Lucrul manual

Scriam pesimist, mai demult, în articolul Quo vadis, despre unele dintre avatarurile lumii „postmoderne” (consumism, minimalism, diktat tehnologic etc.) și, totodată, despre ceea ce eu cred că reprezintă simptome ale involuției sociale și morale ale societății actuale.

Am o addenda.

Am fost, duminică, la o grădină. Una de-aia de la marginea orașului, mai pe deal, unde urbanul se joacă de-a ruralul punând o roșie, o prună, o fasole ecologică cu care boicotează hypermaketurile. Frumos… o cabană din lemn, un grătar, pomi, fân, priveliște, bondari, cer, fântână cu roată…

Am cunoscut acolo un copil. Vreo 12 ani. Vesel, întreg, normal. Modern. Avea MP3 player, laptop, mobil și ceas.

A dat cu ochii de-un lan de porumb prin fundul grădinii și s-a speriat. „Ce-i ăsta?”

A povestit, cu oarecare mândrie, cum a tăiat lemne. L-am întrebat cu ce le-a tăiat. „Cu un fel de ciocan…”

Nițel mai târziu i s-a dat o treabă: să adune, cu grebla, niște fân scurt, împrăștiat printre pomi. Își grebla mai mult degetele de la picioare decât fânul. Îl știu că face sport, nu-i un mototol. Totuși ba își scotea ochii cu grebla, ba și-o înfigea în picior. Nu știa nici cum se duce căldarea cu apă, nici cum se sapă, nici care e diferența dintre sapă și lopată…

Mă uit la copiii ăștia și mă gândesc să aprind o lumânare la Ghencea militar. Departe de mine sentimentul nostalgiei. Nostalgicii sunt niște tembeli, indiferent dacă sunt foști ștabi, foști securiști, foști imeghebiști sau foști ceapiști. Totuși „munca patriotică” și „cercurile” de toate felurile au fost utile. Mă așteptam, după Revoluție, să apară și să se dezvolte cercetășia. Aș! S-a dezvoltat în schimb „mallășia”.

Vorbesc cu alți părinți (am și eu o fată de 12 ani) și mi se explică că trăim alte vremuri: acum copiii sunt mai emancipați, mai cerebrali, mai informați, mai puțin copilăroși ca pe vremuri. Pe șest, mai testez câteodată câte un copil de-ăsta, „informat” și „emancipat”. Lacunele de cultură generală elementară sunt cutremurătoare. Lipsa lecturilor flagrantă. În schimb, lucrul manual din școala primară e matematică, iar după aceea nu mai e decât „nailart” și PSP. Fetele nu știu să coase un nasture, băieții nu știu să bată un cui. „Ce le trebuie?!?”, „informatica e viitorul” sau „oricum o fac doctoră”…

În plină belle époque nu se gândea nimeni în Rusia că va veni revoluția bolșevică. În perioada interbelică cine își imagina holocaustul sau teroarea comunistă? Nimeni. Își închipuiau, în 1930, sașii transilvăneni că peste 20 de ani vor fi deportați în Donbas, unde fete de 14 ani vor fi puse să muncească în mină? Nu! Nimeni nu se gândea că asemenea grozăvii sunt atât de aproape. La fel cum nici acum nu se gândește nimeni decât, poate, la crize futuriste, de science fiction, sofisticate, rezolvabile cu laserul, cu calculatorul, cu știința înaltă cu tot felul de gadget-uri.

Totuși, atunci, grație unor abilități absolut manuale, niște oameni s-au salvat de la moarte. Mai țineți minte „Lista lui Schindler”? Mulți membri ai marii nobilimi ruse, scăpătate sau chiar ruinate și aflate în exil la Paris, au supraviețuit datorită abilității de a conduce sau repara automobile. Prieteni de-ai părinților mei au putut trăi, prin anii ’50, reparând magnetofoane sau motociclete, fâcând fotografii, dactilografie, dând lecții de limbi străine sau de pian. A fost un an, 1959, când tata fusese dat afară din aviație și din proiectare și mama fusese exmatriculată din facultate, când bunică-mea a ținut greul întregii familii din… croitorie, o pasiune extraprofesională pe care o avusese din tinerețe. Chiar tata, care fusese radioamator (probabil că azi nimeni nu mai știe ce e aia) repara magnetofoane, pick-up-uri și radiouri cu lămpi. Mama făcea traduceri și bătea la mașină. Altcineva confecționa puști pentru vânătoare subacvatică, sport care era foarte en vogue și care se practica la Snagov în perioada aceea. Celor care nu știau să facă nimic le-a fost mult mai greu.

