Pe mama mea… au chemat-o „Mara”

Pe mama mea a chemat-o Alexandra Eliza Maria.

Asta până în vara anului 2009, când am aflat că a mai chemat-o și „Mara”. Da, cu ghilimele. Și, de fapt… au chemat-o „Mara”.

Am aflat acest amănunt de pe coperta unui dosar pe care mi l-a așezat în față o domnișoară amabilă, într-o clădire modernă de pe Strada Matei Basarab nr. 55-57.

Dosarul începe cu… coperta:

«DOSAR DE URMĂRIRE OPERATIVĂ (D.U.I.) privind „MARA”».

– Clic pe imagine pentru zoom –

„Mara” a fost o economistă, lucrătoare în sistemul de comerț exterior începând din anul 1960. Mai întâi a fost merceolog. Apoi, prin 1965, a absolvit facultatea de comerț exterior, la 36 de ani. În acele timpuri, s-au făcut mai multe serii de epurări – sau „restructurări” – și, în ciuda faptului că nu a fost niciodată membră de partid, „Mara” a fost păstrată mereu, deși întreprinderea însăși s-a metarmofozat în mai multe rânduri din „Mașini-Import” în „Mașini-Import-Export” și apoi în „Mecanoexport”. A fost mai întâi epurarea din sistem a evreilor, apoi a celor cu studii în U.R.S.S., apoi a sașilor și șvabilor, apoi a celor cu rude în străinătate, apoi a celor compromiși de defecțiunea lui Pacepa… „Mara” a rămas timp de 17 ani  neclintită în clădirea de pe Strada Mihail Eminescu nr. 10 (azi complet renovată) de lângă „Pizza Hut”-ul din Romană. Doar un an, cred, a funcționat în clădirea fostului M.I.C.M. (Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini) de pe Calea Victoriei colț cu Lemnea. În acest răstimp a importat pentr statul român de la linii tehnologice destinate industrei alimentare până la piscina destinată „Club Bazin”-ului din stațiunea Neptun-Olimp.

La un moment dat, prin anii ’70, „Marei” au început să-i fie repartizați tineri stagiari, absolvenți ai facultății de comerț exterior din cadrul A.S.E., care, prin diferite „conjuncturi”, prindeau locuri în întreprinderile de comerț exterior din acea vreme, înlocuind, în general, epurații. Îmi amintesc că unul dintre aceștia a fost Constantin (Titi) Ene (sau Enea?), fiul șoferului lui Ion Gheorghe Maurer. Un tânăr excepțional. Altul a fost Gigi Simion. A mai fost și Marius (?). Au mai fost și alții. Dar, din păcate, printre acești alții a mai fost și una, Mariana P. Aceasta, spre deosebire de toți ceilalți, avea o mică problemă: nu cunoștea nicio limbă străină. Ori munca de comerț exterior presupunea și participarea la tratative cu partenerii externi, citirea și redactarea de documente în limbi străine: documentații tehnice, contracte, documente de plată, de transport etc. Acest handicap a făcut din Mariana P. o turnătoare benevolă, care turna oral ofițerului de securitate, în nume propriu, de supărare că „Mara” n-o lua decât foarte rar la discuțiile ce se purtau la… protocol. Adică locul în care se fumau țigări americane, se primeau pixuri „străine” și se bea cafea.

Dacă toate acestea aveau loc în anii de sărăcie de după 1980, poate că Mariana P. avea o scuză. Dar în 1976 țigările americane costau 21 de lei pachetul și se găseau peste tot. Cafeaua la fel… Ca și whisky-ul. Pe Mariana P. o rodea, de fapt, propria ei incompetență. De aceea, deși toți ceilalți tineri au rămas și și-au continuat „ucenicia” alături de „Mara” și mai apoi cariere pe cont propriu, ea a plecat într-o altă întreprinderede comerț exterior. Turnând-o pe „Mara” în continuare, din… amintiri.

