Ceaușescu nu fi trist…

 

 

Ceaușescu, nu fi trist,

Viitoru-i socialist!

 

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Liiceanu Băsescu Ceaușescu

Mass media titrează și jubilează: „Și Gabriel Liiceanu se leapădă de Băsescu!” (Adevărul), „Băsescu mai pierde un susținător. Liiceanu: Mă îndepărtez de el.” (Antena 3), „Liiceanu: Băsescu nu mai știe ce condamnă” (Cotidianul) etc….

Nu mă miră generalizarea speculativă pe care o practică aceste oficine de presă atunci când anulează aspectul limitativ al afirmației filosofului: «însă când (…), atunci mă îndepărtez (…).» Și când nu, atunci ce?

Problema este că domnul Gabriel Liiceanu a avut, cred, o dificultate de discernământ atunci când a declarat:

«Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci  mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat. Nu poţi să condamni oficial un regim criminal, apoi să vii să spui că 10 ani din acel regim ar fi fost bine. Asta nu merge. Asta e incoerenţă de fond.»

Este necesar, bineînțeles, să reproduc, de asemenea, fidel și complet afirmația președintelui Traian Băsescu, la care se referă dl. Liiceanu:

«Dacă el stătea numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor»

Cred că, de fapt, tocmai la dl. Liiceanu avem de-a face cu o incoerență. În primul rând, printr-un clasic sofism: domnia sa pleacă de la afirmația președintelui și concluzionează printr-o extensie ilogică și falsă că acesta ar fi spus și că „10 ani din acel regim” au fost buni. Ceea ce nu este adevărat. Deși, istoricește vorbind, acei 10 ani chiar au fost cei mai buni ani (sau cei mai puțin răi ani) din perioada comunistă.

După opinia dlui. Liiceanu, Elisabeta I, Ludovic XIV sau Petru cel Mare n-ar fi fost niște mari monarhi, ai Angliei, Franței, respectiv Rusiei, doar pentru că, priviți prin prisma idealurilor democratice moderne ale dlui. Liiceanu, au fost niște despoți. Alte referințe similare ar fi Kemal Atatürk, sau chiar generalul Franco.

Dlui. Liiceanu îi scapă, așadar, o latură esențială a abordării afirmației președintelui Băsescu, aceea a contextului istoric și (geo)politic internațional la care aprecierea se referă. De fapt, cred că nu întâmplătoare este precizarea dlui. Băsescu „în istoria românilor”, pe care dl. Liiceanu o pierde din vedere. El nu reușește să se lepede de subiectivismul victimei și să se desprindă, să se distanțeze obiectiv de perioada dictaturii comuniste. Râmâne prizonier al unei uri justificate, dar neprielnice unei analize lucide. Astfel, întreaga antichitate, întregul ev mediu n-ar fi decât exclusiv sinistre perioade în istoria omenirii, dacă am opera cu inhibițiile dlui. Liiceanu. Evident, astăzi privim cu detașare acele vremuri în care găsim și perioade faste și personalități remarcabile.

Fundamental, Dl. Liiceanu păcătuiește printr-o uimitoare și nepermisă incapacitate de a distinge între relativ și absolut.

În ACEL context din ACEA epocă (1965-1975), guvernată de ACELE condiționalități istorico-politico-militare, se poate spune că Nicolae Ceaușescu a fost, la modul relativ, un lider comunist bun.
A nu înțelege asta relevă un dogmatism care nu favorizează o exprimare publică coerentă și mai ales credibilă.

Din nefericire dl. Gabriel Liiceanu s-a pierdut, de data asta, cu firea.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Copilul Gabrielei Vrânceanu Firea (update)

Gabriela Vrânceanu Firea declara, astă seară la „Ştirea zilei”, penibil şi trist, cu o uimitoare (dar explicabilă) mândrie proletară:

«Care comunism?!?! Copilul meu habar n-are ce-i lupta asta împotriva comunismului.Şi toţi tinerii născuţi după revoluţie.»*

Dragi şi bieţi copii ai doamnei Firea şi ai tuturor celor care vă ascund istoria din care azi vă hrănesc, iată, printre multe alte orori, ce-i ăla comunism:

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Nenea ăsta din filme e nenea de la care nenea Geoană a preluat ştafeta!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

*           *

*

Ce diferenţe există între doamna Vrânceanu Firea şi domnul din imaginea de mai jos?

Mă refer la modul de „gândire” lombrozian, nu la alura de piţipoancă rurală…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

_________________________________

* „Ştirea zilei” – minutele 21:30 – 21:45

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Piotr Smolar, „Otrava în vene”

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009