Dan Tapalagă, „Ce nu se prea zice despre aceste proteste”

Sâmbătă, 21 ianuarie 2012

CE NU SE PREA ZICE DESPRE ACESTE PROTESTE

de Dan Tapalaga HotNews.ro
Vineri, 20 ianuarie 2012, 19:53 Actualitate | Opinii
****************************************
Dan Tapalaga Am vazut cu ochii mei si pot sa spun: ca oamenii aia care ies cu copiii pe umeri in strada sunt pur si simplu iresponsabili. Ca nu ai voie sa expui un minor intr-un spatiu unde violentele pot izbucni oricand. Ca televiziunile care invita copii de zece ani in studio pentru a propaga prin intermediul lor mesaje politice se fac vinovate de grave incalcari ale deontologiei, exploatand cinic inocenta in scopuri propagandistice.

Ca jurnalisti, reporteri sau comentatori se implica trup si suflet in sustinerea protestelor dupa care dau fuga la televizor sa “relateze obiectiv” sau sa denunte oripilati abuzurile fortelor de ordine. Ca sunt jandarmi care raspund brutal la o violenta animalica, nu din placerea sadica de a sparge niste capete. Nu ca violentele s-ar justifica in vreun fel de o parte sau de alta, dar cand vorbim de ele macar sa le punem corect in pagina.Ca jurnalisti sau protestatari provoaca in mod deliberat jandarmii, forteaza nota cat mai agresiv pentru a tipa apoi strident ca sunt victimele lor, ca sunt bruscati si abuzati exact ca intr-o dictatura pentru a fi impiedicati sa-si faca meseria. Ca nu e limpede nici astazi cine coordoneaza grupurile violente de suporteri, ultrasi si vandali de cartier. In mod evident, provocatorii n-au venit de capul lor la Universitate nici duminica, 15 ianuarie, cand s-a declansat bolovaniada, nici joi, 19 ianuarie, cand USL a organizat mitingul de partid. Ca toata recuzita tot mai profesionista utilizata in Piata Universitatii nu pare deloc produsul spontan al cetatenilor nemultumiti. Ca mesajele, lozincile, scandarile suna suspect de profesionist elaborate.

Ca majoritatea celor aflati in strada acuza o dictatura inchipuita. Este poate cea mai ridicola exagerare a mesajelor din Piata Universitati. Ca adevaratul pericol pentru democratie este sa pui semnul egal intre dictatura si un inceput de functionare institutionala, semanand astfel confuzie. Asta dupa ce tot tu urlai deunazi pe tema disolutiei autoritatii statului. Ca se goleste de sens un cuvant – dictatura – si se confisca un simbol – Piata Universitatii.

Ca e o mare diferenta intre ce-i in strada si ce se vede la televiziunile de stiri. Ca se manipuleaza fara jena prin imagini luate in asa fel incat lasa impresia unor valuri de revolta populara, de stadioane care au umplut strazile, desi vorbim in fiecare seara de cateva sute de oameni. Ca aceste proteste sunt organizate politic, cel putin incepand cu cele de duminica, 15 ianuarie, si ca e greu de evaluat cati protestatari neafiliati ies in strada din convingere.

Ca mesajele de pe Facebook sunt propagate in special de liberali. Ca presa internationala a incadrat mecanic protestul in stereotipul revoltelor generate de criza economica desi, in Romania, revoltele nu seamna nici cu cele din Grecia, cu atat mai putin aduc a primavara araba, ci se explica intai de toate printr-o sofisticata mobilizare politica. Ca opozitia a mai incercat revolutii si nu i-a prea iesit, ca am mai vazut revolte produse mediatic si ca baietii s-au mai rafinat dupa cateva incercari grosolane.

