HAPPY LOOONG HALLOWEEN (2012-2020)!

Idei de măști pentru petrecerile de diseară, de mâine seară, de poimâine seară, de răspoimâine seară și din fiecare zi încă 2.960 de zile de-acum încolo!

Această imagine reprezintă un pamflet și ea trebuie privită, considerată și interpretată ca atare

***

© Alexandru Dan Mitache • 2012

Badea s-a prostit pân’ a reuşit

O pilulă:

Ieri, la emisiunea lu’ Domnugâdea, îşi administrau limbi reciproce tânărul Badea şi maturul Stan. Mi-i închipuiam îmbrăcaţi din cap până-n picioare în piele neagră, cu şepci cu cozoroc lucios şi veste purtate direct peste busturile goale şi epilate şmarolindu-se verbal în parcul operei televizionistice regizate de pastorul răspopit.

Cum îşi dadeau ei dreptate unul celuilalt nu e interesant, deşi e scabros; interesant e un punct de vedere scurs din mintea mititică a bietului Badea căruia chinuitele evoluţii nocturne îi macină neuronii şi-i inhibă mentalul. Când te prosteşti zi de zi timp de mai mulţi ani, oricât ai fi de recalcitrant, tot reuşeşti să devii un prostănac desăvârşit. Ceea ce la Badea s-a întâmplat.

Nu vă mai dau link-ul către emisiunea în cauză (o gasiţi pe site-ul Antenei 3), credeţi-ma pe cuvânt.

Domnul Mircea Badea, asistat asentimental (e un cuvânt inventat de mine prin îmbogăţirea familiei cuvântului „asentiment”) de Gâdea şi Stan, se lamenta şi explica de ce nu mai poate el vota cu nimeni. Citez din memorie: „Cum să votez cu un partid şi în acelaşi timp împotriva altui partid, dacă după alegeri partidul pentru care am votat mă păcăleşte legându-şi coada cu partidul împotriva căruia am votat?” Ei bine, în stilu-i caracteristic de beţiv al vorbelor, Badea a perorat pe această idee minute în şir, cu asortimentul de grimase, ochi beliţi şi daţi peste cap, cu gestica obişnuită.

Dacă nu era prostănac, Badea îşi dădea seama că neagă ideea politică de coaliţie postelectorală, că îşi cantonează opţiunea la partidul majoritar absolut, care nu mai prea există nicăieri. Badea, în idealismul său naiv, află, abia acum la pubertate, stupefiat, că politica este, ca şi diplomaţia, arta compromisului, ca să nu zic curvă. Lui Badea îi place, se vede treaba, consecvenţa tip „Crin”, adică aceea despre care vorbea – reamintesc – Vintilă Brătianu.

Mă întreb, sincer şi curios, dacă nu cumva chiar şi cei care îl urăsc pe Băsescu nu s-au plictisit de schimonoselile şi de tâmpeniile pe care le debitează junele Badea, ajuns „deştept” ca noapţile în care se dă în spectacol. I-ar rămâne să-şi ţină emisiunea pe Skype, în direct pe laptopul lui Stan.

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Fabulă

Uliţele imunde ale mahalalei media au fost străbătute, de curând, de zbieretele nervoase ale ţaţelor şi de vociferările mitocanilor, revoltaţi de zvonul că în cartier a apărut un venetic, mai spălat, care, scandalos, s-a apucat să-şi deratizeze cocioaba.

Rozătoarele gonite s-au aciuiat rapid prin coşmeliile vecinilor mai îngălaţi şi mai puţin scrupuloşi cu igiena. Le-am putut vedea, astfel, ronţăind vorace şi şerpuindu-şi cozile pe masa slinoasă a unui popă răspopit din fundul curţii, unul înhăitat cu bagabonţimea din zonă, pe care o instigă, maniac şi lubric, la violuri şi perversiuni jurnalistice; am vazut lighioanele mişunând şi chiţăind în bucătaria, cu peretare poetice, dar jegoase, a unei matracuce blonde şi obraznice, cu trecut inavuabil şi viitor incert, dar cu clientelă şi condicuţă.

