Comunistorina Drăgotescu (update)

Vineri, 25 februarie 2011

Lumea a auzit, probabil, deja, despre schimbul dur de replici de la conferința de presă de astăzi, de la Cotroceni, dintre Corina Drăgotescu (reprezentanta postului „Realitatea TV”) și președintele Traian Băsescu.

Nu aspectul frivol al momentului e interesant. Grav, foarte grav, e că una ca Drăgotescu se face portavocea, sau vuvuzeaua, unei mentalități comunistoide grave, care riscă să ajungă politică de stat începând cu 2012.

 

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO

Drăgotescu era revoltată că nu sunt mărite salariile pe bază inflaționistă și că vor fi strict corelate cu productivitatea muncii. Ceea ce dovedește, în subsidiar, nu numai nivelul ei moral, ci și pe cel mintal. Similare celor ale oricărui lider sindical la modă.



Să nu uităm că aceeași Corina Drăgotescu, această matracucă a presei, alături de alte lichele oportuniste, ca Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu sau Sergiu Andon, înfiera cu mânie proletară, în „Adevărul” din 1990, fenomenul «Piața Universității». Acolo unde militau de zor , nu-i așa, și Ponta și Antonescu.

Paginile arhivate pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România sunt elocvente.

*          *

*

 

Parcă pentru a demonstra că e un fel de Mircea Badea al „Realității TV”, Corina Drăgotescu a apărut la televizor… AȘA:

Această imagine este un pamflet și ea trebuie considerată și interpretată ca atare!


***

© Alexandru Dan Mitache • 2011



Mircea Mihăieș, „Iarna piromanilor”

Luni, 31 ianuarie 2011

IARNA PIROMANILOR

Senatul EVZ

Autor: Mircea Mihăieș

Luni, 31 Ianuarie 2011

*********************************

«În orice ţară normală, rolul opoziţiei e să se zbată să-şi facă auzită vocea, să propună alternative la guvernare, să-şi promoveze ideile. Trăim noi într-o ţară normală? Nu.

În intervalul 2007-2008 am asistat, şocaţi, la un fenomen unic. Şi anume, a fost posibil ca un partid cu o reprezentare în parlament de nici douăzeci la sută să conducă discreţionar, în dispreţul legii şi al bunului-simţ. După ultimele alegeri, ne-am trezit într-o situaţie încă mai scandaloasă: în ciuda faptului că avem un guvern susţinut de o majoritate parlamentară, ţara e condusă nu din Palatul Victoria, ci de la sediile a două televiziuni: Realitatea şi Antena. Acolo se decid priorităţile de guvernare, acolo se dau directive de acţiune sindicalistă, acolo se pun stigmate pe fruntea indezirabililor şi tot acolo e centrul de comandă al anarhiei.

Populaţie originală, am reuşit-o şi pe asta: să instaurăm dictatura minorităţii politice! Fie că nu vrea, fie că nu ştie ori că nu poate, vocea majorităţii nu se aude. Ea e imediat copleşită de corul năimiţilor din televiziuni, care manipulează şi falsifică agresiv şi neruşinat. Intelectualii publici sunt terfeliţi, batjocoriţi, acuzaţi de toate malversaţiunile doar pentru că s-au raliat majorităţii românilor care cred în valori respectabile precum democraţia, libertatea, piaţa liberă, capitalismul.

Adică acei români care s-au săturat de minciuna comunistă şi de efectele ei criminale. Aceia care cred că nu e normal ca viaţa lor să se deruleze în funcţie de interesele unui turnător la Securitate precum Felix şi nici după umorile perverse ale puşcăriaşului Vîntu. Pentru că aceştia sunt adevăraţii ideologi ai politicii din România: ei dau ordine pe care piticanii cu pretenţii de politicieni, de la Antonescu la Ponta, şi escrocii din zona sindicalismului corporatist le urmează cu maxim servilism. Ideologia opoziţiei din România este, în clipa de faţă, combinaţia dintre aspiraţiile vechilor securişti şi activişti şi setea de înavuţire a noii pături a nomenklaturii politicosindicalisto-economică.

Dacă ai decis să sprijini tendinţa politică pentru care au votat majoritatea cetăţenilor români, eşti vândut, cretin, laş. În România (şi asta nu de azi, de ieri) a fi respectabil înseamnă a fi contra, a urla „huo!”, a urî cu patimă şi a-ţi exhiba resentimentele şi stigmatele. Vulgaritatea şi agresivitatea grupurilor de presiune minoritare politic au fost însoţite de un fenomen psihologic tipic societăţilor cu o slabă coeziune umană şi morală: apariţia sentimentului, difuz, dar persistent, de culpabilitate. Fireşte că dacă ţi se urlă zi şi noapte că eşti de partea dictaturii, că ai votat pentru nişte hoţi la drumul mare, pentru o politică a trădării naţionale, pentru un guvern de incompetenţi şi iresponsabili, n-ai cum să nu cazi pe gânduri. Ar mai trebui să ţi se aducă şi probele. Dar nu există timp pentru aşa ceva, pentru că valul dejecţiilor a acoperit de mult orice urmă de logică şi raţiune.