Ca zeci de activisti de partid sunt deghizati in simpli cetateni, inseland astfel opinia publica. Ca or fi destui nemultumiti neafiliati dar ca numarul lor real, cel putin al celor din strada, e mult mai mic decat cel proiectat de televiziunile de stiri. Ca diverse revendicari particulare, aiuritor de diferite si incompatibile, sunt prezentate la pachet drept expresia saraciei si a marsului fortat prin desertul austeritatii. Ca revolutia trucata din 2012 n-are nici cea mai mica legatura cu revolta care l-a dat jos pe Ceausescu. Ca unii au luat-o razna rau de tot elaborand simpatice utopii anti-capitaliste. Ca n-am vazut prea multe figuri din sectorul privat prezente la revolutia de platou, ca lipsesc in mod semnificativ figuri reprezentative din elita societatii. Ele cum de nu se declara apasate de cumplita dictatura?

Ca exista o baza reala de nemultumire in crestere dar ca multi dintre cei care ar iesi, poate, in strada nu accepta sa joace in rolurile distribuite in filmul tot mai prost transmis live din Piata Universitatii. Ca piata colcaie de mesaje de o vulgaritate inspaimantatoare, nationalism primitiv (am auzit pe cineva racnind ca sanatatea se duce de rapa deoarce guvernul a dat-o pe mana maghiarilor!), sexism feroce, mesaje dezgustatoare cu care orice om rational sau de minim bun simt nu se poate asocia fara sa se simta pur si simplu murdarit.

Ca tot felul de insi incearca sa profite istet de mesajele anti-sistem ca sa iasa putin in fata desi traiesc bine de pe urma sistemului, sunt parte din el. Ca vezi oameni cu care te-ai solidariza pe loc, simti toata compasiunea pentru ei dar ca sunt la fel de numeroase figurile de care iti vine sa fugi mancand pamantul sau sa le intorci spatele.

Am vazut toate astea cu ochii mei si nu pot sa nu spun.

***


Piața Universității 2012: Mesaje • Scandări • Fețe • Cântecel • Rromi

Sâmbătă, 21 ianuarie 2012

NOTA:

Atenție, videoreportajul conține și pasaje cu limbaj licențios!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

© – Anonim • YouTube 2012 – via HotNews


Mircea Vasilescu, „DEX și Wikipedia”

Duminică, 11 decembrie 2011

DEX și Wikipedia

Autor: Mircea VASILESCU | Europa dumitale

Dilema veche, nr. 408, 8-14 decembrie 2011

**************************************************************************************************************

«Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“. Mai jos, bineînţeles, solicitantul înşira acele calităţi despre care multele cărticele pe tema „cum să dai un interviu de angajare“ spun că sînt vitale pentru ca potenţialul angajat să facă o impresie bună: „capacitatea de adaptare, dinamismul, dăruinţa (iar sic!) şi spiritul de iniţiativă“. Aparent, o cratimă lipsă şi o cacofonie sînt greşeli mărunte, care pot fi puse pe seama grabei de a tasta la computer, nu? Şi e plină lumea de asemenea scăpări mărunte, de ce să ne batem capul cu fleacuri? Cînd omul, bunăoară, de-un paregzamplu, e dotat cu însuşiri majore care produc atîta mulţumire prin departamentele de HR – precum adaptarea, dinamismul, spiritul de echipă, capacitatea de a lucra în condiţii de stres, ambiţia, dorinţa de a fi performant etc. etc., mai contează că pune virgulă între subiect şi predicat, că are ezitări în plasarea cratimei ori că vorbeşte despre „jobul care vrea să-l obţină“? În definitiv, „formula evitării“ cacofoniei s-a generalizat deja chiar şi în situaţiile fără potenţial cacofonic (eu, „ca şi autor“ al acestui articol, sînt sigur că dvs., „ca şi cititori“, ştiţi la ce mă refer…). Important e să avem acele însuşiri majore cerute de piaţa muncii (adaptare, dinamism etc. etc.) – că doar de-aia ne-am revoltat împotriva dictaturii, să avem şi noi o piaţă a muncii! Iar pentru corectarea scăpărilor – că oameni sîntem, toţi greşim – ne ducem repede „pe net“ şi ne lămurim: DEX-ul e online, Wikipedia de asemenea, orice greşeală – fie ea de limbă sau de cultură generală – e la un click distanţă. Simplu, nu? Las’ că după ce avem cîte-o revelaţie pe dexonline, ne mai creşte un pic stima de sine…