La stradă, din casa vag dereticată, şobolănimea vector de boli sociale a fost înlăturată.

Au rămas însă gângăniile casei: ploşniţele şi libărcile, puricii şi gândacii negri.

Ieri, vineri 18 septembrie, trecând pe-acolo seara pe la opt, m-am uitat şi eu pe-un geam deschis, ăla care… „te priveşte”. Fix 6 minute si 10 secunde după ce s-a deschis geamul ăla, am putut vedea pe-o etajeră a vitrinei un gândac mare şi burtos*.

O coleopteră politică rurală si bătăuşă, dar vorbitoare. Care a spus aşa:

«Se face atâta caz că A FURAT (sic!) fiica lui Băsescu 800 de MILIOANE (sic!) de euro (…)»

Servitoarea, care are în fişa postului şi sarcina OBLIGATORIE a salubrizării vitrinei ce-o are în grijă, ocupată să se fandosească cu mutrele ei de scos cuie, avea – ca de obicei în astfel de cazuri cand vine vorba de Băsescu – nasul înfundat cu mucii din care mai şi mănâncă, cand nu şi-i întinde pe poşetele doamnelor pe care le invidiază. Că nici n-a mirosit în cel hal duhnea a calomnie şi a minciună carcaletele ei nu de Colorado, ci de Silvileşti . Sau mai degrabă s-a făcut că nu-l simte. L-a lăsat să pută fără să-l ia cu penseta sau cu măturoiul şi să-l arunce în tomberonul în care, cu câteva zile înainte aruncase, cu mare tărăboi, scârbită şi mânioasă foc, o ghiară boantă de dinozaur.
Putoarea gândacului n-a ramas în vitrină, se simte şi afară, prin sticla încă murdară, cotropind nu numai olfactivul, ci şi mentalul. Prostimea care se uită va lua gândacul drept bibelou. Până vine, din nou, Sanepidul s-o sancţioneze pe servitoare. Poate transferând-o definitiv în lumea lui Gârleanu, adică a celor care NU cuvântă.

*       *
*

Morala:

Deratizarea se pare că s-a facut, cât de cât.

Pe când şi deparazitarea, domnule Sergiu Toader?

NOTĂ: orice asemănare cu personaje reale cum ar fi: Bernard Pivot, Mihai Gâdea, Oprah Winfrey, Gabriela Vrânceanu Firea, Anne Sinclair, Andreea Creţulescu, Tony Blair sau Lucian Lambu este pur întâmplătoare şi nu are nicio legătură cu realitatea. Nici cu Realitatea. Ilustraţiile grafice au caracter de pamflet şi nu reflectă imagini reale.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ŞI CONSIDERAT CA ATARE!

________________________________

* Dacă doriţi să revedeţi (min. 06:10″)…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

MIRCEA MARIAN, „Nici Mircea Badea nu mai poate”

________________________________________________________

OPINII: Nici Mircea Badea nu mai poate

Mircea Marian

Miercuri, 09 Septembrie 2009

________________________________________________________

«Tăcere deplină din partea lui Roşca Stănescu şi a purtătorilor săi de mesaj, Realitatea TV şi Antena 3, după ce „Evenimentul zilei” a arătat că toată povestea intitulată „Legăturile lui Traian Băsescu cu mediile teroriste, prin intermediul fratelui său” este o adunătură de minciuni.»

«Nici măcar la spălătoria de cadavre păstorită de Gâdea, ex-colaboratorul Securităţii Roşca Stănescu nu a avut altă replică decât: „«Evenimentul zilei», o goarnă prezidenţială.” Tovarăşii săi din studio, inclusiv Ciutacu şi Badea, tăceau mâlc. Puţin mai târziu, la emisiunea „În gura presei”, Badea a citit în viteză articolul din „Evenimentul zilei”, după care l-a băgat sub preş. „Nu, nu, mă depăşeşte complet. Nu mai pot, cu fiicele, cu fraţii…”, a spus Badea, simulând lehamitea.

Într-un fel, îl compătimesc pe acest personaj. Zi de zi, înghite cu noduri borşul oferit de Dan Voiculescu, altfel un bine-cunoscut tovarăş de turnătorii al lui Roşca Stănescu. Se vede pe faţa lui Badea că adesea îi este greaţă de ceea ce trebuie să spună. Că ar vomita, ar scuipa, ar înjura. Dar nu poate să o facă. Ce ar mai rămâne din vedeta Badea dacă l-ar lovi amocul, iar mogulul Voiculescu i-ar plasa un şut în partea mai moale a spatelui? Unde s-ar duce? La Realitatea, să facă emisiuni despre potăi? La B1, alături de Radu Moraru?

Drama lui Badea este şi drama altor zeci de vedete TV, care lucrează la Vîntu sau Voiculescu pentru salarii astronomice şi îşi dau seama că porţia de borş pe care trebuie să o înghită, la schimb, este din ce în ce mai greţoasă. Uitaţi-vă cum s-au aliniat angajaţii de frunte ai lui Vîntu acum câteva zile şi, în cor, au înfierat analiza media realizată de Oxford Analytica. Nici unul nu a părut să sesizeze ridicolul în care se aflau: angajaţii lui Vîntu desfiinţau un raport acuzator la adresa patronului lor. Nicio urmă de ezitare, niciun „dar, parcă, totuşi, uneori…”. Nu. Toate declaraţiile au fost „pe linie”, după cum se spunea pe vremea partidului comunist – deşi la una dintre dezbateri participa şi fostul consilier al lui Adrian Năstase, Emil Hurezeanu, care a lucrat la Deutsche Welle. Ca o paranteză, în martie 2009, Realitatea TV a mai înscenat o dezbatere, intitulată „Mogulii şi oamenii lor”, în care diverşi şefi din trusturile controlate de cei trei moguli depuneau mărturie despre deplina libertate editorială de care se bucură. Atunci, spectacolul a fost chiar mai grandios. Deşi la emisiune participau şi Vîntu şi Patriciu, Grigore Cartianu şi Liviu Mihaiu le-au spus-o, curajos, în faţă: nu suntem cenzuraţi, avem atât de multă libertate că nu mai suportăm şi să ştiţi şefu’ că, deşi o să vă doară, vă anunţăm că sunteţi un om şi un patron extraordinar.

Repet, înţeleg drama acestor oameni, mare parte dintre ei veniţi în presă deoarece credeau în misiunea ei nobilă, acum captivi ai oligopolului format de moguli. O soluţie, inclusiv pentru bieţii ziarişti, este ca, la fel ca în Norvegia, să se adopte o lege antitrust, în care să se interzică unui cetăţean sau unei familii să controleze mai mult de 20% din presa centrală. Şi nu ar fi rău dacă ar fi pus în aplicare articolul 30 din Constituţie, care arată că legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă să-şi facă publice sursa de finanţare.»

HORIA ROMAN PATAPIEVICI, „Salt în abjecţie”

________________________________________________________

SENATUL EVZ: Salt în abjecţie

Horia-Roman Patapievici

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

Horia-Roman Patapievici: „Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră”.

«Marţea trecută, două emisiuni ale postului de televiziune Antena 3 au marcat trecerea spaţiului public românesc, din zona distorsiunii de presă, în zona infracţiunii de presă.

De fapt, a spune, simplu, „infracţiune” e prea puţin: infracţiune de presă e şi distorsionarea, şi trunchierea, şi manipularea, şi falsificarea informaţiei. Iar în toate aceste forme de măsluire, televiziunile noastre de ştiri s-au dovedit măiestre.

Ceea ce s-a petrecut marţea trecută, după un lung şir de deraieri şi derapaje pregătitoare, reprezintă un salt decis în abjecţie. Este vorba de emisiunile „Sinteza zilei” (moderator Mihai Gâdea) şi „În gura presei” (realizator Mircea Badea).

Dl Gâdea, zâmbind insinuant, l-a întrebat pe dl Ciuvică: „Cât de mare este organul din capul dnei Udrea?”. Zâmbind la fel de insinuant (ah, rânjetul masculilor vorbind de femeile după care le curg balele!), dl Ciuvică a răspuns că organul din capul dnei Udrea este mare deoarece, dânsa neavând creier, organul îi ocupă tot capul.

