Lucrul manual


Scriam pesimist, mai demult, în articolul Quo vadis, despre unele dintre avatarurile lumii „postmoderne” (consumism, minimalism, diktat tehnologic etc.) și, totodată, despre ceea ce eu cred că reprezintă simptome ale involuției sociale și morale ale societății actuale.

Am o addenda.

Am fost, duminică, la o grădină. Una de-aia de la marginea orașului, mai pe deal, unde urbanul se joacă de-a ruralul punând o roșie, o prună, o fasole ecologică cu care boicotează hypermaketurile. Frumos… o cabană din lemn, un grătar, pomi, fân, priveliște, bondari, cer, fântână cu roată…

Am cunoscut acolo un copil. Vreo 12 ani. Vesel, întreg, normal. Modern. Avea MP3 player, laptop, mobil și ceas.

A dat cu ochii de-un lan de porumb prin fundul grădinii și s-a speriat. „Ce-i ăsta?”

A povestit, cu oarecare mândrie, cum a tăiat lemne. L-am întrebat cu ce le-a tăiat. „Cu un fel de ciocan…”

Nițel mai târziu i s-a dat o treabă: să adune, cu grebla, niște fân scurt, împrăștiat printre pomi. Își grebla mai mult degetele de la picioare decât fânul. Îl știu că face sport, nu-i un mototol. Totuși ba își scotea ochii cu grebla, ba și-o înfigea în picior. Nu știa nici cum se duce căldarea cu apă, nici cum se sapă, nici care e diferența dintre sapă și lopată…

Mă uit la copiii ăștia și mă gândesc să aprind o lumânare la Ghencea militar. Departe de mine sentimentul nostalgiei. Nostalgicii sunt niște tembeli, indiferent dacă sunt foști ștabi, foști securiști, foști imeghebiști sau foști ceapiști. Totuși „munca patriotică” și „cercurile” de toate felurile au fost utile. Mă așteptam, după Revoluție, să apară și să se dezvolte cercetășia. Aș! S-a dezvoltat în schimb „mallășia”.

Vorbesc cu alți părinți (am și eu o fată de 12 ani) și mi se explică că trăim alte vremuri: acum copiii sunt mai emancipați, mai cerebrali, mai informați, mai puțin copilăroși ca pe vremuri. Pe șest, mai testez câteodată câte un copil de-ăsta, „informat” și „emancipat”. Lacunele de cultură generală elementară sunt cutremurătoare. Lipsa lecturilor flagrantă. În schimb, lucrul manual din școala primară e matematică, iar după aceea nu mai e decât „nailart” și PSP. Fetele nu știu să coase un nasture, băieții nu știu să bată un cui. „Ce le trebuie?!?”, „informatica e viitorul” sau „oricum o fac doctoră”…

În plină belle époque nu se gândea nimeni în Rusia că va veni revoluția bolșevică. În perioada interbelică cine își imagina holocaustul sau teroarea comunistă? Nimeni. Își închipuiau, în 1930, sașii transilvăneni că peste 20 de ani vor fi deportați în Donbas, unde fete de 14 ani vor fi puse să muncească în mină? Nu! Nimeni nu se gândea că asemenea grozăvii sunt atât de aproape. La fel cum nici acum nu se gândește nimeni decât, poate, la crize futuriste, de science fiction, sofisticate, rezolvabile cu laserul, cu calculatorul, cu știința înaltă cu tot felul de gadget-uri.

Totuși, atunci, grație unor abilități absolut manuale, niște oameni s-au salvat de la moarte. Mai țineți minte „Lista lui Schindler”? Mulți membri ai marii nobilimi ruse, scăpătate sau chiar ruinate și aflate în exil la Paris, au supraviețuit datorită abilității de a conduce sau repara automobile. Prieteni de-ai părinților mei au putut trăi, prin anii ’50, reparând magnetofoane sau motociclete, fâcând fotografii, dactilografie, dând lecții de limbi străine sau de pian. A fost un an, 1959, când tata fusese dat afară din aviație și din proiectare și mama fusese exmatriculată din facultate, când bunică-mea a ținut greul întregii familii din… croitorie, o pasiune extraprofesională pe care o avusese din tinerețe. Chiar tata, care fusese radioamator (probabil că azi nimeni nu mai știe ce e aia) repara magnetofoane, pick-up-uri și radiouri cu lămpi. Mama făcea traduceri și bătea la mașină. Altcineva confecționa puști pentru vânătoare subacvatică, sport care era foarte en vogue și care se practica la Snagov în perioada aceea. Celor care nu știau să facă nimic le-a fost mult mai greu.

Oamenii aveau hobby-uri, aveau preocupări care le dezvoltau mintea, dar și abilități fizice. Chiar și noi, ăștia care am făcut școala prin ’65-’77, unii am facut modelism la Palatul Pionierilor, alții au învățat să cânte la câte un instrument, am învățat chestii absolut inutile azi (mi-aduc aminte ce plase făceam la școală cu… naveta), dar știam să mânuim și un mic strung, și un aparat de sudură și o mașină de găurit, dar și un microscop sau o celulă fotoelectrică. Fetele și chiar băieții își făceau câte-o țoală drăguță cu tipare din „Burda” și din „La mia boutique” sau își pensau cămășile și își strâmtau jeans-ii. Nu pledez pentru aberația celor 4 ore săptămânale  adunate în „ziua de practică”, dar Doamne ferește de vremuri cu adevărat rele și grele din care vor ieși cu bine doar unii.