Oamenii aveau hobby-uri, aveau preocupări care le dezvoltau mintea, dar și abilități fizice. Chiar și noi, ăștia care am făcut școala prin ’65-’77, unii am facut modelism la Palatul Pionierilor, alții au învățat să cânte la câte un instrument, am învățat chestii absolut inutile azi (mi-aduc aminte ce plase făceam la școală cu… naveta), dar știam să mânuim și un mic strung, și un aparat de sudură și o mașină de găurit, dar și un microscop sau o celulă fotoelectrică. Fetele și chiar băieții își făceau câte-o țoală drăguță cu tipare din „Burda” și din „La mia boutique” sau își pensau cămășile și își strâmtau jeans-ii. Nu pledez pentru aberația celor 4 ore săptămânale  adunate în „ziua de practică”, dar Doamne ferește de vremuri cu adevărat rele și grele din care vor ieși cu bine doar unii.

E suficient să cadă curentul și copiii noștri nu mai știu și nu mai pot nimic. Nici măcar să schimbe siguranța.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Domnul Victor Rebengiuc se întoarce la Bască

Domnul Victor Rebengiuc, un incontestabil mare talent al teatrului și cinematografiei românești, devenit, însă, la senectute un fel de vuvuzelă de bloc care își dă cu părerea și care iese să strige la copii, începe să semene din ce în ce mai mult cu personajul „Bască”, din „Mormântul călărețului avar”, de D.R. Popescu, pe care-l interpreta magistral pe scena Naționalului prin ’80.

Întrebat, neîntrebat, concernat, neconcernat de vreo treabă, domnul Rebengiuc iese în balcon și vociferează. Ba, pentru ca bătălia de joc la care se autosupune să fie maximă, ziarele îi mai și popularizează băgările în seamă, pentru ca de bietul bătrân să râdă cu compasiune toată țara, nu numai țățimea din cartier. Maniera aceasta este mai veche, „Realitatea” i-a mai exploatat vanitatea, ridiculizându-l când cu „Noi vrem respect”,  de parcă făcea reclamă la Coprol.

Acesta este Victor Rebengiuc*

De fapt, televiziunile exhibă penibilul bătrâneților multor foste vedete doar de dragul unui rating de tip gerontofil. Dacă vedem varicele lui Liz Taylor, de ce n-am vedea și sclerozele lui Lucian, Piersic sau Beligan.

„Ziarul Financiar” îl face, deci, de cacao pe domnul Rebengiuc publicându-i una dintre opiniile care îl caracterizează în ultima vreme, de când a ajuns, ca și alți colegi de-ai domniei sale, senili de-a binelea, un fel de Mircea Badea cultural-obștesc.

«La rândul său, actorul Victor Rebengiuc a spus că nu cunoaşte exact noul sistem de impozitare a drepturilor de autor, însă nu se aşteaptă la o măsură bună. „O măsură bună nu are cum să fie. De când este, guvernul ăsta a luat numai măsuri proaste. Nu mă aştept la ceva bun”.» – „Ziarul Financiar”

Adică, precum spuneam, habar n-are despre ce e vorba, dar dacă e s-apară în papuci cu părerea în punga de-un leu, cu care i-ar sta mai bine la vreo coadă, domnul Rebengiuc nu ezită. Și-o scoate și și-o dă.

Trucul e gata. Ziarul ia opinia actorului, moale cum e ea la vârsta asta, o cizelează nițel să pară că e tare și-o pune pe pagină, pe net sau o dă la televizor sub câte-un titlu „incendiar”, dar bine ticluit:

«Artiştii refuză să stea la cozi pentru drepturile de autor. Vedeţi aici ce părere au Victor Rebengiuc şi Alexandru Arşinel»

Ce înțelege prostimea care citește asemenea ziare sau care cască gura la televizor?

