Se vorbește mult, în ultima vreme, despre limba română. Se simte în aer și… on line, o atitudine reacționară, retrogradă chiar, la procesul tot mai avântat de paradire a limbii noastre, proces promovat atât din culpă, la nivel empiric, amatoristic, de mai tot românul, cât și cu premeditare, la nivel profesionist, prin efortul dedicat al unor cadre didactice din ce în ce mai agramate, al unor VIP-uri analfabete sau al unor personaje media semidocte.
Inițiativele luate întru „reperarea onoarei” limbii noastre materne sunt, desigur, lăudabile. Lupta pentru păstrarea integrității limbii române ia, însă, uneori, forma protecționismului lingvistic în fața noilor „furchiuleișăn”-uri.
Limba este, poate, una dintre cele mai haioase surse de haz. Ne prăpădim de râs în fața textelor inepte ale manelelor. Zâmbim la „succesurile” Ebei, la „serviciurile” lui Antonescu, sau la „girofarele” lui Dinescu, la eludarea acuzativului în formă continuată la Tăriceanu (și la mulți, mulți alții), sau la „am decât”-urile lui Geoană ori ale Olguței Vasilescu… Trecem, îndurători, cu vederea poticnirile populare ale maselor în „însuși”, „însăși” ori „înseși”, în „fi / fii” și „ști / știi”, sau în dificultățile arabescurilor genitivale. Bon, limba română este o limbă grea, la nivel academic. Nu trebuie s-o VORBIM la nivelul lui Alexandru Graur sau s-o SCRIEM ca Macedonski pentru a ne face înțelese pofta de mâncare sau de sex. E suficient s-o MÂNUIM la nivelul lui Jiji sau al lui Vanghelie, dacă și mentalul ne este, vorba lui Bendeac, la fel ca șlapii, trelingu’ și șapca, adică „adidas”.
Ne uimește extinderea modului de redactare a SMS-urilor dincolo de ecranul telefonului mobil și ne înecăm în sigle de origini dintre cele mai bizare (apropo, sigla nu este o emblemă sau un logo, după cum cred foarte mulți, ci un grup de litere inițiale care constituie o abreviere, de exemplu „C.N.S.A.S.”, „A.N.I.” sau (btw, adică dacă tot veni vorba de astea două), „R.I.P.”). Suntem împroșcați cu strochi lexicali venetici, țâșniți senzual din buze colagenate sau emiși cu dezinvoltură și superioritate de goldănboișii din Ferentarii Europei. Zicem „ei, fițe!” și tragem în gând, ofticoși ce suntem, o linie apăsată, cu cuiul, pe caroseria neapărat albă a carului de pretenții cu care respectivii se prezintă suburbi et orbi.
Limba română ar trebui utilizată corect nu numai din punctul de vedere al ortografiei, ci și din acela al topicii, al sintaxei sau al stilisticii.
Există părerea că a vorbi și a scrie corect (ba chiar și a citi cărți) este o „prezumțiozitate” intelectualistă, o complicație inutilă și anacronică, ba chiar… arhaică. Acordurile și cratimele corect puse sunt un lux academic.
Nu contest utilitatea „metalimbajelor” de tip „chat” sau „SMS”, dar pericolul lor constă în extinderea fenomenului de… columbenizare comunicațională: „Mișto… hm…” – „Hi hi hi hi…” – „Hm… mișto…” – „Hi hi hi hi…”. Minimalismul acesta conversațional nu traduce, în aceste cazuri, o concizie retorică, ci o paupertate ideatică.
Cred că dacă ne place să ne îmbrăcăm frumos, să mirosim frumos sau să arătam frumos, atunci trebuie să și vorbim sau să scriem frumos. Din păcate, kitsch-ul lingvistic este „pârâciosul” care devoalează de cele mai multe ori impostura intelectuală și chiar socială a unora.
În fond, bogăția (sau sărăcia) ideilor este reflectată în bogăția (sau sărăcia) limbajului. Asta îl și deosebește, probabil, pe Becali de Flaubert.
