Ion Gîtlan dezminte şi devoalează comiterea unui fals intelectual

Am primit de la domnul ION GÎTLAN un comentariu pe care consider că este obligaţia mea să-l public „la vedere” pentru ca anumite lucruri să fie clare. Comentariul domnului Gîtlan se referă la articolul meu intitulat „Ce nu pot înţelege talibanii lui Crin Antonescu”, articol la sfârşitul căruia, într-o notă de subsol, citam lista celor 100 de intelectuali care l-au susţinut pe Crin Antonescu în cursa prezidenţială.

Menţionez că lista respectivă am preluat-o de pe „Blogul lui Tashy„, dar ea există şi pe site-ul „Cotidianul„. Iniţial a fost publicată pe platforma „Spunesitu”, creată de Emil Constantinescu care este şi autorul listei, adică al acestui fals intelectual ordinar.

*         *

*

ION GITLAN spune:
miercuri, 2 decembrie 2009 la 12:43 | Răspunde

«Subsemnatul sunt inclus in lista sustinatorilor lui Crin Antonescu la nr. 39. Doresc sa va transmit ca includerea mea pe aceasta lista a fost facuta fara a mi se cere acordul . Constat cu surprindere, la o simpla cautare pe net ca apar intre cei care sunt de acord cu actiunile si asertiunile acestui “tanar” liberal, dar nimeni nu mi-a cerut parerea. Deci, in calitate de parinte al primului erou martir al Bucurestiului impuscat de regimul comunist in 21 decembrie 1989, nu pot sa alatur numele fiului meu unei persoane cum este acest Crin Antonescu care timp de 20 de ani nu a avut nici cea mai mica intentie de a lamuri in Parlamentul Romaniei tragerea la raspundere a celor vinovati in decembrie 1989 de crimele comise. Ba mai mult, acest “Crin” s-a amuzat copios in 2007, cand Traian Basescu a condamnat comunismul. Si pentru a-si continua actiunile si-a incununat “cariera politica” sarind cu totul in barca continuatorilor regimului comunist.
In al doilea rand, faptul ca subsemnatul am participat personal la Revolutie (la B1 TV am aparut in urma cu 1 saptamana timp de 15 min. in episodul cu arestarea demnitarilor comunisti in ziua de 22 dec. 1989 in sediul CC) nu ma poate califica drept sustinator al continuatorilor lui Ceausescu.
Mai mult, in calitate de contestatar al lui Iliescu (ma puteti gasi in filmul lui Stere Gulea) si in calitate de fost vicepresedinte executiv al Aliantei Civice, dar pana cand aceasta a fost confiscata de catre de fostul esalon 3 al PCR, nu pot sustine un simulacru de candidat liberal. Ca presedinte al Forului Antitotalitar Crestin al Luptei Anticomuniste , este mai mult ca evident ca nu il pot sustine pe acest mitoman, care in primul tur il “certa” pe Geoana. Sa stiti ca pe mine nu m-a pacalit asa zisa atitudine deschisa a liberalilor, deoarece in CDR, in 1996, unde reprezentam Uniunea Democrat Crestina ca secretar general, cele mai urate si parsive lovituri ni le-au dat liberalii vopsiti gen Crin si cu cei de la UFD: Vosganian si Iorgulescu, care ne-au furat locurile de parlamentari si au sarit in barca liberalilor. Oare adevarati liberali mai exista in PNL? Eu am vorbit zilele trcute cu vechi membri ai PNL, care sunt de-a dreptul scarbiti de ceea ce face Crin Antonescu. Ca si de Emil Constantinescu, care la parada de 1 dec. 2009 nu a avut decenta sa se delimiteze de apropierea cu Iliescu si Vadim.»

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Emile, SPUNE ŞI TU!

Poate aţi auzit de campania „SPUNE ŞI TU„.

Apare la televizor, la radio, pe net sau pe banner-e şi billboard-uri. Doar din closet n-a ieşit încă.

