Pe mama mea… au chemat-o „Mara”

Pe mama mea a chemat-o Alexandra Eliza Maria.

Asta până în vara anului 2009, când am aflat că a mai chemat-o și „Mara”. Da, cu ghilimele. Și, de fapt… au chemat-o „Mara”.

Am aflat acest amănunt de pe coperta unui dosar pe care mi l-a așezat în față o domnișoară amabilă, într-o clădire modernă de pe Strada Matei Basarab nr. 55-57.

Dosarul începe cu… coperta:

«DOSAR DE URMĂRIRE OPERATIVĂ (D.U.I.) privind „MARA”».

– Clic pe imagine pentru zoom –

„Mara” a fost o economistă, lucrătoare în sistemul de comerț exterior începând din anul 1960. Mai întâi a fost merceolog. Apoi, prin 1965, a absolvit facultatea de comerț exterior, la 36 de ani. În acele timpuri, s-au făcut mai multe serii de epurări – sau „restructurări” – și, în ciuda faptului că nu a fost niciodată membră de partid, „Mara” a fost păstrată mereu, deși întreprinderea însăși s-a metarmofozat în mai multe rânduri din „Mașini-Import” în „Mașini-Import-Export” și apoi în „Mecanoexport”. A fost mai întâi epurarea din sistem a evreilor, apoi a celor cu studii în U.R.S.S., apoi a sașilor și șvabilor, apoi a celor cu rude în străinătate, apoi a celor compromiși de defecțiunea lui Pacepa… „Mara” a rămas timp de 17 ani  neclintită în clădirea de pe Strada Mihail Eminescu nr. 10 (azi complet renovată) de lângă „Pizza Hut”-ul din Romană. Doar un an, cred, a funcționat în clădirea fostului M.I.C.M. (Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini) de pe Calea Victoriei colț cu Lemnea. În acest răstimp a importat pentr statul român de la linii tehnologice destinate industrei alimentare până la piscina destinată „Club Bazin”-ului din stațiunea Neptun-Olimp.

La un moment dat, prin anii ’70, „Marei” au început să-i fie repartizați tineri stagiari, absolvenți ai facultății de comerț exterior din cadrul A.S.E., care, prin diferite „conjuncturi”, prindeau locuri în întreprinderile de comerț exterior din acea vreme, înlocuind, în general, epurații. Îmi amintesc că unul dintre aceștia a fost Constantin (Titi) Ene (sau Enea?), fiul șoferului lui Ion Gheorghe Maurer. Un tânăr excepțional. Altul a fost Gigi Simion. A mai fost și Marius (?). Au mai fost și alții. Dar, din păcate, printre acești alții a mai fost și una, Mariana P. Aceasta, spre deosebire de toți ceilalți, avea o mică problemă: nu cunoștea nicio limbă străină. Ori munca de comerț exterior presupunea și participarea la tratative cu partenerii externi, citirea și redactarea de documente în limbi străine: documentații tehnice, contracte, documente de plată, de transport etc. Acest handicap a făcut din Mariana P. o turnătoare benevolă, care turna oral ofițerului de securitate, în nume propriu, de supărare că „Mara” n-o lua decât foarte rar la discuțiile ce se purtau la… protocol. Adică locul în care se fumau țigări americane, se primeau pixuri „străine” și se bea cafea.

Dacă toate acestea aveau loc în anii de sărăcie de după 1980, poate că Mariana P. avea o scuză. Dar în 1976 țigările americane costau 21 de lei pachetul și se găseau peste tot. Cafeaua la fel… Ca și whisky-ul. Pe Mariana P. o rodea, de fapt, propria ei incompetență. De aceea, deși toți ceilalți tineri au rămas și și-au continuat „ucenicia” alături de „Mara” și mai apoi cariere pe cont propriu, ea a plecat într-o altă întreprinderede comerț exterior. Turnând-o pe „Mara” în continuare, din… amintiri.