Totuși, între Koanele (și Konii) Kirytzson de astăzi și purismul lingvistic de odinioară, care inventa neaoșisme de genul „gâtlegău” (cravată), „nasuflete” (batistă) sau „deperetefrecătoriu” (chibrit), există o cale de mijloc. Eu personal nu sunt de acord nici cu stilul „văleu, ma chère, ce nobil și distins băiet!”, nici cu protecționismul lingvistic legiferat, promovat de George Pruteanu. Este ca și când s-ar da un act normativ prin care s-ar scoate în afara legii abaterile de la ortologie (ceea ce, poate, ar fi chiar util, măcar în media). Nu mă dau în vânt nici după… arhaizmeneli ca „seara bună” sau „mulțam”. Mă binedispune, însă, recenta prețiozitate topică care face ravagii la jucătoarele bugetare de Tetris: „o zi bună îți doresc”, turnură care nici măcar din germană nu prea vine.
Important mi se pare, până la urmă, să fim în stare a discerne între BARBARISME și NEOLOGISME. Evident, e șoz (adică cool) să scrii (parcă în albaneză) „am fost ku maikmea la shkoala” în loc de „am fost cu mama la școală”, sau să te crezi CEO de multinațională dacă arunci încoace și încolo cu anglicisme din gama „business”, chiar dacă nu ești decât argat(ă) la o firmuliță din Obeur. Drăguț e că acest tip de personaje, luate la bani mărunți, de obicei habar n-au nici ce-i aia ”past tense” și lasate în Piccadilly Circus fac febră musculară la mâini. Dacă nu pot fi „străinezi” de iure, măcare să fie de… formă, nu?
Este o modă care va lăsa, în mod cert, urme în limba română, ca de altfel și în alte limbi.
„Romgleza” nu e nici nouă, nici originală. „Franglais”-ul datează de pe la mijlocul secolului trecut (Max Rat). La fel, există un „Deuglisch” și un „spanglish”, apărute toate, fatal, în perioada „americanistă” postbelică.
Cosmopolitismul lingvistic nu este apanajul exclusiv al falsei elite snoabe și parvenite pe care o știm și din Caragiale, dar și din Dorobanți. Ne amintim de celebrele tatuaje rrome, sau de inscripțiile murale – să nu le zic „graffiti”? Ba le zic graffiti, pentru că termenul se găsește în „DEX” – cu „GŸGŸ + MŸMŸ = AUR” (unii poate nu știu de unde și până unde acest „AUR”. Dacă n-au golani în familie, să-și cumpere). De asemenea, tot acum câteva zeci de ani, doamnele delicate, de bloc, care pronunțau pudic „plover” (de teamă să nu se… interpreteze), dezmierdau limba zicând „röz” și totodată „blio”. Iar de la împrumuturile lexicale de sorginte… conlocuitoare, ca „mișto”, „gagiu” sau „haleală”, saltul la „cool”, „man” și „fast-food” nu ține decât de emanciparea de la „futu-i!” la „fuck!” și derivatele sale și de la „căcat!” la „shit!” (trecând, grațios și elevat, prin graseiabilul „merde!”).
Pe mine mă amuză cel mai mult abundența de „activităținguri” de genul: shopping, jogging (pronunțat chiar și „gioging”, jur!), tuning, gambling, training, zapping, blogging, chatting, bodybuilding, clubbing, catering, etcætering… :). Dacă fițoșii practică clubbing-ul, cocalarii sunt desigur condamnați, financiar, la mai modestul crâșming sau birting.
Evident, unii dintre acești termeni este ridicol sau chiar imposibil să fie traduși, alții chiar nu au niciun corespondent în limba română, dar utlizarea lor exagerată, forțată, doar de dragul de a fi trendy (ooops!, pardon, ba scuze, vaaai!), deci de a fi la modă, sau de a părea interlocutorilor de-abia aterizat din… „Steiț”, este de prost gust. Adică NAȘPA!
***
Publicat de ALEXANDRU MITACHE 
Alexandru Mitache's Blog 