Othello

Oricât l-am admira și oricât de recunoscători trebuie să-i fim Președintelui Traian Băsescu pentru tot ceea ce a făcut ca ministru al transporturilor, ca primar general al capitalei, ca președinte de partid, ca șef al opoziției dar și al puterii, ca Președinte al României, ca reprezentant al nostru și al țării în fața lumii civilizate și – last but not least – ca inițiator și promotor consecvent al unor reforme fără precedent în cei 24 de ani postcomuniști, nu putem să nu remarcăm – cu amărăciune în ceea ce mă privește – izolarea periculoasă și tot mai profundă în care se autosituează.

Acel „Adio PDL” l-a spus „la cald”, dintr-un orgoliu rănit de „partidul-fiu” care, pe față, nu l-a mai „ascultat”. Nu poți părăsi un partid, trântind și ușa, numai pentru că, la un moment dat, are o altă conducere, așa cum au făcut, odinioară, Petre Roman, Alexandru Sasu sau Bogdan Niculescu Duvăz.

După acel „adio”, care putea rămâne un divorț amiabil, au început partajul, acuzele și aruncatul cu boarfele în cap. Noua amantă cerea…

Nu poți fi Traian Băsescu și să te răzbuni pe un întreg PDL pentru niște vorbe ranchiunoase ale lui Cezar Preda, sau pentru niște concesii făcute unui aparat de partid greu de întreținut și mai ales de păstrat în opoziție. Nu cred că autorul compromisurilor cu „soluția imorală” Dan Voiculescu, cu PSD-ul lui Geoană, sau cu Ponta, la trocul Nițu-Kövesi, se poate supăra pe vreun compromis al altcuiva.

Este absolut inexplicabil modul deplorabil în care Traian Băsescu s-a putut distanța, și ieri, de o persoană ca Monica Macovei, lăsându-se indus în eroare de niște consilieri mici, intriganți și ticăloși precum Iago. A-i pune perna pe față Monicăi Macovei dintr-o gelozie othelliană nu este o crimă, ci, mai grav, un abuz și o prostie. Înțeleg să nu-i retragă lui Laszlo Tökes ordinul național „Steaua României”, la pâra unor individe precum Corina Crețu sau Gabriela Vrânceanu Firea, dar să-i retragă încrederea Monicăi Macovei la instigarea unor personaje chiar mai jalnice decât cele două menționate mai înainte, mi se pare o imensă nedreptate.

La Traian Băsescu „îndepărtările” apropiaților sunt remarcabile și istorice. Să nu uităm despărțirea de Andrei Pleșu. Și altele… Multe generatoare de antagonisme ulterioare dure: Adriana Săftoiu, Alina Mungiu Pippidi, Renate Weber etc. Nu contează cine a avut dreptate, ci efectele. Acum, i-a trimis, rând pe rând, la coșul de gunoi pe toți cei din „echipa Blaga”, pe Cătălin Predoiu, pe Mihai Răzvan Ungureanu, fără să propună nimic consistent sau măcar real.

A critica atât de violent și de gratuit o personalitate ca Monica Macovei, pe baza unei minciuni (demontate admirabil de Andreea Pora într-un remarcabil de corect articol din „Revista 22”), doar pentru a face hatârul vindicativ al unui zero barat, pardon… zero ixat ca Cristian Preda, mi se pare o greșeală aproape fatală.

Pentru că acest nou atac, și la Macovei, este un semnal: „cine nu e cu mine, cum vreau eu, când vreau eu, e împotriva mea!”. Dar Macovei nu e un Ioan Oltean sau un Cezar Preda. Or, împotriva lui Traian Băsescu sunt deja bandele de mafioți politici socialiști, toți cei care îl urăsc profund și defintiv și vreo 7 milioane de imbecili, care azi au puterea absolută (și o vor mai avea chiar și poimâine). Aceste bande de răufăcători naționali încă stau la gardul Cotrocenilor lătrând cu cașchetele în mâini, dar la anul, în decembrie, când Traian Băsescu va ieși din curtea palatului, se vor dezlănțui. Și atunci, fără puterea prezidențială de azi,  nu va mai avea nici Curtea Constituțională, nici CSM-ul, nici Comisia Europeană, nici ambasadele și, sunt sigur, nici pe mulți dintre cei care azi se gudură pe lângă el, sau se bagă în față „la fotografie”. Mulți dintre „băsiștii” de azi vor întoarce tabloul prezidențial de pe perete pe partea cealaltă, ca în memorabila scenă de film cu abilul francez care, în funcție de evoluția frontului, întorcea un tablou ba pe partea cu mareșalul Pétain, ba pe partea cu generalul De Gaule.
Mi se pare o iluzie inexplicabilă detașarea cu care Traian Băsescu vorbește despre viitorul său idilic și bucolic.

Cu Baconschi, Funeriu, Papahagi sau Cristian Diaconescu (nu mai vorbesc de musculițe  precum Tomac sau Marian Preda, sau de viespi toxice precum Lăzăroiu), Traian Băsescu nu se va putea apăra de cumplita răzbunare a tuturor penalilor, comuniștilor și turnătorilor care vor deschide cutia Pandorei: dosarele vechi, altele nou fabricate, chemări la anchete în fața unor Comisii Parlamentare, procese penale etc.

Când va avea nevoie de ajutor în Parlamentul României sau în Parlamentul European CINE o să-l susțină? PMP-ul? Cristian Preda? Tomac? Paleologu? Dar în stradă, dacă va ajunge ca Timoșenko? Asociațiile de pensionari recrutate de PMP?

Politica se bazează pe alianțe, iar Băsescu e pe cale să le sabordeze pe toate. Pe timp de furtună, a sabordat transatlanticul PDL „salvându-se” pe sine (așa cum un comandant de navă nu trebuie să facă) pe pluta „Mișcării Populare”. Un fiasco politic care, în București, în plină lovitură de stat și în plin dezastru fiscal, n-a reușit să mobilizeze decât… 200 de persoane, dintre care o bună parte erau de la PDL și de la FC.

Mizarea pe jumătatea de PDL a Elenei Udrea a devenit, azi, un joc la cacealma. Mult mai riscant decât în momentul Convenției PDL. Mașina „Mișcarea Populară”, deși e marca „Băsescu”, are motor de Mobră, roți de trotinetă, caroserie de cart, zahăr în benzină și frâna de mână trasă. Iar volanul e înțepenit în neputință, ură și intrigi.

Reîntoarcerea la „Garaj” cu o asemenea mașină mi se pare mult mai puțin romantică decât data trecută.

Momentul fatidic decembrie 2014 se apropie și în minuni eu nu pot crede. „Othello” se termină prost.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2013