Numai că observ, de la o vreme, cum tot mai mulţi iau DEX-ul şi Wikipedia drept un fel de referinţe unice şi definitive. Prin subsolul cîte unui articol din ediţia online a unei gazete, cîte-un comentator sprinten îl atenţionează pe autor că n-are dreptate, pentru că în Wikipedia scrie altceva şi altfel pe tema cu pricina. N-are importanţă că autorul a citit o bibliotecă întreagă la temă şi că e un expert în materie – a greşit că n-a luat în seamă şi glasul wiki. La televizor, am nimerit de cîteva ori peste moderatorii patriei de la Antena 3 şi Realitatea TV care îşi fundamentau un întreg talk-show pe definiţia din DEX a vreunei noţiuni fundamentale (din politică, economie, sociologie etc.) şi, de cîte ori vreun invitat din studio încerca să spună altceva, era adus la ordine; iar „ordinea“ era, evident, definiţia din DEX. Acum vreo două luni, faptul că ministrul Funeriu a folosit cuvîntul „inexactitudini“ a făcut înconjurul Internetului sub formă de „ştire“ (comentată intens pe bloguri), pe motiv că termenul cu pricina „nu e în DEX“. Carevasăzică, dl Funeriu foloseşte cuvinte nu doar „inexistente“, ci chiar ilegale, domnule: căci unde-i DEX, nu e tocmeală! Iar DEX şi Wikipedia sînt, de fapt, expresia metonimică a unei noi atitudini iuţi şi suficiente faţă de cunoaştere: „n-am găsit nimic pe net“ pe tema X începe tot mai mult să fie, pentru o întreagă generaţie, „nu există nimic pe tema X“. Inutil să le spui vajnicilor străjeri ai purităţii limbii române că DEX e doar un dicţionar explicativ, că el nu inventariază toate cuvintele limbii, că mai există şi alte dicţionare. Inutil să le spui că e un mare noroc să aibă varianta online a DEX-ului (şi a celorlalte dicţionare înregistrate pe dexonline.ro), dar consultarea rapidă a unui dicţionar e doar începutul, nu sfîrşitul procesului de cunoaştere. Mai există şi biblioteci; iar deocamdată – în ciuda marilor progrese – mediul online încă n-a ajuns să înmagazineze toată cunoaşterea lumii. Inutil să le spui hiperinformaţilor cu o bună viteză de tastare că Wikipedia e un proiect interesant, meritoriu şi util, dar nu poţi combate un om cu ştiinţă de carte şi cu pricepere într-un domeniu „pe baza“ revelaţiei personale că în Wikipedia scrie nu ştiu ce.

Nu e nimic rău în impulsul de a căuta rapid, cu mijloacele şi resursele oferite de tehnologia modernă, informaţii despre ceva. Dar a te mulţumi cu asta, a te baza – într-un dialog care se vrea consistent, într-o dezbatere care se vrea „de idei“ – pe ce-ţi scoate în faţă, la repezeală, prietenul Google arată nu doar suficienţă şi semidoctism, dar şi un mare dezechilibru intelectual. În cele spuse şi scrise de cei care l-au linşat pe ministrul Funeriu că a folosit un cuvînt „inexistent în DEX“ am întîlnit numeroase greşeli de limbă, inadvertenţe, dezacorduri, calcuri stupide după engleză. În timp ce-şi recomandă unii altora link-uri spre Wikipedia, numeroşi forumişti nu nimeresc cratima. Dar ştiu să dea o căutare pe Google şi au convingerea că „s-au prins“; găsesc un citat pe un blog oarecare şi trăiesc cu impresia că au lămurit problema. Nimic nou: încă de acum vreo 15 ani, Umberto Eco prezicea că problema Internetului va fi abundenţa infomaţiei (din surse bune sau proaste), aşa că va trebui să învăţăm s-o decimăm pentru a alege neghina de grîu. „Alfabetizarea digitală“ a luat-o înaintea alfabetizării propriu-zise.