Deoarece sunt de modă veche şi tutuiala neliber consimţită mi se pare un tip de barbarism mârlănesc, n-am avut curiozitatea să dau curs, până acum, acestui îndemn suspect şi acelei amăgiri insultătoare din subtitlu, „E ÎN PUTEREA TA!”. A colecţiona o serie de năstruşnicii culese din popor, de genul «Biletele de autobuz s-au scumpit. Trebuie depăşite aceste probleme dar când ai buzunarele goale nu prea poţi», este un demers populist şi inutil petentului, asemănător panoului „Realitatea” din faţa Teatrului Naţional. Pulimea joacă mereu cu entuziasm şi pe gratis în piesele regizate de PR-işti.

De asemenea, văzând ce „supraofertă” de campanii a apărut în ultima vreme, este greu să crezi că aceia care le pun la cale şi, mai ales, le finanţează o fac de amorul poporului, dintr-un exces de civism sau de dragul democraţiei. Patru clase primare, capacitatea de a rezolva o integramă de dificultate medie şi deprinderea de a pune câteodată întrebări retorice te califică să înţelegi că, dând curs oricărei astfel de campanii, te faci complice la o acţiune fie de manipulare, fie de propagandă. Ce pot spera unii care scriu «Vine iarna şi trebuie să ne aprovizionăm cu lemne. E mai greu pentru noi cei care avem pădure că trebuie să obţinem aprobări pentru a tăia din pădurea noastră» sau «Impozitul forfetar a facut praf micii intreprinzatori. Au disparut multe locuri de munca, patronii ne mai putand suporta salarii si impozite pe salarii». Aceşti oameni chiar vor să fie în puterea lor schimbarea situaţiilor pe care le reclamă. Avem şansa să nu reuşească.

În spatele tuturor acestor campanii stau, mai în faţă sau mai în spate, persoane interesate să sucească minţile unor proşti sau ale unor disperaţi. Nici nu mai e vorba despre o spălare de creiere, căci în astfel de plase cad, îndeobşte, cei cu creiere imaculate.

În cazul campaniei pretins „sociale”, dar în realitate pur politice, „SPUNE ŞI TU”, motivaţia iniţiatorilor este chiar jalnică şi de o demagogie josnică, pentru că dă unor amărâţi săraci cu duhul speranţa că problema lor devine problema lumii:

«DE CE SĂ SPUN? • Pentru că sunt atâtea lucruri care te deranjează. În jurul tău, în oraşul tău, în ţară. Pentru că aici te ascultă cineva. Noi, cei care, la rândul nostru, ne-am săturat. De nesimţire, de delăsare, de corupţie, de neputinţă, de mizerie, de sărăcie. Pentru că încercăm să facem ceva. Şi vom aduce oameni care te pot ajuta cu sfaturi, consultaţii, îndrumări. Nu mai ai niciun motiv să taci.»

Îmi amintesc de nişte escroci care cică ofereau îngrijire unor bătrâni neputincioşi şi bolnavi, dar pe care doar îi deposedau de bunuri, lăsându-i apoi de izbelişte.

Am citit cu destulă răbdare mai multe „spuse” ale unor cetăţeni cu… „aplomb”. Prima concluzie, din fericire invalidă în planul generalului, ar fi că „vocea poporului” e cretină. Sau că se face un mişto masiv. O doamnă, care crede că ştie să se evalueze, scrie acolo: «Suntem atât de deştepţi, dar în acelaşi timp atât de proşti! Muncim zi de zi, iar nenorociţii de patroni ridică din umeri când le ceri salarul, care şi asa este restant de câteva luni (cel puţin trei), cu motivaţia – nu am încasat nimic, nu am bani să-ţi dau! Să dăm o lege pentru astfel de oameni care să-i oblige să plătească salariile la timp (staţi liniştiţi că nu le este frica de o plângere la ITM) vor să vii la lucru, să faci tot ce spun ei, dar când e vorba de plată – NIMIC.»

Am putea crede că o astfel de cercetare sociologică ar putea oferi o bază pentru un program electoral. Nu ştiu cum ar putea fi sintetizate într-un tot unitar toate aceste probleme, chiar şi grupate tematic, cum apar ele pe site-ul respectiv. Demagog până în măduva oaselor sale de politicain „altfel”, «liderul liberal, Crin Antonescu, a precizat că este vorba de o campanie cu care are „o legătură de solidaritate” şi că temele de acolo îi sunt proprii».

Ce noroc pe poporul român că preşedintele României va ieftini biletele de tramvai!

De fapt, după potlogăria groasă de la Universitatea baptistă „Emanuel”, din Oradea, unde „tânărul” Zambil Antonescu, întrebat fiind: «să presupunem că aţi cîştigat cursa prezidenţială şi că sînteţi în prima zi la birou ca preşedinte al ţării, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ați face în această calitate?», el, căruia Rebenciuc nu îi cere respect, a răspuns cu paratrăsnetul în funcţiune, evitând pedeapsa divină cuvenită:

1. I-aş mulţumi lui Dumnezeu că m-a ajutat, deşi cred că nu se implică în această campanie electorală.

2. M-aș reculege, pentru că uneori simt că mă împrăştii la propriu în atîtea activităţi.

3. Aş convoca toţi factorii de decizie din domeniul religiei şi culturii, în primul rînd pe Patriarhul Daniel, pentru că reprezintă majoritatea românilor, apoi pe ceilalţi şefi de culte, pe preşedintele Academiei Române, să vedem încotro trebuie să ne căutăm drumul pentru mai binele românilor…

(Sursa: Marius Cruceru)

A propos, sper că domnul Mircea Cărtărescu nu ştia despre acest moment electoral când a scris pe „Voxpublica” că «Crin Antonescu e un om mult mai delicat şi mai decent decât ceilalţi trei, alături de care pare din alt film. E singurul care nu e deloc populist.»

Intenţia reală a campaniei on-line este, de fapt, crearea unei liste de nemulţumiri care să fie percepute de public drept „nenorocirile” momentului, deşi majoritatea lor datează de douăzeci de ani sau chiar mai de demult.

În ziarul „Gândul„, Marian Sultănoiu devoalează culisele campaniei „SPUNE ŞI TU”, o evidentă campanie de teasing electoral pusă – cu efecte îndoielnice – în slujba lui Crin Antonescu.

«O campanie socială adresată celor nemulţumiţi de felul în care merg lucrurile în România deghizează o campanie politică dusă în sprijinul lui Crin Antonescu. Acesta spune că temele campaniei îi sunt proprii, dar că nu ştie cine plăteşte»

Ideea unei astfel de campanii este o idee proastă. Cauza stă în păcatul, ajuns comun, al INADECVĂRII mesajului la public, sau invers. Ceea ce este nepermis la o presupusă inteligenţă neafectată de senectute a unei persoane cu pretenţiile Zoei Petre, cea care conduce INCOR (Institutul de Cooperare Regională, fondat de Emil Constantinescu).  Şi Sorin Ovidiu Vântu, sau cine o fi decidentul „ideologic” al trustului „Realitatea Caţavencu”, a avut o idee la fel de dezastruoasă – se vede acum în cifre foarte roşii – atunci când a schimbat orientarea politică a postului de televiziune „Realitatea TV”, îndreptându-l împotriva PD-L şi preşedintelui Băsescu. Se ştie că un post de ştiri este un post de nişă „quality”. Iar nişa respectivă este reprezentată de o categorie socială pe care atât sondajele de opinie cât şi statisticile postelectorale o identifică cu electoratul „evoluat” (populaţie activă din mediul urban, cu studii medii şi superioare, vârstă medie, etc.), adică cu cel majoritar de dreapta, democrat-liberal şi liberal. Votanţii de stânga din România nu constituie targetul unui post de ştiri. Opţiunea politică luată la „Realitatea” a îndepărtat un public pedelist de 35% şi a păstrat un public penelist de maximum 19% / 2 = 9,5%. Căci, situându-se de aceeaşi parte a baricadei cu „Antena 3”, şi-a împărţit cu aceasta bruma de public liberaloid. Repet, rezultatele se văd în situaţia financiară a „Realităţii”, datoare la bugetul statului cu 1,3 milioane de euro şi cu alte milioane de euro la diferiţii furnizori, potrivit ştirilor publicate în presă.

Inventatorii campaniei „SPUNE ŞI TU” fac, aşadar, aceeaşi eroare de inadecvare. Ar vrea să se adreseze unui tip de public şi dau peste un alt public. Caută „omul creier”, sătul de tipul vechi de politician (Antonescu este, nu-i aşa, un „tip nou”) şi găsesc „omul burtă” care vrea butelie. O ipotetică tentativă de dizlocare a unei părţi din electoratul PSD nu este plauzibilă. De altfel chiar şi rezultatele cantitative sunt modeste: astăzi erau înregistrate doar 16.479 de „spuneri”, 5.861 de comentarii şi – cică – 1.129.239 de vizitatori, cifră de care mă îndoiesc. Dar, chiar luând de bună această „audienţă” de un milion şi ceva de accesări, faptul că doar 1,98% dintre vizitatori au pus botul sau au avut ceva de „spus”, reflectă că ŞI această campanie este un eşec.

Aşadar, potrivit ziarului „Gândul”, în spatele campaniei se află «fostul preşedinte Emil Constantinescu, prin INCOR – condus de Zoe Petre – şi omul de afaceri Dinu Patriciu, prin compania sa de publicitate „Odyssey Communication”»

E mai puţin importantă, acum, legatura existentă între institutul sau fundaţia lui Emil Constantinescu şi banii lui Dinu Patriciu.

Pour la bonne bouche, e de remarcat, însă, o poantă chiar haioasă pe care bietul Constantinescu o comite în vehemenţa lui senilă:

«Fostul preşedinte Emil Constantinescu respinge însă categoric ideea că face teasing pentru Crin Antonescu. „Este o speculaţie. Această campania care se face prin INCOR – Institutul de Cooperare Regională, fondat de mine şi condus de doamna Zoe Petre -, este urmarea proiectului mai vechi al INCOR şi al «Fundaţiei pentru Democraţie» pe care l-am lansat de câţiva ani, şi anume «Părerea cetăţeanului contează». Proiectul s-a desfăşurat ani buni, începând din 2003, în sistem door to door, pentru că, în acea perioadă, eram complet interzişi pe tv, pe radio şi în ziare. Era perioada lui Năstase. Acum s-a schimbat situaţia , iar comunicarea pe internet este tot mai eficientă, fapt care ne-a determinat să reluăm acest program pe net”, a declarat, pentru „Gândul”, fostul şef al statului.»

Ooops! Gura păcătosului adevăr grăieşte…

Deci, domnule Constantinescu, ACUM S-A SCHIMBAT SITUAŢIA?!?!

Cam de când?

Şi iată cum Emil Constantinescu a ajuns, against all odds, agentul electoral al preşedintelui Traian Băsescu.

Intenţionam să-l întreb pe Emil Constantinescu dacă ştie pe cine va desemna Crin Antonescu ca prim ministru, în cazul în care ar câştiga alegerile prezidenţiale.

Nu-l mai întreb, căci e clar, Dumnezeu i-a dat mintea de pe urmă şi ŞTIE!

© Hultanul

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Apocalypse now!

Sunt indubitabile câteva fapte:

1. Conducerea PSD s-a situat, încă de la începutul guvernării coaliţiei PD-L + PSD, pe o poziţie de permanentă dinamitare a politicii executivului.
2. Parlamentarii PSD s-au situat, practic, în opoziţie deşi teoretic ar fi trebuit să susţină guvernul.
3. Interesele politice dar mai ales personale ale lui Mircea Geoană, Ion Iliescu, Adrian Năstase au fost mereu contrare acordului semnat cu PD-L.
4. Am avut de-a face cu o IEŞIRE de la guvernare, nu cu o excludere de la guvernare a PSD, fapt certificat de toti analiştii şi consilierii care nu-i dădeau nicio şansă candidatului Geoană din poziţia de co-preşedinte al coaliţiei de guvernare.
5. Se pune la cale o moţiune de cenzură, cu valoare şi consecinţe de trădare naţională, care va arunca România în aer definitiv.

În aceste condiţii astăzi, PSD, prin vocea aceluiaşi Geoană, declară că va susţine moţiunea de cenzură iniţiată de PNL. După declaraţiile deja date, îmi este greu să găsesc un punct şi comun şi univoc al celor două partide în motivarea moţiunii. Liberalii susţineau ideea unui guvern de tehnocraţi, ceea ce este cel puţin o naivitate dacă n-ar fi o ipocrizie. Social-democraţii merg pe ideea nelegitimităţii guvernului Boc II, neputându-se lega de aspectele politice, căci actulaul executiv nu face decât să continue aplicarea unui program de guvernare elaborat, asumat şi în mare măsură aplicat de foştii miniştri PSD cu acordul întregului partid.

A crede că se poate forma rapid un guvern apolitic de tehnocraţi care să şi poată lucra este o nerozie marca Patriciu-Antonescu. N-a putut lucra în condiţii normale un guvern cu o susţinere parlamentară de 70%, aşa că un guvern fără nicio susţinere politică ar fi chiar absurd. De asemenea, orice om nelovit cu leuca în cap îşi dă seama cam cum s-ar desfăşura şi cam cât ar dura negocierile interpartinice privind componenţa unui asemenea guvern. O nebunie!

O eventuală adoptare a moţiunii de cenzură ar doborî guvernul Boc II. Ce se întâmplă mai departe? Există doar două posibilităţi teoretice:

1. Preşedintele Băsescu îl redesemnează pe Emil Boc să formeze un nou guvern (sau desemnează un alt membru PD-L), pe care parlamentul l-ar refuza ş.a.m.d.;
2. Preşedintele Băsescu acceptă ideea unui guvern de tehnocraţi şi desemnează un neutru, urmând discuţii şi certuri nesfârşite.

În ambele situaţii perioada de adevărată NON-GUVERNARE s-ar prelungi până la data alegerilor prezidenţiale.

Adică… TOUCHÉ!

Căci ce vor, de fapt, atât PSD cât şi PNL? Vor, cu preţul aruncării definitive a ţării în haos, să provoace o ADEVĂRATĂ CRIZĂ POLITICĂ. După situaţia anarhică creată de nişte sindicate politizate, iresponsabile şi ipocrite, cei doi lideri, Geoană şi Antonescu, sunt, iată, în stare să sacrifice întreaga ţară, înrăuntăţindu-i poate ireversibil situaţia economică şi financiară, doar pentru a-l pune pe Traian Băsescu într-o situaţie proastă din punct de vedere electoral. APOCALYPSE NOW!

Sindicatele, prin această grevă generală, au demonstrat întregii ţări, dacă mai era nevoie, unde se situează. A cere creşteri salariale într-un moment în care aproape peste tot în lume guvernele au redus salariile bugetarilor, a nu recunoaşte ceea ce au declarat ferm şi clar atât premierul cât şi ministrul de finanţe, ba chiar a reiterat şi ministrul demisionar Marian Sârbu şi anume că veniturile salariale aflate în plată în prezent NU vor scădea odată cu aplicarea legii salarizării unitare este o dovadă clară de rea credinţă.