E suficient să cadă curentul și copiii noștri nu mai știu și nu mai pot nimic. Nici măcar să schimbe siguranța.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

5 răspunsuri la Lucrul manual

  1. miha0509 spune:

    „E suficient să cadă curentul și copiii noștri nu mai știu și nu mai pot nimic. Nici măcar să schimbe siguranța ” !!!
    Excelent articolul ! Am retrăit atmosfera din „Scrinul Negru” . Chiar ar putea fi un interesant epilog la „Scrinul negru” …Viaţa bate Romanul !

  2. ion spune:

    Noroc ca nu mai trebuie nimeni sa repare o pana la bicicleta „pionier”/”favorit” sau macar sa repuna lantul pe pinion cand sare. Minitehnicus servea la ceva ? Cine mai umbla dupa piese radio sau sa faca un circuit imprimat acasa ? Si sigurantele sunt automate, daca nu chiar s-au nascut in casa noua cu toate sistemele cu interfata pe laptop.

  3. alin spune:

    Acum pana si sigurantele sunt automate. Nu mai trebuie sa punem o lita. Dar ai perfecta dreptate. Pai mergeam la Casa Pionierilor fara sa ne trimita nimeni. Am fost la aeromodele , carturi ( era la moda printre baieti ) , elecrotehnica- unde am invatat sa constuiesc din aproape nimic un radio , pictura pe sticla si am fost chiar si la cursul de olari unde am invatat sa fac o cana sau o farfurie la roata olarului. La scoala se organizau cursuri de chitara sau de vioara. Acum nu se mai intampla nimic din toate astea. Fetite de 4 ani stiu sa dea drumul la laptop si sa intre pe papusi Barbie de colorat sau de imbracat dar nu invata sa stranga masa sau jucariile dupa ele. Chiar ieri ma uitam din greseala pe OTV la tipii aia care anuntau apocalipsa prin explozii solare si ma gandeam ca daca o explozie din asta solara ar distruge infrastructura electrica si electronica a omenirii ce s-ar intampla cu foarte multi oameni.

  4. pai, daca tzin cont de faptu’ ca si eu am urmat toate treptele „miinilor indeminatice”, d’ajunsesem pe la doi’spe ani sa repar istalatzii electrice la tot cartieru’ (vitan-dudesti, sa traiesti !), s’ar putea sa ai, sau nu, dreptate, ca si pe mine m’o facut de mare rusine bunica’miu, pe la op’spe ani, cin’ m’o supus, nu neaparat dinadins, la un test de taiat copaci batrini de pe un deal, undeva, tot in bihor !

    dupa cinci minute aveam palmele pline de basici, iar atunci cind o fo’ vorba sa deplasam proaspatul bustean insp’e poalele dealului, batrinu’ de aproape op’zeci de ani parca ma ducea si pe mine in spate, ‘mpreuna cu busteanu’ !

    asa ca tot un gen de pui de crevedia eram, cu toate dexteritatzile…

  5. gorro spune:

    Eu cred că explicaţia fenomenului trebuie căutată în viziunea îngustă a părinţilor relativ la ceea ce însemană educaţia odorului. Dintr-o insuficient înţeleasă saţietate de a repara propriile-şi frustrări, părinţii de astăzi îşi cocoloşesc odraslele nepricepând că le cauzează astfel viitoare drame fizice sau psihologice. Expresii ca: las’ să mânce copilu’, că eu n-am apucat hamburgheri şi coca-cola, se fac auzite la tot pasul. Dacă îndrăzneşti să te revolţi la vederea unui Goe contemporan care a spart cu o piatră capul unei bătrâne, te loveşti invariabil de replica: ce-ai dom’le cu copilu’? nu vezi că e mic? Să te ferescă Dumnezeu de reacţia unui tătic de băieţel, în cazul în care îţi permiţi să-i atragi atenţia asupra obrăzniciei în spiritul căreia a fost crescut „băiatu’ lu’ tata”.
    Câţi adolescenţi nu s-au prăpădit în timp ce traversau (planând parcă într-o altă lume) strada cu telefonul la ureche, doar pt că au fost instruiţi că pe zebră nu li se poate întâmpla nimic?
    Până la o anumită vârstă, copilul se constituie în imaginea părinţilor. Apoi, el devine imaginea anturajului căruia i-a devenit sclav, tot prin milostivenia părintească. Copilul alintat peste măsură, va deveni în cel mai scurt timp un tiran, acceptat ca atare de către părinţii care se descoperă pe neaşteptate puşi în imposibilitatea de a-l mai controla.
    Este foarte adevărat, rolul dascălilor în formarea etică a elevului s-a diminuat drastic. Dar, şi mentalitatea mămicilor a avut un cuvânt de spus în această privinţă. Educatorii se văd la tot pasul ameninţaţi, ba cu nişte procese pt urechierea odraslei, ba cu pierderea locului de muncă atunci când se încumetă să-i acorde progeniturii o nota mai mică de 10+.
    Pe scurt, Alex. Copiii sunt copii, aşa cum au fost şi pe vremea noastră, şi aşa cum vor fi şi de acum înainte. Inocenţa este atuul fiecăruia dintre ei. Adevăraţii vinovaţi pt principalele lor carenţe educative (acolo unde este cazul, nu generalizez), sunt zămislitorii lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: