Intelectualul ca vagon (addenda la „Șireturile logicii domnului C.”)

Sâmbătă, 18 septembrie 2010

Prolog:

Domnul Mircea Cărtărescu afirmă, spre deliciul multora, «Epoca Băsescu mi se pare terminată».

Îmi îngădui, cu toată admirația pe care i-o port ca un biet cititor ce-i sunt, să remarc că domnia sa se împiedică oarecum în șireturile logicii istorice.

Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta. Care alta?

Domnul Cărtărescu nu știe, a uitat sau i-a fost rușine s-o numească?

Îi sugerez vorbe mai mici.

P.S. – Dacă chiar eram impertinent ca orice insultac pesedisto-penelist, încadram starea lui Cărtărescu în filosofia postelniciană „am fost un dobitoc”. Dar nu sunt.

Cum era de așteptat, m-am trezit cu dojeni după publicarea articolului „Șireturile logicii domnului Cărtărescu” (pe care l-am citat în prolog). Ce trebuie să mai fac pentru a-i convinge pe unii sau pe alții să nu-mi mai pună în gură, în scris sau în intenție vorbe, idei sau interpretări inexistente sau fanteziste; să nu-mi mai facă procese de intenție staliniste sau inchizitoriale. Unul dintre reproșuri era legat de faptul că eu i-aș fi pretins domnului Cărtărescu să rămână încremenit în vreun proiect în care nu mai crede. Din partea mea, domnul Cărtărescu poa’ să creadă sau să țină și cu Steaua, e treaba lui. Eu m-am referit doar la păcatul domniei sale de a fi uitat că după „le roi est mort” urmează un „vive le roi”.

În general marii intelectuali au caractere ușor sau chiar profund labile (să nu uităm incredibilele pendulări de la stânga la dreapta sau invers ale unor mari personalități culturale europene în secolul trecut) și, atunci când se bagă în politică, fac ravagii (Iorga, Goga, Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Gyr, Heidegger, Céline, Drieu La Rochelle, Sartre, Aragon, Montand, Hemingway, Neruda, Marquez, Llosa, Sadoveanu, Vadim, Păunescu  etc.). Unii dintre cei citați au fost sau sunt niște smintiți politici, deci pudorile de genul „vai, dragă, cum îți permiți să vorbești așa despre…, nț, nț, nț” mă lasă rece pentru că denotă și incultură și sperietură de țoapă nevertebrată școlarizată sumar. Poți fi și Simone de Beauvoir sau Cărtărescu și să fii „un dobitoc” politic. N-are a face cu dimensiunea culturală sau artistică. Te duci în „colțul roșu” din Père Lachaise și te îngrozești câți monștri sacri ai culturii europene, marxiști-leniniști, staliniști, trotskiști, au crezut în comunismul de tip sovietic, într-o vreme în care, în U.R.S.S. și în lagărul comunist, mureau milioane de oameni în pușcării și gulaguri și când McCarthy, dincolo de ocean, arăta întregii lumi, care avea ochi să vadă și urechi să audă, dimensiunea ororii comuniste și pericolul reprezentat de aceasta. Zevzecia politică intelectuală este mai periculoasă decât cea politică politică. Politicianul a devenit un personaj prin definiție necredibil, un fel de rău necesar, în timp ce intelectualul este un lider de opinie, un reper și un vector de încredere.

Cazul cel mai emblematic de „postelnicism” rămâne cel al lui J.P. Sartre, care în ciuda poziței celorlați mari contemporani ai săi – Gide, Camus, Malraux –, în ciuda împușcaților de la zidul Berlinului, a continuat cu încăpățânare să se agațe de comunism și de „socialismul real” până când a trebuit să vadă cu ochii lui nu numai represiunea militară din 1958 din Ungaria – insuficientă în tragismul ei pentru a-i demola convingerile –, ci și pe cea similară din Cehoslovacia din 1968. Abea apoi, după ce cauționase ani de zile niște regimuri criminale, marele Sartre s-a declarat, chiar și tacit, „un dobitoc”, deși a continuat să-și asume această calitate rămânând un om de stânga activ până la moarte. Vorba ceea… on peut être savant ou intellectuel, ça n’empêche pas d’être con.

Mie personal mi se pare un infantilism pueril (mișto pleonasm, hm?) să te arunci în mod public, cu tam-tam și cu strochi, alături de un om / un proiect / un partid / o ideologie / o doctrină, pentru ca apoi să zici „uuups, m-am / am fost înșelat, mi s-a părut că…, pardon, scuzați, bonsoar…”. Este chiar labilitatea de care vorbeam mai înainte și pe care o ilustrează, din păcate, atâția intelectuali români – niște Paganeli aerieni și semi-ridicoli, precum Florin Iaru – la care, de 20 de ani, au alternat înflăcărările și deziluziile de toate culorile. Dacă traseismul politic este absolut scuzabil la nivelul submoral al politicienilor, traseismul intelectual este penibil. Ce rahat a făcut Cărtărescu alăturându-se acum 10 luni lui Băsescu și ce rahat a făcut delimitându-se acum de el printr-o piruetă demnă de-o Lavinia Șandru? I-a adus, poate, președintelui niște voturi atunci, dar lui însuși, per total, ce și-a adus? Îi admir pe intelectualii care au reușit să se extragă din politic, discret, diplomatic și inteligent, fără sechele morale majore. Problema intelectualilor gen Cărtărescu este că se suie în politică precum într-un tramvai cu care merg două-trei stații apoi coboară din mers dându-și seamă l-au luat într-o dircție greșită. Cei mai mulți sfârșesc apoi din punct de vedere politic precum Gavrilescu din „La țigănci”.

Ce-i aia „epoca Băsescu”, în care Cărtărescu a crezut? Era, sper, un PROIECT DE REFORMĂ, nu o PERSOANĂ. E o tâmpenie să spui că „epoca” (un cuvînt oricum prea mare, pe care alții îl înlocuiesc cu și mai hilara „eră”) acelei reforme a trecut, dacă ea era necesară. Dacă Băsescu n-a reușit s-o realizeze pentru că a trebuit să anunțe măsuri de austeritate crâncene și impopulare, nu-i nimic, s-o continue Cărtărescu alături de alți intelectuali. Dar Cărtărescu are și el o mentalitate de vagon. Dacă locomotiva stă, el ruginește, sau trebuie tras de altă locomotivă.

Această lipsă de consecvență, de hărnicie civică, de responsabilitate durabilă a făcut ca niciun intelectual veritabil să poată construi ceva valabil în domeniul politic. Cărtărescu este, de-acum, adoptat și se alătură, involuntar, șirului de Rebengiuci împăiați scoși în balcon de niște șmecheri pentru încasarea pensiei electorale.

Mania negativistă și facil-proletară care i-a cuprins pe mulți, exprimată în ideea simplistă „orice altceva e mai bine”, sau „jos X!”, fără nicio perspectivă concretă de înlocuire a „răului” cu ceva plauzibil, este amuzantă la proști, dar dezolantă la oameni inteligenți. Privesc cu stupefacție cum oameni serioși, mobilați intelectual, s-au năpustit vehement și guralivi să voteze heirupist un Geoană, pe care azi îl vedem în neplăcuta și poate nemeritata postură de prost național, ridiculizat și dezavuat de toți, o tumoră politică malignă, dar inoperabilă încă de proprii săi colegi de partid. Păi ce încredere să mai am în discernământul acelora care „garantau Geoană” votându-l, ce încredere să mai am că nu-mi vin cu alți Geoană, Voicu, Vanghelie, Mazăre cu care mi-ar fi venit dacă nu dădea Dumnezeu invers??? Ce încredere să am în domni și doamne subțiri, ce odinioară frecventau Piața Universității, votau doctrinar PNȚ, citeau Coelho și nu lipseau joia de la Sala Radio, când azi îi văd străini de creștin-democrație (dată pe liberalism, de parcă ar fi tot aia) și cu retorica cu chiori, pitici și curve în gurile larg căscate la Badea???

Este cineva în stare să spună ce „epocă” urmează după „epoca Băsescu”? Dacă cineva ar răspunde abstract și laconic „alta mai bună” ar fi doar șmecher, nu și serios. Cărtărescu măcar a putut pune o majusculă după „epoca”. După „viitoarea epocă” ce majusculă se poate pune? Astea sunt întrebări concrete, nu sofisme. Gâlcevile înțelepților cu lumea reală au avut mereu consistența păruielilor din „CanCan”. Au durat puțin și s-au sfârșit lamenatbil.

Repet fraza cheie din articolul inițial: «Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta Între timp se cheamă „statu quo”. Hiat istoric nu există.

Îi reproșez domnului Mircea Cărtărescu că știe ce lasă, dar nu știe spre ce se avântă.


P.S. – Îi recomandam domnului Cărtărescu cuvinte mai mici, adică să reducă „epoca” la… „mandat”.


***

© Alexandru Dan Mitache • 2010