Duplicitatea politicienilor din opoziţie, care ba cer reducerea cheltuielilor bugetare, ba susţin acţiunile sindicatelor care nu acceptă niciun compromis în acest sens, arată că, pentru ei, mercenari politici, nu contează decât interesele de partid şi, mai presus de orice, înlăturarea lui Traian Băsescu.

Nicioadată nu s-au folosit atâtea invective: de la mineresc-prezidenţialul „dă-l în mă-sa” (adică „dă-l în pizda mă-sii”), la elegantul „codoaşă bătrână”, metaforele lui Dragnea, Vanghelie, Geoană, Hrebenciuc, etc. nu mai ţin cont de nimic.

Disperarea este uriaşă, căci miza este, într-adevăr, uriaşă. La PSD, unde s-a văzut clar că Iliescu a preluat din nou conducerea alături de Vanghelie şi Năstase, miza sunt dosarele revoluţiei şi mineriadelor, dosarele de corupţie şi trafic de influenţă. La PNL, miza este şi una penală dar şi una politică, partidul fiind la un pas de a lua calea PNŢ-CD-ului. E vorba de PUŞCĂRIE! De puşcărie pe viaţă pentru unii. E vorba poate de miliarde de euro… De pierdut sau de prădat în continuare.

Electoratul are de ales, de fapt, între două persoane: Traian Băsescu şi Ion Iliescu, fiecare cu tot ceea ce ştim că reprezintă. A crede că Oprescu sau Antonescu n-ar cădea instantaneu în buzunarul PSD este o naivitate.

Avem, de o parte, pe acel Traian Băsesscu cu relele şi bunele lui şi, pe de altă parte, coaliţia celor pe care îi „deranjează” formată din personaje arhetipale:

1. Ion Iliescu
2. Adrian Năstase
3. Marian Vanghelie
4. Dan Voiculescu
5. Corneliu Vadim Tudor
6. Dinu Patriciu
7. Sorin Ovidiu Vântu
8. Sorin Roşca Stănescu

Aceştia sunt adevăraţii contracandidaţi cartelizaţi ai lui Traian Băsescu. Titularii cu şanse (Oprescu, Geoană, Antonescu)  înscrişi pe listele electorale nu sunt, în modul cel mai evident cu putinţă, decât nişte marionete ale celor enumeraţi mai sus. Iar ceilalţi actori din această piesă formează doar gaşca.

Adevăraţii cavaleri ai acestei apocalipse (pro)vin din gheena comunisto-securistă şi preluarea acum din nou a stindardului de către Ion Iliescu nu este deloc întâmplătoare.

El este cel care a condus şi girat, incontinuu, între decembrie 1989 şi decembrie 2004 RESTAURAŢIA postrevoluţionară cu faţă umană. El este cel către care converg şi Oprescu şi Geoană şi Patriciu-Antonescu şi Năstase şi ceilalţi. Traian Băsescu a avut curajul să se contrapună „lumii” iliesciene. Scoaterea la iveală a celebrului bileţel roz a reprezentat scânteia REVOLUŢIEI lui Băsescu. Elena Udrea, cea care a fost instrumentul declanşator al „ereziei”, plăteşte acum, aproape zilnic, curajul avut atunci.