Că domnul Victor Rebengiuc instigă la grevă fiscală, că domnia sa nu este dispus să stea la coadă pentru a-și plăti taxele, umilit în vedetismul lui semicentenar de către un guvern abuziv, nemilos și nerecunoscător. Că eroul domn Rebengiuc iese cu pieptul dezvelit și cu capul gol în fața terorii de partid și de stat.

De fapt, realitatea este că domnul Victor Rebengiuc, transformat în muțunacul civismului de trust, vorbește ca aia-n târg pentru că, așa cum recunoaște, habar n-are că…

«Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a prevederilor art. III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si alte masuri financiar-fiscale, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 791/2010 persoanele care au calitatea de pensionari ai sistemului public de pensii si realizeaza venituri de natura profesionala pe baza de contract de drepturi de autor nu datoreaza contributiile individuale de asigurari sociale, asigurari sociale de sanatate si asigurari de somaj incepand cu 1 iulie 2010.»

Ticăloșia este cu atât mai mare cu cât eventuali puitori de bot la asemenea instigări nu-și dau seama că vor plăti penalizări de-or să se spetească crezând, naivi, că domnul Rebengiuc, multiplu pensionar, autor, colaborator și protagonist le va fi solidar.

Iată ce scria D.R. Popescu pe www.pro-saeculum.ro:

«Victor Rebengiuc, în Bascã („Mormântul cãlãrețului avar”) era memorabil: un amestec de poltronerie și humor, un gângav la minte, de la naturã, dar devenit lucid al dracului fațã de propriile sale interese, pe creștet cu o bascã – fes! – mereu în schimbare, ca vântu-n zbor!»

Să ne trăiești, nene Rebengiuce!

_________________________

* N.B. – Fotografia prezentată în text este un model de dezinformare, de tipul celor practicate de mass media cu care domnul Rebengiuc colaborează. În fapt, reprezintă doar o secvență din filmul „Medalia de onoare” a lui Cătălin Netzer și nu o scenă reală.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Țigani sau oameni?

Am impresia că trăim într-o lume de tâmpiți.

Când o să se înțeleagă, odată pentru totdeauna, chiar și de către autorul acestui articol („La situation des Roms: petit rappel de droit européen”, in Journal du marché intérieur, 26/08/2010), că de curând Italia și acum Franța NU AU EXPULZAT ROMI / ȚIGANI, ci au REPATRIAT PERSOANE FĂRĂ OCUPAȚIE, FĂRĂ SURSE DE VENIT LEGALE, FĂRĂ DOMICILIU LEGAL, FĂRĂ STATUT CLAR, DE ALTĂ CETĂȚENIE (că încă nu s-a ajuns la… cetățenia europeană), pe baza unor prevederi legale care NU contravin legislației comunitare.

Mania de a comenta ipocrit și de a prezenta TOTUL în registru etnic / rasist / naționalist este veche. Dă bine… progresist, intelectual și democratic.

De fapt, cei care se referă la „romi” în cazul de față, DE UNDE ȘTIU CĂ PERSOANELE REPATRIATE DIN FRANȚA SUNT ROMI? Le scrie pe frunte, în acte, se declară ele în bloc de etnie romă???

Rasiști și discriminatori sunt tocmai cei care fac mereu referire la rasă, la etnie, la naționalitate, strivindu-i cu etichete și nelăsându-i pe țigani, pe evrei, pe congolezi, pe maghiari, pe latinos sau pe oricare alții să fie… OAMENI.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010



Țara autorilor de autori

Avem, în România, 500.000 de autori cu acte în regulă!

Azi, la „Realitatea TV”, am văzut autorii și autoarele neamului. Autorii de gogoși, de streșini și burlane și autoarele de mileuri și macramé-uri, de coroane de flori și de masaje erotice…

Autorii și autoarele de narațiuni ficționale, de isterii colective și de agramatisme se aflau în studiou, sau creanga pe …trotuare (aici văd mereu alte și alte tinere speranțe aflate în probe), de unde creează transmisii de știri false și alarmiste.

La trusturile de presă, chiar și un gunoier ar fi fericitul poseor al unui contract pe drepturi autor, fiind, nu-i așa, autorul-creator al unor… artistice arabescuri, trasate cu măiestrie pe caldarâm, cu târnul.

Prilej să existe, că idei de evaziune fiscală se găsesc cu duiumul.

Asta, ca să știe lumea de ce se agită așa de intens mass-media la subiectul taxării„drepturilor de autor” și de ce în ditamai „Evenimentul Zilei” se publică un articol care conține un calcul greșit grosolan și o concluzie mincinoasă, anume că bietul „autor” ar rămâne cu doar 56,11% din venitul brut din contract, când de fapt procentul corect este de 72,91%. Deh, mici inadvertențe de impresionat bizonul.

Chestia e că, pentru a evita plata unor taxe, jmekerimea, de prin televiziuni mai ales, prestează ceea ce se vede în fiecare zi sub acoperirea de… „creație”. Adică alde Crețuleasca sau Domnugâdea „creează”, ba chiar și cititoarele de prompter „creează”, fiind „autori”. Bineînțeles că dacă ajung prin spitale, vor să fie tratați cum se cade, iar la bătrânețe, când vor lua o pensie de 3 lei, se vor lamenta așa cum se lamentează azi tot felul de babe sau de vedete de-acum 40 de ani, care n-au fost încadrate niciunde, n-au pus niciun ban de-o parte din onorariile și pleștile grase câștigate odinioară și care acum mor de foame.

P.S. – Vă dați seama, dacă ăștia fiind în opoziție mint așa, cum o vor face odată ajunși la guvernare, prin octombrie…

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010



Un reportaj de la fața locului (despre ipocrizie, manipulare, intoxicare, mistificare și spălarea creierelor)

Nu reușesc să înțeleg ipocrizia celor care plâng de mila diferitelor grupuri etnice, dar n-ar sta nici în ruptul capului împreună cu acestea, în bloc, în cartier sau chiar și într-un mijloc de transport în comun.

Aud că Franța e criticată „pe plan internațional”. Știrea nu menționează decât la modul vag Națiunile Unite și Consiliul Europei, precum și o Ligă Franceză a Drepturilor Omului, al cărei vicepreşedinte se numește foarte franțuzește… Malik Salemkour (pardon de expresie). Aș fi fost curios să știu exact ce ȚĂRI critică Franța, pentru a le propune preluarea țiganilor expulzați nemilos din această țară, sau măcar pentru ca aceștia să știe ce țări le apără cu atâta ardoare drepturile și, deci, unde s-ar putea duce pentru a trăi în liniște după bunele și pitoreștile lor cutume, ca să nu le zic metehne.

Atâta timp cât în România orice rom poate călători cu tramvaiul pe blat fără să pățească ceva, pe motiv că n-are nici bani, nici buletin, iar eu plătesc amendă dacă fac același lucru, EU mă simt discriminat.

Cred că trebuie să fii tâmpit să renunți la statutul de rom, dacă ai șansa să-l ai. Romul poate face ce vrea: poate scuipa semințe oriunde, poate face scandal, poate șterpeli, poate puți, poate avea păduchi, își poate trimite copiii la cerșit, poate face evaziune fiscală, poate sta unde vrea el, se poate certa „ca la ușa cortului”, că… așa e el. „Ce să-i faci, e rom!”, zice societatea tolerantă trecând grațios pe trotuarul de vizavi. Și romul mai primește și tot felul de facilități, de subvenții și de fonduri pentru a continua să fie așa. Am văzut ieri, la televizor, câțiva proaspăt coborâți din avion. Ce mișto, vreau și eu.

Nu știu ce turistă nordică de pe litoral își strînge aprioric poșeta la piept la apariția unui brunet, despre care habar n-are dacă e hoț sau doar Mădalin Voicu. La ea acasă cotizează la liga pentru combaterea discrimnării, dar la noi se dă cu spirt pe mâini dacă a apucat o bară atinsă de-un rom și vizitează Ferentarii, din Humvee, de parcă ar fi la un safari în Serengeti.

Unii, de dragul spectacolului și-al aflării în treabă, pun problema discriminării rasiale a romilor, ignorând faptul că aceștia aparțin aceleiași rase cu suedezii, de pildă. Alții pun problema discriminării și persecuției lor pe criterii etnice. Care uneori sunt reale, dar de cele mai multe ori sunt false. Unii romi sunt refuzați sau evitați nu pentru că aparțin unei etnii anume, ci pentru că refuză ei, ca indivizi, conviețuirea civilizată. Din fericire, tot mai mulți fie sunt asimilați, fie parvin economic și reușesc, astfel, să se integreze social.

*           *

*

Vă propun o ficțiune. Repet, O FICȚIUNE! Sper să nu-i treacă vreunui dement prin cap ideea să citeze trunchiat ceva din acest articol, sau vreunui tânăr ziarist să mă ia drept exemplu.

Voi juca rolul unui milos activist pentru drepturile omului care locuiește, bine merci, printr-un cartier rezidențial și care tre’ să mănânce și gura lui ceva pentru a mai face rost de-o donație, de-un fond, de-o sponsorizare, ceva, cu care să-și întrețină O.N.G.-ul, adică vila-sediu, mașinile lui, a nevesti-sii și-ale copiilor (desigur toți membri activi și cu drepturi depline ai organizației non-profit), cu benzină cu tot, salariile babane, concediile de documentare pe Rivieră, diurnele, protocolul și bonurile de masă.

Voi scrie, deci, un reportaj. Atenție, e tare! Imagini șocante! Clișee de lemn! Apropouri politice obișnuite! Exclusiv! Senzațional! Cutremurător!

Pentru a fi mai percutant și pentru  ajunge mai bine la urechile și ochii opiniei publice interne și  internaționale îl voi propune spre difuzare unui mare trust de presă, ce-i drept donnant-donnant…

Ieri, într-o localitate din România, populată majoritar de etnici, autoritățile guvernamentale au trimis trupe de șoc (foto 1), forțe ale poliției și utilaje grele pentru a distruge căminele și agoniseala de-o viață, pentru a dezagrega practic comunitatea din zonă. Este în mod clar un act samavolnic de încălcare a drepturilor omului, a drepturilor sale la proprietate, la liberă circulație, la existență, la viață.

Foto 1

Ministrul de Interne, aflat la fața locului (dar neputând fi văzut deoarece se ascundea într-o limuzină de lux cu geamuri negre, dotată cu bar cu băuturi fine și plasmă de ultimă generație) a comandat, prin telefonul său celular de mii de euro, când țara moare de foame, întreaga acțiune menită a intimida nu numai populația, ci și partidele din opoziție și mai ales presa liberă. Surse demne de încredere, ofițeri patrioți, dar care doresc să-și păstreze anonimatul, menționează prezența în zonă a însuși șefului statului, însoțit de ministrul turismului (care, se știe, are interese imobiliare în zonă, prin firma soțului ei) și secondat de mai mulți șefi de servicii secrete.

Foto 2

Foto 3

Operațiunea a început, în zori, prin distrugerea, cu buldozerul, a caselor tinerilor, bătrânilor, bolnavilor, femeilor gravide sau cu copii în brațe (foto 2 și 3), treziți din somn cu bestilitate de oamenii… „fărădelegii”, case construite cu sudoare de bunii și străbunii celor care azi își urlă, ca această mămică (foto 4), deznădejdea și disperarea.

Foto 4

O astfel de mămică, nevrând probabil să-și părăsească nici cei 7 copii nou-născuți nici Mămica Omida, țintuită la pat, bătrână, handicapată și bolnavă, a căzut tragic sub rafalele forțelor de represiune (foto 5).

Foto 5

Oroarea abia începea! Trăim, oare, din nou, vremurile lui decembrie 1989, când sinistra dictatoare Elena(!) ordona ascunderea și incinerarea cadavrelor de la Timișoara?!? Textul de pe ecranul de mai sus vorbește de la sine: „Hai, mă, luați-o odată de aici!”. Pe surse circulă informația, preluată de mai multe bloguri, că ordinul ascunderii corpului ar fi fost dat de-o femeie. Deontologia și onestitatea nu ne permit să facem publică identitatea acestei femei, până nu vom avea confirmarea, din cel puțin trei surse, că mărește sau nu bugetul alocat de către ministerul pe care-l conduce pentru publicitate la televiziune.

