funcţie de contul fraierului.

Sunteţi dispuse – voi, fetelor – să faceţi toate aceste compromisuri, ba şi altele pe deasupra? (Pudoarea ne obligă să nu pomenim chiar totul.) Dacă da, atunci umpleţi ţara de Mihaele Răduleşti! Sigur, multe vă veţi ofili pe parcurs, căci compromisurile nu oferă garanţia parvenirii; ele sunt necesare, nu şi suficiente. Ca să parvii vârtos – cum a reuşit doamna Mihaela – trebuie să fii dotat cu mult tupeu şi cu infinită neruşinare. În plus, mai e nevoie şi de oleacă de noroc: nu oricărei fâţe îi iese în cale, la momentul potrivit, un Dan Iosif înfierbântat de Revoluţie sau un Bănică junior aflat la vânătoare de moldovence.

Mihaela Rădulescu ar fi fost de admirat dacă s-ar fi îmbogăţit din profesia ei. Miliarde să fi făcut, şi n-ar fi deranjat pe nimeni. Dar aşa, cu bani de pe la ministere, consilii judeţene şi din divorţuri profitabile, chestiunea nu sună a performanţă managerială, ci a curvăsărie financiar-contabilă.

Când ai păpat 800.000 de euro de la Ministerul Sănătăţii ca să mă întrebi: „Fumatul este chiar singura ta plăcere?!“, atunci am şi eu dreptul să te întreb: „Parvenirea este chiar singura ta plăcere?!“ Pe lângă pleaşca fostului ministru Nicolăescu, cei 20.000 de euro făcuţi cadou de gaşca lui jupân Pinalti sunt un mizilic.

Ei, dar dintr-un mizilic în altul şi dintr-un bărbat în altul, ajunse cucoana pe Coasta de Azur! Aş mai spune o dată: nu asta-i calea, fetelor!, dar multe dintre andrisante mă consideră, probabil, un naiv caraghios, neadaptat timpurilor moderne…»

*           *

*

__________________________________________________

Mihaela Rădulescu între sincretism și cretinism

George Roncea • 14 ianuarie 2009

__________________________________________________

«O revistă de divertisment a realizat recent un sondaj – „TOP 2008: În cine au încredere românii”. Sondajul a fost efectuat prin intermediul companiei IMAS în luna octombrie 2008, pe un eşantion reprezentativ. „Eşantionul” a dat calificative unei liste de 100 de personalităţi prezentate ca fiind de notorietate de către operatorii sondajului. Cam la jumătatea listei, în preajma lui Andrei Pleşu, se găseşte pe această listă, la poziţia 55, Mihaela Rădulescu. Reprezintă aşadar o medie. Este un personaj cu atât mai semnificativ cu cât ea a fost singura care a definit cu sinceritate cine sunt aceia care o votează, cine este „eşantionul” sociologic reprezentativ. În noiembrie 2008 Mihaela Rădulescu a fost chiar sancţionată de CNA deoarece i-a făcut pe electori „imbecili” şi „cretini”. Fără îndoială ea ştie destule despre cretini şi cretinism, altfel nu ar fi ajuns pe o listă de „celebrităţi” ale cretinoizilor.
Ne-a atras atenţia mai mult decât alte personaje nu doar datorită sincerităţii sale fruste şi ne-am oprit asupra ei deoarece a mai comis recent una dintre acele stupide şi aberante propoziţii care o definesc atât de rotund.

• Crăciun & Hanuka?