Dictatură în România? Lobotomizaţi sau ticăloşi (uneori, şi una, şi alta), trâmbiţaşii acestei enormităţi nu ţin minte cum se comportă presa pe vremea lui Adrian Năstase (din decenţă, nu invoc vremurile comunismului, pe care unii din vigilenţii de azi l-au servit cu zel demenţial.) Dacă e vreun pericol care pândeşte România, nu de dictatură e vorba, ci de anarhie. Aici, în ţara lui Papură Vodă, poţi batjocori în voie instituţiile statului, ştiind că n-o să păţeşti nimic. Dacă te numeşti Vadim Tudor şi te comporţi ca un nemernic în faţa unui reprezentant al statului român, care pe deasupra e şi femeie, nu eşti, cum s-ar cuveni după lege, arestat pe loc şi judecat în procedură de urgenţă. Nu, tot ce rişti e ca televiziunile aservite să-ţi mai dea un strat gros de poleială pe aura de erou al naţiei. Totul e cu susul în jos, încât mă mir că n-am ajuns încă să-i îmbrăcăm pe criminali în robă şi pe judecători în zeghe (ce-i drept, în unele cazuri acest lucru chiar ar trebui făcut!)

România nu e doar un stat sărac, ci şi de-o incredibilă slăbiciune structurală. Grupurile perfect organizate pentru jaf ale „mogulilor” găsesc oricând desperados politici dornici să le pună pe tavă trupul costeliv, dar încă palpitând al ţării. Al straniei noastre patrii unde săracul plânge de mila miliardarului, iar pensionarul de trei sute de lei e indignat că fostul general de armată care n-a văzut în viaţa lui un câmp de luptă îşi vede pensia gigantică redimensionată mai aproape de ceea ce ţara chiar poate să-i dea. O ţară unde drept patrioţi trec sforarii şi demagogii, unde vulgaritatea a sufocat raţiunea şi minciuna sfruntată e literă de Biblie. O ţară unde un ţârcovnic de provincie a făcut din liberalism un cuvânt de ruşine, călcând în picioare nu doar principiile, ci şi pe foştii argaţi care au proasta inspiraţie să-l tragă de mânecă atunci când o face prea de oaie. În fine, o ţară unde partidul care ne decide destinul de două decenii – neocomuniştii din PSD – nu-şi mai ascunde sinistrul modus operandi.

Dacă armata lui Crin e alcătuită dintr-o adunătură de indivizi cu limbile tăiate, supuşii lui Ponta au revenit la ceea ce ştiu comuniştii mai bine: să dea foc sediilor de partid ale adversarilor şi să-i pârjolească de vii. Cam la asta se reduce viitorul nostru: la concurenţa bezmetică între capsomani şi piromani.»


P.N.„L”.

Sâmbătă, 22 ianuarie 2011

 

De-acum cred că trebuie să folosim ghilimelele atunci când scriem P.N.L., astfel: P.N.„L”.

Iată cum se dau jos chiloții de pe PN„L”…

Chiul Antenescu:

«Nu trebuie să facem din cota unică un fetiş electoral.»

Urmează violul.

Che Ponta pe propriul blog, incredibil:

«Printr-o alianţă PDL-UNPR trădătorii vor fi oficial încorporaţi»

Despre alianța PC-PN„L” nicio o vorbă, ci doar un teribil apropo involuntar.


***

© Alexandru Dan Mitache • 2011


ARTE: „Kapitalism • reţeta noastră secretă”, un film de Alexandru Solomon

Joi, 3 decembrie 2009

Kapitalism • reţeta noastră secretă

(Kapitalisme • notre recette secrète)*

«Printr-o întoarcere imaginară a lui Ceauşescu în ţară, la douăzeci de ani de la moarte sa, un portret pictat cu vitriol al oligarhiei româneşti.

Care ar fi reacţia „geniului Carpaţilor” dacă, la douăzeci de ani după execuţia sa, ar reveni să bântuie România? Şi-ar găsi apropiaţii acolo unde i-a lăsat, în vârful puterii reale, dacă nu al celei oficiale: puterea pe care o conferă banii. Căci unii dintre cei mai mari capitalişti de astăzi sunt aparatcik-ii de ieri. Şi, dacă există câţiva milionari fără legături directe cu vechiul regim, toţi îşi datorează averea sistemului moştenit din epoca Ceauşescu: un capitalism umflat cu nepotism, cu corupţie, cu absenţa controlului public.