În continuare, evenimentele au degenerat, oamenii obidiți nemaiputând suporta maltratările și nedreptatea, sărăcia și foamea, bolile și mizeria la care sunt condamnați, au luat, ca la 1907, arma în mână pentru a-și face singuri dreptatea pe care mai-marii zilei le-o refuză cu aroganță și brutalitate (foto 6).

Foto 6

A fost momentul în care masive trupe polițienești, înarmate de război, au declanșat adevărata represiune împotriva localnicilor, o vânătoare umană, operând, la ordinele unui satrap, numeroase arestări fără mandat, mai ales din rândul femeilor lipsite de apărare și probabil însărcinate (foto 7, 8, 9), unele fiind supuse și la perversiuni sexuale (foto 10).

Foto 7

Foto 8

Foto 9

Foto 10

Urmează, oare, și alte băi de sânge?

JOS GUVERNL!!!

Cam așa s-ar putea scrie, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ORICE reportaj de presă din România.

Cam așa se face chiar și presa mare din lume.

Astfel se poate bombarda Belgradul și invada Iranul.

____________________________________

N.B. – Pentru vizualizarea adevăratelor fapte la care s-a făcut referire în textul de ficțiune de mai sus, vă rog vedeți reportajele „Realitatea” și „Video News”:

♦ http://webtv.realitatea.net/actual/tabera-de-tigani-demolata-in-craiova

♦ http://videonews.ro/action/viewvideo/55543/34-de-case-ale-rromilor-demolate/

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Un viitor monument istoric

Nu știu dacă știți povestea clădirii… Este fosta casă Păucescu*.

În ea se află astăzi sediul Uniunii Arhitecților din România.

Se găsește în Piața Palatului (azi Piața Revoluției), de fapt la intersecția Străzii Boteanu cu fosta Stradă Onești (azi Dem I. Dobrescu).

Unii o consideră o monstruozitate urbanistică. Eu o consider un viitor monument istoric nebănuit.

Ceea ce se vede în partea de jos este fostul sediu al Direcției a V-a a Securității (Direcția Securitate și Gardă), adică acolo își aveau sediul cei care-l păzeau pe Ceaușescu.

La Revoluție, cladirea a fost distrusă, deși fusese părăsită în grabă, trăgându-se în ea cu tunurile tancurilor aflate în fața fostului Comitet Central al P.C.R. (azi Ministerul de Interne) și incendiată. N-au mai rămas din ea, în decembrie 1989, decât ruinele zidurilor exterioare.

Ideea arhitectonică** aplicată ulterior, prin 2002-2003, cred că a fost aceea a noului care răzbește dintre ruinele revoluției, vechiul și noul combinându-se într-un amestec de cărămidă și sticlă. De fapt, ideea aceasta se regăsește și pe Wikipedia, la articolul „Securitate”, pe care imaginea clădirii îl și ilustrează.

Aproape real! Simbolistica este perfectă! Ba chiar genială și surprinzător de generalizabilă.

Numai că interpretarea istorică este cu totul alta: din vechii securiști s-au ivit noii oameni de afaceri, sau, generalizând și trecând simbolul atât în planul dialectic cât și în cel al vorbelor de duh… «La vremuri noi, tot noi».

Cladirea cea nouă este, așadar, deja un monument istoric. Va trebui doar să ne aducem aminte ce reprezintă.

Puriștii urbanismului să tacă!

__________________________________________________

* O istorie interesantă a clădirii puteți citi pe Rezistența Urbană

** Același „șpil” arhitectonic – foarte contestat – a fost aplicat și în cazul Hotelului Novotel, de pe calea Victoriei, amplasat pe locul fostului Teatru Național, distrus la bombardamentele din august 1944, a cărui fațadă o pastișează.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

CTP se îndoaie

Habar n-am drept CE e luat CTP la „Gândul” și nici în ce hal material și moral o fi ajuns, dar, după ce s-a crezut „crucișătorul” și „gurul” presei românești, să trebuiască să accepte ca pe editorialul său și alături de propria poză să apară o ASTFEL de reclamă, mi se pare groaznic de umilitor.

De fapt, vecinătatea imagistică poate nu e nici întâmplătoare, nici nepotrivită. Ba din contră.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Școala Sportivă de Elevi nr. 2 – Scrisoare de la Radu Ghiea

29.07.2010

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010