Pe de altă parte, dacă sîntem dinamici, cu iniţiativă etc., de ce-am mai ţine cu dinţii de nişte biete reguli de vorbire şi scriere corectă? Cînd trăim revoluţia Internetului, cît o să ne mai ţinem după bucoavnele unor grămătici prăfuiţi? Răspunsul e simplu şi la îndemînă: pentru că de aici începe capacitatea bunei comunicări şi înţelegeri între oameni. Şi respectul faţă de reguli.»


Neculai Constantin Munteanu, „Liberalii, ultima fundătură”

Duminică, 11 decembrie 2011

Liberalii, ultima fundătură

Autor: Neculai Constantin Munteanu

06.12.2011

**********************************************************************************************************

 

«„Partidul Național Liberal a dovedit ca este un partid antisecurist și anticomunist”, susținea Crin Antonescu în timpul faimoasei ședințe în care s-a decis retragerea sprijinului politic deputatei Mona Musca, înainte de verdictul privind colaborarea ei cu securitatea. Graba era explicată prin necesitatea păstrării credibilității partidului. Mai târziu, tot el îi reproșa unui alt liberal exclus că s-a purtat „ca un securist ordinar”.

         Astăzi, sub conducerea aceluiași lider, partidul anticomunist și antisecurist este parcat în rezervația numită Uniunea Social Liberală, populată cu câteva dintre cele mai splendide exemplare de dinozauri comuniști și de varani securiști, de la Ion Iliescu, la Dan Voiculescu, plus moștenitorii și tovarășii de drum, la fel de prădători.

         Sigur, politica presupune un pragmatism ce nu exclude cinismul, oportunismul, compromisul, la nevoie, minciuna. Scopul, dacă e nobil, scuză toate mijloacele. Însă puțini ar fi bănuit în Crin Antonescu, față atât de palida a liberalismului românesc din anii 90, ambiții atât de mari. Din dorința de a atinge pragul maxim al incompetenței lui, se visează președinte, Crin Antonescu a devenit campionul elasticității care dă de rușine și maleabilitatea plastilinei. S-a aliat cu partidul informatorului securității, Dan Voiculescu, nu din afinități doctrinare, ci pentru accesul la televiziunile mogulului. Și în numele crinului, PNL a devenit anexa stângii moștenitoare a comunismului. În numele aceluiași ideal, Crin Antonescu a început să și mintă, dacă nu cumva este vorba, pur și simplu, de prostie. Sigur este că acum Crin Antonescu a trecut la spălarea cadavrului politic Ion Iliescu.

         La întrebarea referitoare la efectul negativ al prezenței lui Ion Iliescu în PSD, ținând cont de violențele din timpul mineriadei, Crin Antonescu s-a lansat în subtile considerații politice: „În vreme ce Iliescu făcea crime, aşa cum susţineţi, cu ce le făcea? Cu mâinile goale sau cu trenurile? Cine conducea trenurile? Îl cunoașteţi pe un tovarăş Băsescu Traian care dirija, de la Bucureşti, aceste trenuri? Ion Iliescu e un om retras din politica activă pe care îl putem judeca într-un fel sau altul, e un om care s-a confruntat cu electoratul, cînd a cîştigat, cînd a pierdut, iar problemele României de astăzi nu sunt generate de Ion Iliescu, nici corupţia de azi din România, nici aservirea instituţiilor care ar trebui să fie independente, azi în România nimic din toate acestea nu sunt generate de Ion Iliescu”.

         Între liberalul de strânsură Crin Antonescu și strigoiul comunist Ion Iliescu există mai vechi afinități elective. Ud de emoție, titanul din Oltenița a mărturisit public că și l-ar fi dorit pe Crin Antonescu în PSD, „pentru că eu îl văd mai aproape de social-democrație”. Și probabil că acesta e motivul pentru care crinul liberal n-a băgat de seama ca Ion Iliescu se află la temelia tuturor nenorocirilor României, începând cu morții revoluție și cu furtul ei, continuând aservirea instituțiilor statului intereselor de partid și terminând cu corupția endemică generată de capitalismul de cumetrie, ale cărei baze au fost pus sub regimul Iliescu. Pe scurt, cum constata un politician mai prostănac decât Crin Antonescu, daca se poate așa ceva, Ion Iliescu a fost și este cancerul democrației românești!

         Și, în plus, profesorul de istorie Crin Antonescu se lansează și în rescrierea istoriei. N-are nerușinarea sa afirme ca Ion Iliescu n-a chemat minerii. Pentru că i-a chemat. Și ei au plantat flori în București, inclusiv la sediile partidelor istorice, PNȚcd și PNL. Vrea doar să-i micşoreze răspunderea, aruncând o parte din vină pe Traian Băsescu, care ar fi dirijat de la București trenurile cu mineri. Însă atunci Traian Băsescu n-ar fi putut dirija minerii nici dacă ar fi vrut. Pentru simplul fapt că în 1990 nu era ministru, ci doar subsecretar de stat și șeful departamentului transporturi navale. Iar minerii au venit cu trenurile, nu cu vapoarele!

         In încercarea lui prostească de a falsifica istoria, cum au făcut-o și comuniștii, Crin Antonescu nu e nici măcar penibil. Doar penibiluț. Și mai ales jalnic.»


„Gabriela Vrânceanu Firea a trecut cu brio proba de incultură: opera Bolero de Ravel și aria Văduva Veselă”

Marți, 1 noiembrie 2011
Râsu’ plansu’ | Ediție online
26.10.2011

«Știrista de la „Antena 3” s-a întrecut pe sine în comentarea spectacolului de gală, în cinstea Regelui Mihai, de la Opera Română, încurcând jenant compozitorii, canzonetta cu aria, boleroul  cu opera, „Imul Regal” cu „Marșul Triumfal”. „Scăpările culturale” au fost semnalate de Liana Ghiorghioff, care a comentat un articol din „Evenimentul zilei” referitor la evenimentul de marți seara. Verificând, am constatat că are dreptate.

Reproducem textul doamnei Liana Ghiorghioff:

Nu am comentat şi nu vreau să comentez niciunul din evenimentele de ieri. S-a scris prea mult, s-a exagerat prea mult şi într-un sens şi într-altul. Au fost evenimente frumoase, memorabile, normale.

Nu mă pot împiedica să nu comentez în schimb cum a fost caricaturizat frumosul spectacol de la Opera Română, transmis de „Antena 3”, de comentariile mult prea incultei Gabriela Vrânceanu Firea Pandele. N-a găsit „A 3!” un personaj „mai cu carte” pentru a nu strica frumuseţea evenimentului cu nişte comentarii absolut neghioabe ale susnumitei doamne?

Astfel am aflat că „O sole mio” e o arie și nu o canţonetă, că preferinţa muzicală a reginei Ana e „opera Bolero de Ravel”, că „aria Văduva veselă” a fost cântată în premieră de Haricleea Darclée (Doamne, apără!), că „Granada” de Augustine Lara e un cântec mexican care a fost cântat și de Baccara(!?).

Cireaşa de pe tort a constat în explicaţiile furnizate la prezentarea „Marşului Triumfal” din opera „Aida”. După „intelectuala” Gabriela Vrânceanu… etc., compozitorul Eduard Hubsch a câştigat cu acest marş (?) concursul pentru „Marşul Regal”(?). „Marșul” a fost schimbat în 1884, când Vasile Alecsandri i-a scris versurile!!? A încercat la sfârşitul intonării piesei s-o dreagă, dar mai rău a încurcat-o și de-abia când, la finalul spectacolului, s-a intonat „Imnul Regal” cu toata sala în picioare, moment de extraordinară emoţie, a reușit să spuna de la  A la Z povestea „Imnului Regal”, care nu avea nicio legatură, dar absolut niciuna, cu „Marşul Triumfal” din opera „Aida”, de Verdi.

Eu ştiam ca Vrânceanu e o țațuşcă incultă… dar nu-mi închipuiam că e chiar în halul ăsta!

Chiar daca textul i-l făcea un lucrător în studioul „A 3”, o altă persoana, cu doxă, n-ar fi citit prăpastiile alea!

Spectacolul în sine a fost frumos, îngrijit, emoţionant ! Păcat de prezentare!»

**********************************

Nota mea: Neamul prost, precum prostul prost, până nu e și fudul nu e neam prost și prost destul…


Nicoleta Savin, „Operațiunea «Iubiți Regele!»”

Sâmbătă, 29 octombrie 2011

Operațiunea «Iubiți Regele!»

Autor: Nicoleta Savin

Vineri, 28 oct. 2011 – ora 15:10

********************************************************

«Ruşii de la Izvestia avansează un scenariu în care Regele Mihai I ar putea deveni „un stindard ideal pentru consolidarea opoziţiei române”. Am crezut sincer că monarhia ar putea salva România. Puţini eram în anii ‘90, mulţi am mai rămas acum, în 2011… Dar am înţeles că voinţa majorităţii este suverană şi că trăiesc într-o republică consacrată de o Constituţie pe care nu am votat-o, dar pe care trebuie să o respect.

M-am revoltat ca orice român de bună credinţă în aprilie 1990, atunci când oamenii lui Ion Iliescu l-au fugărit şi expulzat pe Regele Mihai ca pe ultimul pungaş. Am plâns şi m-am transfigurat de bucurie în magica zi de Paşte din 1992, când un milion de români au umplut străzile Capitalei pentru a-l vedea pe cel despre care învăţaseră la istorie că a fost ultimul Rege al României. Am înţeles raţiunile pentru care Casa Regală a fost de acord cu căsătoria Principesei Margareta, fiica cea mai mare a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, cu actorul Radu Duda. Am fost prezentă la acest eveniment şi am trecut, cu emoţie, aproape pe vârfuri, pragul reşedinţei regale de la Versoix. Mulţi dintre invitaţii la nuntă au strâmbat din nas în 1996, atunci când ironia sorţii l-a adus pe Rene Duda, şeful PDSR Iaşi, în imediata apropiere a Regelui nostru, al românilor. Ne plăcea sau nu, Casa Regală a României şi familia Duda s-au încuscrit. Nu era căderea noastră, a românilor, să judecăm, am spus atunci. Regelui i s-a redat cetăţenia, a revenit în România, Emil Constantinescu l-a ignorat cu graţie şi meşteşug. Iliescu a revenit, la braţ cu Adrian Năstase, Radu Duda a acceptat să lucreze pentru guvernarea PSD. Reprezenta România, spunea el, dar ştia bine că legitima regimul. E problema lui Radu Duda, am comentat atunci.

Când Regele Mihai a acceptat să-i înmâneze lui Adrian Năstase un premiu acordat de o revistă, mi-am spus că poate greşi. Sau că resorturile iertării şi ale uitării la un rege îmi sunt inaccesibile. În 2005 şi 2010, când a participat la Paradele Militare de la Moscova, nici măcar n-am mai tresărit, aşa cum nu m-am mirat atunci când prinţul Duda l-a tăiat de pe lista invitaţilor la nunta de diamant a Regelui Mihai cu Regina Ana pe şeful Statului. Nu m-am minunat nici când Regele Mihai i-a permis ginerelui să candideze la Preşedinţia României, nici când s-a apropiat periculos de mult de politică şi de opoziţie, nici când s-a lăsat folosit la jubileul din Parlament, zilele trecute. Ştiţi de ce? Toate acestea sunt gesturi asumate explicit. Un rege are dreptul să greşească, chiar dacă e uns al lui Dumnezeu. Şi cine sunt eu să-l judec pe Regele Mihai? Una este asumarea explicită a celor două vizite la Moscova, cu totul altceva este ca un cotidian rusesc precum Izvestia, apropiat mai mult de FSB decât de Kremlin, să aplaude revenirea în politica mare a României a Regelui Mihai, iar acesta să nu reacţioneze.

De ieri dimineaţă până aproape de ora de închidere a ziarului am tot deschis site-ul Casei Regale, cu speranţa că voi găsi o dezminţire. Nici o reacţie. Mi-e greu să cred că articolul din Izvestia reprezintă altceva decât paie ruseşti pe focul unei dispute politice româneşti. Că ar putea fi citit la Kremlin, la Cotroceni sau în alte cancelarii occidentale în altă cheie decât cea a unei diversiuni FSB. Izvestia ştie bine cum e cu rusofobia românească. Mai mare deserviciu decât să sugereze că Moscova aplaudă preluarea stindardului opoziţiei de către Casa Regală, nici nu se putea face Regelui sau opoziţiei filo-ruse, dacă un astfel de plan ar fi real. Nu-l judec pe Regele Mihai, orice ar face. Nu e dreptul meu. Dar îi pot cere să se apere, atunci când numele său şi al Casei Regale a României este târât într-o diversiune de către agenţii unei puteri străine. Mai ales când este vorba de puterea care l-a silit să abdice în 1947, iar acum moare de dragul detronatului şi îi aplaudă frenetic ceea ce numeşte „discursul tronului”. „Nu este foarte clar rolul care-i va reveni lui Mihai în viitorul guvern în cazul viitoarei coaliţii de opoziţie. (…) Singurul obstacol care poate sta în calea dezvoltării unui asemenea scenariu îl constituie vârsta înaintată a fostului suveran. Deşi, pentru anii lui, Mihai afişează o formă fizică excelentă”, declară pentru cotidianul rus directorul Centrului pentru studii balcanice, caucaziene şi central-asiatice al Academiei Ruse, Artiom Ulunian. Aşa să fie, Maiestate? Noi, românii care nu vă judecăm, dar ştim că un monarh domneşte, nu guvernează, şi, mai ales, se situează deasupra partidelor politice, am vrea să ştim. Nu din Izvestia, ci de la Maiestatea Voastră.»

______________________________

N.B. – Sublinierile îmi aparțin, A.M.


Mircea Mihăieș, „Antonescu, trădătorul trădat”

Marți, 7 iunie 2011

Antonescu, trădătorul trădat

Senatul EVZ

Autor: Mircea Mihăieș

Luni, 06 Iunie 2011

*********************************

«Când te însoţeşti cu tâlharii, trebuie să fii pregătit ca, mai devreme sau mai târziu, să fii tâlhărit tu însuţi. Monomaniac, admirator ambetat al propriului buric, visând cai verzi pe zidurile Cotrocenilor, Antonescu a încasat un smash care s-ar putea să facă ţăndări baletul grotesc pe care-l joacă de vreo doi ani.

Autoproclamat papă al opoziţiei, ocupat să dea indulgenţe lui Felix Voiculescu şi să-i trimită bezele lui Ponta, uzurpatorul liberal a fost înjunghiat ca la carte. Prin votul din Camera Deputaţilor — o lucrătură fină a mult mai experimentaţilor aranjori din PSD şi PD-L — liberalii sunt condamnaţi să rămână simpli valeţi în casa de piatră a lui Iliescu. În zeflemea, Ponta a declarat că alegerea primarilor într-un singur tur îi avantajează pe udemerişti. Trebuie să ai cecitatea lui Antonescu pentru a nu vedea băşcălia: în judeţele unde sunt majoritari, ungurii câştigă indiferent de numărul tururilor…

Cvasi-tranşate de cele două forţe care ştiu cu precizie pe ce mizează în teritoriu, alegerile locale vor consfinţi poziţia de jucător năuc a PNL-ului. Alergând disperat ba după o pleaşcă, ba după alta, el e sortit să ajungă o hienă costelivă, care a jucat totul pe cartea complicităţii cu forţele declasate ale vieţii politice. Când ajungi să susţii gomos că Voiculescu e nu doar frecventabil, ci şi onorabil, când singurul lucru care te preocupă e să faci vid în jurul tău, e limpede că vei plăti cu vârf şi îndesat. Antonescu a dovedit, încă o dată, că nu controlează, în afara producătorilor de gogoaşe de la Antene şi Realitatea, pe absolut nimeni în politica românească.

