Mircea Vasilescu, „DEX și Wikipedia”

Duminică, 11 decembrie 2011

DEX și Wikipedia

Autor: Mircea VASILESCU | Europa dumitale

Dilema veche, nr. 408, 8-14 decembrie 2011

**************************************************************************************************************

«Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“. Mai jos, bineînţeles, solicitantul înşira acele calităţi despre care multele cărticele pe tema „cum să dai un interviu de angajare“ spun că sînt vitale pentru ca potenţialul angajat să facă o impresie bună: „capacitatea de adaptare, dinamismul, dăruinţa (iar sic!) şi spiritul de iniţiativă“. Aparent, o cratimă lipsă şi o cacofonie sînt greşeli mărunte, care pot fi puse pe seama grabei de a tasta la computer, nu? Şi e plină lumea de asemenea scăpări mărunte, de ce să ne batem capul cu fleacuri? Cînd omul, bunăoară, de-un paregzamplu, e dotat cu însuşiri majore care produc atîta mulţumire prin departamentele de HR – precum adaptarea, dinamismul, spiritul de echipă, capacitatea de a lucra în condiţii de stres, ambiţia, dorinţa de a fi performant etc. etc., mai contează că pune virgulă între subiect şi predicat, că are ezitări în plasarea cratimei ori că vorbeşte despre „jobul care vrea să-l obţină“? În definitiv, „formula evitării“ cacofoniei s-a generalizat deja chiar şi în situaţiile fără potenţial cacofonic (eu, „ca şi autor“ al acestui articol, sînt sigur că dvs., „ca şi cititori“, ştiţi la ce mă refer…). Important e să avem acele însuşiri majore cerute de piaţa muncii (adaptare, dinamism etc. etc.) – că doar de-aia ne-am revoltat împotriva dictaturii, să avem şi noi o piaţă a muncii! Iar pentru corectarea scăpărilor – că oameni sîntem, toţi greşim – ne ducem repede „pe net“ şi ne lămurim: DEX-ul e online, Wikipedia de asemenea, orice greşeală – fie ea de limbă sau de cultură generală – e la un click distanţă. Simplu, nu? Las’ că după ce avem cîte-o revelaţie pe dexonline, ne mai creşte un pic stima de sine…

Numai că observ, de la o vreme, cum tot mai mulţi iau DEX-ul şi Wikipedia drept un fel de referinţe unice şi definitive. Prin subsolul cîte unui articol din ediţia online a unei gazete, cîte-un comentator sprinten îl atenţionează pe autor că n-are dreptate, pentru că în Wikipedia scrie altceva şi altfel pe tema cu pricina. N-are importanţă că autorul a citit o bibliotecă întreagă la temă şi că e un expert în materie – a greşit că n-a luat în seamă şi glasul wiki. La televizor, am nimerit de cîteva ori peste moderatorii patriei de la Antena 3 şi Realitatea TV care îşi fundamentau un întreg talk-show pe definiţia din DEX a vreunei noţiuni fundamentale (din politică, economie, sociologie etc.) şi, de cîte ori vreun invitat din studio încerca să spună altceva, era adus la ordine; iar „ordinea“ era, evident, definiţia din DEX. Acum vreo două luni, faptul că ministrul Funeriu a folosit cuvîntul „inexactitudini“ a făcut înconjurul Internetului sub formă de „ştire“ (comentată intens pe bloguri), pe motiv că termenul cu pricina „nu e în DEX“. Carevasăzică, dl Funeriu foloseşte cuvinte nu doar „inexistente“, ci chiar ilegale, domnule: căci unde-i DEX, nu e tocmeală! Iar DEX şi Wikipedia sînt, de fapt, expresia metonimică a unei noi atitudini iuţi şi suficiente faţă de cunoaştere: „n-am găsit nimic pe net“ pe tema X începe tot mai mult să fie, pentru o întreagă generaţie, „nu există nimic pe tema X“. Inutil să le spui vajnicilor străjeri ai purităţii limbii române că DEX e doar un dicţionar explicativ, că el nu inventariază toate cuvintele limbii, că mai există şi alte dicţionare. Inutil să le spui că e un mare noroc să aibă varianta online a DEX-ului (şi a celorlalte dicţionare înregistrate pe dexonline.ro), dar consultarea rapidă a unui dicţionar e doar începutul, nu sfîrşitul procesului de cunoaştere. Mai există şi biblioteci; iar deocamdată – în ciuda marilor progrese – mediul online încă n-a ajuns să înmagazineze toată cunoaşterea lumii. Inutil să le spui hiperinformaţilor cu o bună viteză de tastare că Wikipedia e un proiect interesant, meritoriu şi util, dar nu poţi combate un om cu ştiinţă de carte şi cu pricepere într-un domeniu „pe baza“ revelaţiei personale că în Wikipedia scrie nu ştiu ce.

Nu e nimic rău în impulsul de a căuta rapid, cu mijloacele şi resursele oferite de tehnologia modernă, informaţii despre ceva. Dar a te mulţumi cu asta, a te baza – într-un dialog care se vrea consistent, într-o dezbatere care se vrea „de idei“ – pe ce-ţi scoate în faţă, la repezeală, prietenul Google arată nu doar suficienţă şi semidoctism, dar şi un mare dezechilibru intelectual. În cele spuse şi scrise de cei care l-au linşat pe ministrul Funeriu că a folosit un cuvînt „inexistent în DEX“ am întîlnit numeroase greşeli de limbă, inadvertenţe, dezacorduri, calcuri stupide după engleză. În timp ce-şi recomandă unii altora link-uri spre Wikipedia, numeroşi forumişti nu nimeresc cratima. Dar ştiu să dea o căutare pe Google şi au convingerea că „s-au prins“; găsesc un citat pe un blog oarecare şi trăiesc cu impresia că au lămurit problema. Nimic nou: încă de acum vreo 15 ani, Umberto Eco prezicea că problema Internetului va fi abundenţa infomaţiei (din surse bune sau proaste), aşa că va trebui să învăţăm s-o decimăm pentru a alege neghina de grîu. „Alfabetizarea digitală“ a luat-o înaintea alfabetizării propriu-zise.