„Informările” Marianei P., amplificate în notele și rapoartele ofițerului de obiectiv – locotentul major Vasile Căciulă – și ale însuși șefului Direcției a II-a, generalul maior Emil Macri (!), se refereau la patru aspecte principale:

• originea „nesănătoasă” a „Marei”: fiică de doctor (cu „canalul” la activ) și de „moșiereasă”, absolventă a Institului catolic de maici „Sfânta Maria” (mai cunoscut sub denumirea de școala „Pitar Moș”), exmatriculată din facultate (I.C.E.F.) în anii ’50;
• relațiile personale, de familie, ale „Marei”, ale soțului ei, ale mamei sale, ba chiar și ale fiului ei, cu prieteni care aleseseră să plece sau să rămână în străinătate;
• presupuse „trădări” cu caracter economic;
• avantaje materiale ilicite primite din partea partenerilor străini.

Toate acestea au declanșat, în noiembrie 1976, „deschiderea dosarului de urmărire informativă” și re-botezul Alexandrei Eliza Maria cu numele de cod „MARA”, pentru „SUSPICIUNI DE SUBMINAREA ECONOMIEI NAȚIONALE”.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pentru cei care poate nu știu, pentru acest cap de acuzare, codul penal din vremea respectivă prevedea inclusiv pedeapsa capitală.

Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I.) al „Marei” conține, de fapt, două dosare: unul propriu-zis, cu 72 de pagini și altul, separat, cu 93 de pagini de transcrieri ale tuturor convorbirilor telefonice de la domiciliul urmăritei, din perioada 7 decembrie 1976 – 15 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pe parcursul anchetei desfășurate de organele de securitate, reflectate în conținutul dosarului, se constată două tendințe: una care indică intenția conducerii Direcției a II-a a Securității Statului de a o înfunda pe „Mara” prin orice mijloace, bazându-se pe informări orale, adică „ciripituri”

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

și alta care parcă ar vrea să facă „dreptate”, contrazicând alegațiile informatorilor „acuzării”, cu notele informative – scrise – ale ofițerilor de securitate

– Clic pe imagine pentru zoom –

sau ale informatorilor de meserie, cu angajament și nume de cod („Oana”, „Cora”), aflați în postura de martori „ai apărării”, ceea ce este paradoxal și lăudabil într-un astfel de dosar.

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

Cert este faptul că, în pofida planului de măsuri demn de un film cu James Bond,

– Clic pe imagine pentru zoom –

în toată această perioadă „Mara” a fost lăsată să-și continue activitatea  profesională nestingherită, și-a continuat colaborarea cu Institutul de Proiectări „Carpați” și cred că poate nici nu a știut ce se urzea în jurul ei. Și nu numai al ei. Pentru că în toată documentarea informativă apar nume și referiri la zeci de alte persoane. Sau poate a știut…

Știu, din alte dosare, ce însemna ca cineva să apară  doar întâmplător cu numele în dosarul unui terț. Orice ofițer de securitate căruia îi ajungea pe mână respectivul dosar putea face astfel de solicitări:

Aș vrea să-mi cer scuze, în numele „Marei”, acum, după mai bine de 30 de ani, tuturor celor care, din cauza descrisă mai sus, au avut, poate, probleme.

Securitatea a filat-o…

Securitatea i-a  citit corespondența – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a ascultat telefonul – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a desfăcut coletele poștale – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

*               *

*

„Mara”  a murit de un cancer galopant pe 18 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Poate de aceea turnătorii au făcut rău și poate de aceea ar fi nedrept să fie iertați. „Mara” i-o fi iertat, că a avut și buni. Eu, pe-ai mei, nu-i iert. Dar acesta este alt dosar…

Dosarul „Marei” se încheie și se închide sinistru, pe 20 septembrie 1977…

„Futu-i, ne-a scăpat!”, o fi zis în sinea lui generalul maior Emil Macri citind acest ultim „Raport” semnat de locotenent colonelul Vasile Moga, care, conștiincios, capsează ca dovadă ferparul. Daca „Mara” trăia, cine știe cum i se (și ni se) termina povestea…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Peste această ultima filă se aud căzând bulgării de pământ.

*               *

*

EPILOG

În 2010, am aflat că ancheta a mai continuat, după închiderea dosarului „Marei”, asupra „complicilor” ei, până prin primăvara anului 1978. Concluzia finală a fost ceea ce astăzi se numește N.U.P., cu o rezoluție – se pare chiar a Direcției a II-a – care conchidea că suspiciunile privind  prejudicierea economiei naționale în cazul respectiv nu se verifică.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Piotr Smolar, „Otrava în vene”

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009