Îmi imaginez ce-o fi în sufletul lui! Crezându-se pe cai mai, a declanşat lupta pe viaţă şi pe moarte cu Dinu Patriciu, omul pe care-l pupa în dos pe când l-a ajutat să-l doboare de pe soclu pe celălalt trădător, Tăriceanu. Metoda lui preferată, excluderea — pe care-a folosit-o cu Cataramă, personaj pe care-l elogia cu nici un an în urmă, cu care se mândrea de mama focului, dar pe care l-a exclus, scurt, din partid când a avut îndrăzneala să-l înfrunte — s-ar putea să se întoarcă împotriva lui. Astăzi, în colimator a intrat Dinu Patriciu — nuca cea mai tare a partidului. Deocamdată, până adună voturile necesare excluderii, îl invită să-şi dea demisia. Nu e treaba mea să cobesc pe ruinele liberalismului, dar cred că din acest moment a început pentru Antonescu numărătoarea inversă. O numărătoare care se va derula cu acceleratorul.

Căzut în plasă ca un ageamiu, „Chucky” îşi imaginează că mai are în mânecă asul candidaturii la preşedinţie. Ah, câtă naivitate! Cel dintâi care-i va pune pielea la saramură e chiar Ponta, zâmbăreţul manevrat de veteranii pesedişti, pe care Antonescu, în trufia lui nemărginită, nu se sfieşte să-i batjocorească. E suficient să vezi mustăcelile lui Mitrea — dar Antonescu e prea ocupat să se admire în oglinda de hârtie a televiziunii lui Felix — pentru a-ţi da seama de amploarea loviturii administrate. E limpede că, în viitorul previzibil, liberalii nu vor mai putea fi altceva decât „tovarăşul de drum” al eternilor neocomunişti. Iar lefegiul Antonescu va trebui să se mulţumească, până la ieşirea la pensie, cu postura de ţuţăr al turnătorului Felix.

Tot ce-am văzut zilele trecute ţine de jocul de glezne al celor care ştiu cum se face cu adevărat politica pe malurile Dâmboviţei. Tăcerea asurzitoare din direcţia lui Ion Iliescu şi-a acoliţilor săi ar trebui să-l îngrijoreze pe Antonescu mai mult decât propria neputinţă cronică de a se trezi dimineaţa. Oricât de admirabil tată ai fi, un partid nu se conduce din papuci şi pijama, lăfăindu-te în fotoliu la domiciliu, în timp ce oamenii tăi pierd bătălie după bătălie în parlament. Inexistent în disputele publice, călcat în picioare la dezbaterile politice, castrat din punct de vedere ideologic, PNL-ul a ajuns bătaia de joc a unui dictator cu ifose, a unui mărunt jongleur de iarmaroc, care, în accese sinucigaşe din ce în ce mai frecvente, nu renunţă nici picurat cu ceară la agitaţia isteroidă care i-a devenit a doua natură.

În alte vremi, aş fi spus că mă surprind inerţia, tăcerea şi laşitatea persoanelor de oarecare vizibilitate din partid. Astăzi e inutil să-i mai invoc, de vreme ce au dovedit că singura lor formulă de existenţă politică e trădarea. Partid al conjuncturilor, PNL-ul poartă astăzi crucea de a fi ales în fruntea turmei un individ nu doar complet lipsit de caracter, meschin şi incapabil, ci şi de-o şocantă naivitate. Dacă liberalii nu vor lua urgent măsuri de a se descotorosi de acest impostor care face de râs tradiţia Brătienilor, n-ar fi exclus ca ultimul partid istoric de pe scena românească să aibă, în nici doi ani, soarta ruşinoasă a ţărăniştilor. E drept că nici la moartea lor, ca la catafalcul ţărănist, nu va plânge nimeni. În schimb, ştim de pe-acum — n-o spun pentru prima oară — numele groparului: Crin George Laurenţiu Antonescu.»