Pe de altă parte, dacă sîntem dinamici, cu iniţiativă etc., de ce-am mai ţine cu dinţii de nişte biete reguli de vorbire şi scriere corectă? Cînd trăim revoluţia Internetului, cît o să ne mai ţinem după bucoavnele unor grămătici prăfuiţi? Răspunsul e simplu şi la îndemînă: pentru că de aici începe capacitatea bunei comunicări şi înţelegeri între oameni. Şi respectul faţă de reguli.»


Neculai Constantin Munteanu, „Liberalii, ultima fundătură”

Duminică, 11 decembrie 2011

Liberalii, ultima fundătură

Autor: Neculai Constantin Munteanu

06.12.2011

**********************************************************************************************************

 

«„Partidul Național Liberal a dovedit ca este un partid antisecurist și anticomunist”, susținea Crin Antonescu în timpul faimoasei ședințe în care s-a decis retragerea sprijinului politic deputatei Mona Musca, înainte de verdictul privind colaborarea ei cu securitatea. Graba era explicată prin necesitatea păstrării credibilității partidului. Mai târziu, tot el îi reproșa unui alt liberal exclus că s-a purtat „ca un securist ordinar”.

         Astăzi, sub conducerea aceluiași lider, partidul anticomunist și antisecurist este parcat în rezervația numită Uniunea Social Liberală, populată cu câteva dintre cele mai splendide exemplare de dinozauri comuniști și de varani securiști, de la Ion Iliescu, la Dan Voiculescu, plus moștenitorii și tovarășii de drum, la fel de prădători.

         Sigur, politica presupune un pragmatism ce nu exclude cinismul, oportunismul, compromisul, la nevoie, minciuna. Scopul, dacă e nobil, scuză toate mijloacele. Însă puțini ar fi bănuit în Crin Antonescu, față atât de palida a liberalismului românesc din anii 90, ambiții atât de mari. Din dorința de a atinge pragul maxim al incompetenței lui, se visează președinte, Crin Antonescu a devenit campionul elasticității care dă de rușine și maleabilitatea plastilinei. S-a aliat cu partidul informatorului securității, Dan Voiculescu, nu din afinități doctrinare, ci pentru accesul la televiziunile mogulului. Și în numele crinului, PNL a devenit anexa stângii moștenitoare a comunismului. În numele aceluiași ideal, Crin Antonescu a început să și mintă, dacă nu cumva este vorba, pur și simplu, de prostie. Sigur este că acum Crin Antonescu a trecut la spălarea cadavrului politic Ion Iliescu.

         La întrebarea referitoare la efectul negativ al prezenței lui Ion Iliescu în PSD, ținând cont de violențele din timpul mineriadei, Crin Antonescu s-a lansat în subtile considerații politice: „În vreme ce Iliescu făcea crime, aşa cum susţineţi, cu ce le făcea? Cu mâinile goale sau cu trenurile? Cine conducea trenurile? Îl cunoașteţi pe un tovarăş Băsescu Traian care dirija, de la Bucureşti, aceste trenuri? Ion Iliescu e un om retras din politica activă pe care îl putem judeca într-un fel sau altul, e un om care s-a confruntat cu electoratul, cînd a cîştigat, cînd a pierdut, iar problemele României de astăzi nu sunt generate de Ion Iliescu, nici corupţia de azi din România, nici aservirea instituţiilor care ar trebui să fie independente, azi în România nimic din toate acestea nu sunt generate de Ion Iliescu”.

         Între liberalul de strânsură Crin Antonescu și strigoiul comunist Ion Iliescu există mai vechi afinități elective. Ud de emoție, titanul din Oltenița a mărturisit public că și l-ar fi dorit pe Crin Antonescu în PSD, „pentru că eu îl văd mai aproape de social-democrație”. Și probabil că acesta e motivul pentru care crinul liberal n-a băgat de seama ca Ion Iliescu se află la temelia tuturor nenorocirilor României, începând cu morții revoluție și cu furtul ei, continuând aservirea instituțiilor statului intereselor de partid și terminând cu corupția endemică generată de capitalismul de cumetrie, ale cărei baze au fost pus sub regimul Iliescu. Pe scurt, cum constata un politician mai prostănac decât Crin Antonescu, daca se poate așa ceva, Ion Iliescu a fost și este cancerul democrației românești!

         Și, în plus, profesorul de istorie Crin Antonescu se lansează și în rescrierea istoriei. N-are nerușinarea sa afirme ca Ion Iliescu n-a chemat minerii. Pentru că i-a chemat. Și ei au plantat flori în București, inclusiv la sediile partidelor istorice, PNȚcd și PNL. Vrea doar să-i micşoreze răspunderea, aruncând o parte din vină pe Traian Băsescu, care ar fi dirijat de la București trenurile cu mineri. Însă atunci Traian Băsescu n-ar fi putut dirija minerii nici dacă ar fi vrut. Pentru simplul fapt că în 1990 nu era ministru, ci doar subsecretar de stat și șeful departamentului transporturi navale. Iar minerii au venit cu trenurile, nu cu vapoarele!

         In încercarea lui prostească de a falsifica istoria, cum au făcut-o și comuniștii, Crin Antonescu nu e nici măcar penibil. Doar penibiluț. Și mai ales jalnic.»