Lucrul manual

Scriam pesimist, mai demult, în articolul Quo vadis, despre unele dintre avatarurile lumii „postmoderne” (consumism, minimalism, diktat tehnologic etc.) și, totodată, despre ceea ce eu cred că reprezintă simptome ale involuției sociale și morale ale societății actuale.

Am o addenda.

Am fost, duminică, la o grădină. Una de-aia de la marginea orașului, mai pe deal, unde urbanul se joacă de-a ruralul punând o roșie, o prună, o fasole ecologică cu care boicotează hypermaketurile. Frumos… o cabană din lemn, un grătar, pomi, fân, priveliște, bondari, cer, fântână cu roată…

Am cunoscut acolo un copil. Vreo 12 ani. Vesel, întreg, normal. Modern. Avea MP3 player, laptop, mobil și ceas.

A dat cu ochii de-un lan de porumb prin fundul grădinii și s-a speriat. „Ce-i ăsta?”

A povestit, cu oarecare mândrie, cum a tăiat lemne. L-am întrebat cu ce le-a tăiat. „Cu un fel de ciocan…”

Nițel mai târziu i s-a dat o treabă: să adune, cu grebla, niște fân scurt, împrăștiat printre pomi. Își grebla mai mult degetele de la picioare decât fânul. Îl știu că face sport, nu-i un mototol. Totuși ba își scotea ochii cu grebla, ba și-o înfigea în picior. Nu știa nici cum se duce căldarea cu apă, nici cum se sapă, nici care e diferența dintre sapă și lopată…

Mă uit la copiii ăștia și mă gândesc să aprind o lumânare la Ghencea militar. Departe de mine sentimentul nostalgiei. Nostalgicii sunt niște tembeli, indiferent dacă sunt foști ștabi, foști securiști, foști imeghebiști sau foști ceapiști. Totuși „munca patriotică” și „cercurile” de toate felurile au fost utile. Mă așteptam, după Revoluție, să apară și să se dezvolte cercetășia. Aș! S-a dezvoltat în schimb „mallășia”.

Vorbesc cu alți părinți (am și eu o fată de 12 ani) și mi se explică că trăim alte vremuri: acum copiii sunt mai emancipați, mai cerebrali, mai informați, mai puțin copilăroși ca pe vremuri. Pe șest, mai testez câteodată câte un copil de-ăsta, „informat” și „emancipat”. Lacunele de cultură generală elementară sunt cutremurătoare. Lipsa lecturilor flagrantă. În schimb, lucrul manual din școala primară e matematică, iar după aceea nu mai e decât „nailart” și PSP. Fetele nu știu să coase un nasture, băieții nu știu să bată un cui. „Ce le trebuie?!?”, „informatica e viitorul” sau „oricum o fac doctoră”…

În plină belle époque nu se gândea nimeni în Rusia că va veni revoluția bolșevică. În perioada interbelică cine își imagina holocaustul sau teroarea comunistă? Nimeni. Își închipuiau, în 1930, sașii transilvăneni că peste 20 de ani vor fi deportați în Donbas, unde fete de 14 ani vor fi puse să muncească în mină? Nu! Nimeni nu se gândea că asemenea grozăvii sunt atât de aproape. La fel cum nici acum nu se gândește nimeni decât, poate, la crize futuriste, de science fiction, sofisticate, rezolvabile cu laserul, cu calculatorul, cu știința înaltă cu tot felul de gadget-uri.

Totuși, atunci, grație unor abilități absolut manuale, niște oameni s-au salvat de la moarte. Mai țineți minte „Lista lui Schindler”? Mulți membri ai marii nobilimi ruse, scăpătate sau chiar ruinate și aflate în exil la Paris, au supraviețuit datorită abilității de a conduce sau repara automobile. Prieteni de-ai părinților mei au putut trăi, prin anii ’50, reparând magnetofoane sau motociclete, fâcând fotografii, dactilografie, dând lecții de limbi străine sau de pian. A fost un an, 1959, când tata fusese dat afară din aviație și din proiectare și mama fusese exmatriculată din facultate, când bunică-mea a ținut greul întregii familii din… croitorie, o pasiune extraprofesională pe care o avusese din tinerețe. Chiar tata, care fusese radioamator (probabil că azi nimeni nu mai știe ce e aia) repara magnetofoane, pick-up-uri și radiouri cu lămpi. Mama făcea traduceri și bătea la mașină. Altcineva confecționa puști pentru vânătoare subacvatică, sport care era foarte en vogue și care se practica la Snagov în perioada aceea. Celor care nu știau să facă nimic le-a fost mult mai greu.

Oamenii aveau hobby-uri, aveau preocupări care le dezvoltau mintea, dar și abilități fizice. Chiar și noi, ăștia care am făcut școala prin ’65-’77, unii am facut modelism la Palatul Pionierilor, alții au învățat să cânte la câte un instrument, am învățat chestii absolut inutile azi (mi-aduc aminte ce plase făceam la școală cu… naveta), dar știam să mânuim și un mic strung, și un aparat de sudură și o mașină de găurit, dar și un microscop sau o celulă fotoelectrică. Fetele și chiar băieții își făceau câte-o țoală drăguță cu tipare din „Burda” și din „La mia boutique” sau își pensau cămășile și își strâmtau jeans-ii. Nu pledez pentru aberația celor 4 ore săptămânale  adunate în „ziua de practică”, dar Doamne ferește de vremuri cu adevărat rele și grele din care vor ieși cu bine doar unii.

E suficient să cadă curentul și copiii noștri nu mai știu și nu mai pot nimic. Nici măcar să schimbe siguranța.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010