Într-o revistă colorată starleta se pronunţă – profund, cum altfel – „Despre Crăciun şi despre deriva din presă”. Deriva ca deriva, dar cât despre Crăciun, laureata poziţiei 55 spune cam aşa: „Crăciunul este o sărbătoare frumoasă, veselă, care, alături de Hanuka, sărbătoarea similară evreiască, dă strălucire” etc şamd. „Diva” o ţine tot aşa povestind cum sărbătoreşte ea şi Hanuka şi Crăciunul la un loc, cum împodobeşte bradul şi aprinde lumânările de Hanuka, cum îşi face ea bilanţuri personale şi aşa mai departe, până la greaţă.
Celebrarea Crăciunului, a Naşterii Domnului, a lui Iisus Mântuitorul, nu are nici în clin nici în mânecă cu Hanuka, o sărbătoare evreiască care celebrează victoria Macabeilor asupra grecilor. În plus, raportarea evreilor şi a creştinilor la Iisus este antagonică – total diferită ca percepţie. Iisus, Naşterea şi Învierea sa nu au nici un fel de semnificaţie comună pentru creştini şi evrei. Dimpotrivă. Nici un fel de putere nu ar putea aduce la reconciliere, pe o poziţie apropiată, „platformele” creştinilor şi evreilor pe această temă.

• Diva Judith

În 2004 Mihaela Rădulescu se căsătorea, în secret, cu omul de afaceri Elan Schwartzenberg, tatăl copilului ei. Omul de afaceri de origine israeliană Elan Schwartzenberg este un evreu potent, cu o avere estimată la 65-70 de milioane de dolari şi este prezent în primii o sută din topul celor mai bogaţi români (?), întocmit de revista „Capital”. Imobiliarele şi panotajul exterior sunt cele două domenii principale care i-au adus succesul pe piaţa românească. Succesul său principal a fost însă convertirea moldovencei Mihaela la iudaism, în Israel, fiind botezată cu numele Iudith.
După convertirea la religia mozaică, într-un interviu luat de Marius Tuca, „Diva” Judith (ex Răduleasca) a declarat că nu se mai întoarce la Ortodoxie fiind convinsă mai degrabă de iudaism:
Marius Tucă: Ce faci cu religia? Te mai întorci la ortodoxie?
„Diva” Judith – Nu, nici nu mai încape vorbă.
MT: Şi dacă ar fi să te căsătoreşti din nou?
„Diva” Judith – Nu mai poate fi luat în calcul nimeni din acest punct de vedere. Eu am trecut foarte convinsă la această religie şi cu ea am să mor.
MT: Deci nu va mai fi altă căsătorie?
„Diva” Judith – Dacă va exista, va exista în aceste condiţii. Nu mă interesează o compatibilitate religioasă, ci aceea sufletească. Copilul meu va creşte în aceeaşi religie cu mine şi cu tatăl său”.

• Sincretism versus cretinism

Dacă am avea în Mihaela Rădulescu o colaboratoare la „Dilema” lui Andrei Pleşu, aflat mai sus pe lista cretinilor care votează „vedete” am putea-o suspecta de mai ştiu eu ce sincretism neo-moldav, eventual. Sincretismul este, conform DEX, un  amestec de doctrine filozofice şi religii diferite şi contradictorii care au fost reunite în mod forţat (ignorându-se deosebirile dintre ele). Dacă Mihaela-Judith ar avea propensiune către ale spiritului, am putea crede că a trecut printr-o fază de apostazie, (renegare publică a credinţei), atunci când a declarat public că se leapădă de ortodoxie şi trece, convinsă, la iudaism. Poţi renunţa însă cu adevărat doar la ceea ce posezi, iar la Judith este neclar dacă a avut parte vreodată de vreo altă „credinţă” decât în ban („credinţă” care poartă şi un nume, numele lui Mamona).
Mult mai plauzibilă mi se pare ideea că în mintea divei totul este un fel de haloimăs inept, şi că apropierea sa de propriul său electoral cretin este determinantă ca sursă de înţelegere a străfundurilor sale.»

*           *

*

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

PAȘTE FERICIT TUTUROR!

© http://monreverent.unblog.fr

Calvaire de Pleyben (Bretagne, France)

Calvaire de Plougonven (Bretagne, France)

Calvaire de Pleyben (Bretagne, France)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010