„Informările” Marianei P., amplificate în notele și rapoartele ofițerului de obiectiv – locotentul major Vasile Căciulă – și ale însuși șefului Direcției a II-a, generalul maior Emil Macri (!), se refereau la patru aspecte principale:

• originea „nesănătoasă” a „Marei”: fiică de doctor (cu „canalul” la activ) și de „moșiereasă”, absolventă a Institului catolic de maici „Sfânta Maria” (mai cunoscut sub denumirea de școala „Pitar Moș”), exmatriculată din facultate (I.C.E.F.) în anii ’50;
• relațiile personale, de familie, ale „Marei”, ale soțului ei, ale mamei sale, ba chiar și ale fiului ei, cu prieteni care aleseseră să plece sau să rămână în străinătate;
• presupuse „trădări” cu caracter economic;
• avantaje materiale ilicite primite din partea partenerilor străini.

Toate acestea au declanșat, în noiembrie 1976, „deschiderea dosarului de urmărire informativă” și re-botezul Alexandrei Eliza Maria cu numele de cod „MARA”, pentru „SUSPICIUNI DE SUBMINAREA ECONOMIEI NAȚIONALE”.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pentru cei care poate nu știu, pentru acest cap de acuzare, codul penal din vremea respectivă prevedea inclusiv pedeapsa capitală.

Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I.) al „Marei” conține, de fapt, două dosare: unul propriu-zis, cu 72 de pagini și altul, separat, cu 93 de pagini de transcrieri ale tuturor convorbirilor telefonice de la domiciliul urmăritei, din perioada 7 decembrie 1976 – 15 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pe parcursul anchetei desfășurate de organele de securitate, reflectate în conținutul dosarului, se constată două tendințe: una care indică intenția conducerii Direcției a II-a a Securității Statului de a o înfunda pe „Mara” prin orice mijloace, bazându-se pe informări orale, adică „ciripituri”

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

și alta care parcă ar vrea să facă „dreptate”, contrazicând alegațiile informatorilor „acuzării”, cu notele informative – scrise – ale ofițerilor de securitate

– Clic pe imagine pentru zoom –

sau ale informatorilor de meserie, cu angajament și nume de cod („Oana”, „Cora”), aflați în postura de martori „ai apărării”, ceea ce este paradoxal și lăudabil într-un astfel de dosar.

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

Cert este faptul că, în pofida planului de măsuri demn de un film cu James Bond,

– Clic pe imagine pentru zoom –

în toată această perioadă „Mara” a fost lăsată să-și continue activitatea  profesională nestingherită, și-a continuat colaborarea cu Institutul de Proiectări „Carpați” și cred că poate nici nu a știut ce se urzea în jurul ei. Și nu numai al ei. Pentru că în toată documentarea informativă apar nume și referiri la zeci de alte persoane. Sau poate a știut…

Știu, din alte dosare, ce însemna ca cineva să apară  doar întâmplător cu numele în dosarul unui terț. Orice ofițer de securitate căruia îi ajungea pe mână respectivul dosar putea face astfel de solicitări:

Aș vrea să-mi cer scuze, în numele „Marei”, acum, după mai bine de 30 de ani, tuturor celor care, din cauza descrisă mai sus, au avut, poate, probleme.

Securitatea a filat-o…

Securitatea i-a  citit corespondența – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a ascultat telefonul – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a desfăcut coletele poștale – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

*               *

*

„Mara”  a murit de un cancer galopant pe 18 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Poate de aceea turnătorii au făcut rău și poate de aceea ar fi nedrept să fie iertați. „Mara” i-o fi iertat, că a avut și buni. Eu, pe-ai mei, nu-i iert. Dar acesta este alt dosar…

Dosarul „Marei” se încheie și se închide sinistru, pe 20 septembrie 1977…

„Futu-i, ne-a scăpat!”, o fi zis în sinea lui generalul maior Emil Macri citind acest ultim „Raport” semnat de locotenent colonelul Vasile Moga, care, conștiincios, capsează ca dovadă ferparul. Daca „Mara” trăia, cine știe cum i se (și ni se) termina povestea…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Peste această ultima filă se aud căzând bulgării de pământ.

*               *

*

EPILOG

În 2010, am aflat că ancheta a mai continuat, după închiderea dosarului „Marei”, asupra „complicilor” ei, până prin primăvara anului 1978. Concluzia finală a fost ceea ce astăzi se numește N.U.P., cu o rezoluție – se pare chiar a Direcției a II-a – care conchidea că suspiciunile privind  prejudicierea economiei naționale în cazul respectiv nu se verifică.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011