În contrapunere cu halucinaţiile fostului dictator, Alexandru Solomon trasează portretul în culori vii al oligarhilor României actuale, într-un fel de Who’s Who al marelui business, de-acum comunitar.»*****

(Franţa, 2009, 56 min.)
ARTE
Realizator: Alexandru Solomon
Producţie: Hifilm, Neon Rouge, Seppia

Limba: franceză

FILMUL AICI !

____________________________

* Merci, again, Petit Paris!

** Traducerea mea.


Copilul Gabrielei Vrânceanu Firea (update)

Miercuri, 2 decembrie 2009

Gabriela Vrânceanu Firea declara, astă seară la „Ştirea zilei”, penibil şi trist, cu o uimitoare (dar explicabilă) mândrie proletară:

«Care comunism?!?! Copilul meu habar n-are ce-i lupta asta împotriva comunismului.Şi toţi tinerii născuţi după revoluţie.»*


Dragi şi bieţi copii ai doamnei Firea şi ai tuturor celor care vă ascund istoria din care azi vă hrănesc, iată, printre multe alte orori, ce-i ăla comunism:


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Nenea ăsta din filme e nenea de la care nenea Geoană a preluat ştafeta!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

*           *

*

Ce diferenţe există între doamna Vrânceanu Firea şi domnul din imaginea de mai jos?

Mă refer la modul de „gândire” lombrozian, nu la alura de piţipoancă rurală

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

_________________________________

* „Ştirea zilei” – minutele 21:30 – 21:45

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


Lipsesc doar tancurile!

Marți, 1 decembrie 2009

Există unele informaţii care apar discret şi disparat pe agenţiile de ştiri sau în jurnalele televizate şi pe care nimeni nu pare a avea interesul, perspicacitatea sau curajul de la pune una lânga alta.

Prima ciudăţenie se referă la Dinu Patriciu. Am mai scris că mie personal mi se pare şi suspect şi nereal succesul său în afaceri.

În primul rând pentru că ori de câte ori apare la televizor şi zice câte ceva pe teme economice e mai catastrofal ca Soviani. Nicio previziune nu i se confirmă, reţetele sale par preluate din comics-uri de Wall Street, iar liberalismul lui este medieval.

În al doilea rând, este absolut inedită – ca să nu spun dubioasă – performanţa sa de a-i bate la avere şi pe Ion Ţiriac şi pe Iosif Constantin Drăgan, care s-au apucat de această treabă cu mulţi ani înaintea lui.

În al treilea rând, domeniul de activitate în care a performat nestingherit şi în mod neverosimil Patriciu este unul deosebit de „exclusivist”, de competitiv şi de „greu”. Petrolul mondial este dominat de câteva ţări mari şi de câteva companii uriaşe. A face o cifră de afaceri anuală de câteva miliarde de euro fără greţuri, rupând, practic, de la gura celorlaţi monştri această sumă, după ce te-ai apucat de petrol la bătrâneţe într-o ţară „emergentă” lipită pământului, mi se pare neplauzibil.

La fel de suspecte mi se par, în cazul lui Patriciu, încă două chestiuni. După ce a săvârşit ingineriile financiare cunoscute şi a comis vrăji economice necunoscute, lăsându-şi patria cu buzele umflate, f*** şi cu banii luaţi, Patriciu s-a decis, cam brusc, să-şi vândă o parte grupului „Rompetrol” (75%) unei companii din spaţiul ex-sovietic. Suma reprezentând contravaloarea acestei prime tranzacţii nu a apărut pe piaţă. Patriciu a rămas CEO la „Rompetrol”. Îmi amintesc că, la un moment dat, a declarat că este un moment excelent pentru afacerile cu petrol. Ei bine, n-a trecut o lună, cred, şi Patriciu vindea aceleiaşi companii şi restul pe care îl mai deţinea din „Rompetrol”. Nici a doua tranşă de bani încasată n-a fost vizibilă pe piaţă. Nu ştiu în ce a investit Patriciu banii în mod discret, dar ştiu în ce i-a investit în mod ne-discret: o bancă din… acelaşi spaţiu ex-sovietic.

Nimic nu mă poate împiedica să bănuiesc că, de fapt, Patriciu n-a deţinut niciodată ceva în mod real, fiind doar un om de paie, cu bune dar nelegitime contacte şi influenţe politice. El a fost utilizat pentru a spăla compania de datorii şi debite şi pentru a-şi însuşi diversele creanţe. Prima parte a tranzacţiei de vânzare (24.08.2007) a avut loc într-un moment deloc întâmplător: la doar trei luni după referendumul care a invalidat intenţia de demitere a preşedintelui Traian Băsescu. Putem bănui că adevăraţii proprietari ai „Rompetrol” au intrat în panică după ce Patriciu a rămas vulnerabil penal şi după ce încrederea în el a fost compromisă de eşescul nescontat al demiterii preşedintelui. Patriciu a retrocedat, de fapt, întregul grup „Rompetrol” proprietarilor e drept, nu înainte de a executa şi o mică vrajă pe bursă, de care au profitat şi câţiva prieteni buni.