Avem în faţă o scenă politică de esenţă aproape antichristică. Trăim într-o societate răsturnată în care în cer se află iadul din care Traian Băsescu trebuie alungat precum un Antilucifer. De cinci ani de zile, de la momentul „păcatului iniţial”, cel al devoalării şi respingerii metodelor instaurate în sistemul Iliescu, tolerate şi perpetuate şi de către regimul Constantinescu, Băsescu a fost în permanenţă demonizat, mereu şi mereu pentru cauze şi în situaţii care, în alte cazuri, rămâneau complet ignorate. Este, ca într-o oglindă, cazul abuzurilor la care este supusă şi Elena Udrea pentru nişte „vini” imaginare, în timp ce situaţii cu adevărat grave – ca afacerea „Sterling”, de pildă – sunt trecute sub tăcere. Băsescu este astăzi acuzat de „gregaritate” şi de „tendinţe dictatoriale” de către un personaj care a chemat minerii pentru a bate, a maltrata şi chiar a ucide români care i se opuneau, care a provocat un adevarăt exod de intelectuali în 1990-1991, care a blocat România timp de zece ani din mersul ei firesc către occident, care a instaurat unul dintre cele mai corupte şi mai retrograde sisteme din Europa şi un regim politic între 2000 şi 2004 recunoscut unanim pe plan internaţional ca fiind corupt şi de sorginte comunistă. Acel regim, acel PSD, în ciuda tentativelor mai mult sau mai puţin mimate, nu s-a reformat. Acum chiar a renunţat la orice mască.

Astăzi, sinistrei figuri a lui Ion Iliescu i se alătură, fără scrupule sau remuşcări, liberalii în frunte cu Crin Antonescu, care nu vor cu niciun chip să recunoască că pervertesc, cu bună ştiinţă, ideea de liberalism în România, numele şi istoria Partidului Naţional Liberal de dragul intereselor judiciare şi pecuniare ale celui care stipendiază – şi nu de ieri de azi – atât PNL-ul cât şi PSD-ul.

Astăzi, pe cine vedem alături de acelaşi Ion Iliescu? Îl vedem pe Petre Roman, sclerozat politic (şi poate că nu numai) şi ajuns… liberal (!), după ce sub guvernarea şi oblăduirea lui sediul PNL a fost devastat. Un Petre Roman neiertător cu Băsescu, care i-a luat locul la conducerea PD în mod democratic, după un eşec lamentabil. Petre Roman total amnezic când e vorba despre răsturnarea lui de la putere prin lovitură de stat minerească soldată cu alţi morţi şi răniţi de către acelaşi Iliescu. Tot alături de Iliescu apare şi Constantinescu, schimonosit de invidie şi de nimicnicie, în stare de orice compromis, chiar şi cu Voiculescu, cu Roşca Stănescu sau cu alţi dovediţi de către CNSAS.

Poporul român, cu bugetari hăbăuci sau conştienţi, cu intelectuali şi manageri, cu specialişti, cu muncitori şi ţărani, cu şomerii lui, cu întreprinzătorii care trag de 20 de ani ţara în ciuda edecului care ar ţine-o în loc, trebuie să înţeleagă că, până ce Autorul Suprem va introduce în povestea devenirii noastre un Făt-Frumos mesianic, va trebui să ne descurcăm cu Băse al nostru.

Cine poate dovedi că oricare dintre oponenţii cu şanse de a ajunge în turul al doilea cu Traian Băsescu este de capul lui şi nu este, direct sau indirect, maneta prin care grupul pesedist al lui Iliescu şi Vanghelie va pune mâna discreţionar pe putere?

Băsescu este singur. S-a văzut că aşa zisa lui camarilă – grupul de la „Golden Blitz”, grupul „asfaltatorilor” – s-a mutat cu arme, bagaje, şpăgi şi contracte în curtea lui Orban în clipa în care liberalii au rămas singuri la guvernare. În timp ce baronii PSD sunt legaţi ombilical de structurile lor de partid. Iar „baronii” PD-L nu există pe lângă ei.

• Crin Antonescu – o nadă-fantoşă, o carte moartă destinată celor cu vederi de dreapta şi nazuri intelectualiste;

• Mircea Geoana – decarul oficial al chintei;

• Sorin Oprescu – asul din mânecă destinat celuilalt capăt al chintei la care joacă Iliescu.

Orice alte consideraţii politice, ideologice, morale sau de altă natură nu mai sunt operante. Televiziunile nici nu mai contează.

Aşadar Băsescu sau Iliescu…

Noi sau ei!?!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

____________________________________________

P.S. – Vezi şi articolul Geoană + Antonescu = Oprescu ?

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009