Rezumând, constatăm că marea afacere a vieţii lui Dinu Patriciu este, de fapt, luarea aproape moca a unei marişi moderne companii petroliere de la statul român, transferul ei către statul kazah („KazMunaiGaz” este companie de stat) şi al capitalului rezultat din tranzacţie către o bancă georgiană. A mai rămas ceva în România? Niet!

*           *

*

«Europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu a declarat că Rusia caută să refacă sfera de interes a fostei URSS în răsăritul Europei, în ciuda apartenenţei ţărilor din zonă atât la NATO cât şi la Uniunea Europeană, potrivit unui comunicat remis, vineri, MEDIAFAX.

Potrivit comunicatului, Paşcu apreciază că succesul sau insuccesul unei asemenea tentative depinde de gradul de solidaritate pe care vechii membri ai NATO şi UE o vor arata noilor membri.

Paşcu a făcut aceste declaraţii joi, într-o intervenţie în cadrul audierii publice privind relaţiile Uniunii Europene cu Rusia din cadrul Comisiei de afaceri externe a Parlamentului European (AFET).

„Prăbuşirea comunismului, dezmembrarea fostei URSS şi terminarea războiului rece au dus la dispariţia sferei de influenţă sovietice în Europa răsăriteană. Aceasta a permis ţărilor din zonă să-şi decidă în mod independent soarta, solicitând şi obţinând aderarea atât la NATO cât şi la UE. Numai că, în ultimi ani, Rusia revine şi, drept urmare, asistăm la dorinţa ei de renegociere a unor documente acceptate de ea din anii 90 şi de încheiere a altora noi, care să consacre revenirea Rusiei la masa deciziilor europene”, a declarat Ioan Mircea Paşcu, vicepreşedintele AFET, potrivit comunicatului citat.

Paşcu s-a întrebat dacă această revenire este sau nu însoţită şi de refacerea vechii sfere de interes a fostei URSS în răsăritul Europei.

„În opinia multora, inclusiv a mea, Rusia caută să îşi refacă aceasta sferă, în ciuda apartenenţei ţărilor respective atât la NATO cât şi la UE. Principalele instrumente utilizate de Rusia sunt, pe de o parte, marea dependenţă a acestor state de gazul rusesc – a se vedea recenta iniţiativă de convocare a unui summit al gazului la Moscova- şi, pe de alta, încercarea de a convinge membri occidentali ai celor două organizaţii să îi socotească pe noii membri răsăriteni drept un grup special la deciziile căruia Rusia să poată avea din nou acces”, a argumentat deputatul european.

El şi-a încheiat intervenţia apreciind că „succesul sau insuccesul unei asemenea tentative depinde de gradul de solidaritate pe care vechii membri ai NATO şi UE o vor arăta noilor membri”.»

*           *

*
Mai sunt de adăugat: telefonul lui Iliescu la Moscova din timpul revoluţiei, crimele agentului GRU Nicolae Militaru numit ministru al apărării de către acelaşi Iliescu, împotrivirea PSD şi PNL faţă de proiectul Nabucco şi cramponarea de South Stream, nepăsarea guvernării PSD faţă de problema Bîstroe şi faţă de regimul platoului continental, întreaga politică anti occidentală practicată de Iliescu timp de 10 ani, tradarea lui Emil Constantinescu prin semnarea tratatului cu Ucraina, dinamitarea de către PSD-PC-PNL a axei Washington – Londra – Bucuresti şi a politicii la Marea Neagră promovate de Băsescu.

În sfârşit, VIZITELE NEELUCIDATE ale lui Mircea Geoană la Moscova.

Chiar nu ştiu cine nu reuşeşte să vadă realitatea. Cine nu reuşeşte să vadă ca PSD este acelaşi partid primitiv nereformat? E suficient să vedem cine sunt aceia care au luat, astăzi, locul dinozaurilor lui Iliescu din anii ’90.
Vedem atitudinea PSD-PC-PNL şi a întregului lor aparat de propagandă faţă de evenimentele de la Timişoara de ASTĂZI, 1 decembrie 2009. Nicio diferenţă faţă de 16-17 decembrie 1989!
Asta ne-ar aştepta cu Geoană la Cotroceni şi cu PSD -PC la guvernare.


***
© Alexandru Dan Mitache • 2009



Piotr Smolar, „Otrava în vene”

Duminică, 1 noiembrie 2009

Le Monde

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

PS

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

CNSASDupă căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009