Nu ştiu ce profesie are dl Ciuvică: după port, vorbă şi mimică, este un om needucat. Dl Gâdea, însă, a primit o educaţie de pastor (baptist). Are, deci, studii de teologie: s-a ocupat de Dumnezeu, de cultura inimii şi a primit drept sarcină să cultive în oameni curăţenia sufletească. Ca un om cu educaţie religioasă să pună asemenea întrebări, cu tonul cu care a făcut-o, orientând constant discuţia spre implicaţia sexuală cea mai grosolană, joasă, este şi stupefiant, şi josnic, şi abject.

Dacă se mai putea, Mircea Badea a reuşit să ridice mârlănia masculină pe culmi încă mai înalte. A imaginat o scenetă, în care, prin deducţii absurde şi neruşinate, Elena Udrea era pusă să fie „cu ochii pe organ” şi să „stea cu gura numai pe organ”. Al cui organ?, se întreba inocent dl Badea; al lui Traian Băsescu, îşi răspundea tot dânsul, omniscient.

Concluzia scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu. Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject. Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.

Problema nu este însă judecata asupra dlui Badea, dacă este sau nu educat ori dacă are o prestaţie jurnalistică adecvată. Problema nu este nici dna Udrea, dacă este sau nu vinovată de faptele care i se impută ori dacă are, ca ministru, o prestaţie adecvată. Problema e alta şi e dublă: că s-a ajuns, în tratarea publică a persoanei umane, la abjecţie şi că acest lucru nu stârneşte imediat nici repulsia publicului, nici amenda instituţiilor (CNA, asociaţiile de jurnalişti etc.). Este, prin urmare, o problemă de sistem şi una de societate.

Problema de sistem constată că standardele profesionale din televiziunile de ştiri au scăzut atât de mult, încât permit unor oameni nuli din punct de vedere profesional să transforme seară de seară spaţiul dezbaterii publice într-o arenă a defulărilor personale, ideologice, politice, medicale şi de altă natură.

Arbitrariul în invocarea faptelor şi distorsiunea în prezentarea lor au devenit, prin acceptare generalizată şi practică neabătută, norme jurnalistice obligatorii. Televiziunile de ştiri au încetat să mai informeze: ele dezinformează cu sistem, promovând la vedere o agendă politică partizană.

Problema, aşadar, e situată (I) la nivelul patronatului, că impune agenda, fără nicio reţinere; (II) la nivelul jurnaliştilor, că o acceptă, fără ni ciun scrupul; (III) la nivelul publicului, că nu o denunţă. Problema a devenit una de sistem pentru că toţi consimţim tacit ori explicit la „noul pact jurnalistic”, care este şi venal, şi neprofesionist, şi distructiv pentru democraţie (*1).

Problema de societate constată că instinctele noastre morale s-au atrofiat şi că toleranţa faţă de intolerabil a devenit îngrijorător de mare. Publicul a ajuns să accepte, după criterii de alegere personală (de pildă, politice), că este normal ca oamenii să poată fi trataţi cu două măsuri diferite: cu decenţă, dacă omul ne place; în mod degradant, dacă omul ne displace.

Considerăm că este normal ca o femeie să fie tratată politicos în general, dacă nu avem nimic cu ea; dar dacă avem, acceptăm fără probleme degradarea publică a corpului ei. Ceea ce am acceptat, de fapt, în acest mod, este că urile pot acorda ori retrage dreptul la demnitate.

Cei care se simt îndreptăţiţi să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptăţiţi şi să o trateze public ca obiect sexual, fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacţie. Cu o insistenţă neruşinată, de care ar trebui să se ruşineze bărbaţii şi să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidenţă. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; şi nu într-o singură zi, ci zi de zi; şi nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă jumătate are loc înfierarea.

Potrivit agendei proprietarilor, televiziunile de ştiri s-au specializat pe ceea ce în Statele Unite se numeşte „character assassination”. Cei care spun că nu văd asta, se prefac că nu văd, pentru că de fapt aprobă. A trece cu vederea ceea ce este evident nu înseamnă a nu vedea, ci a accepta. Trecem cu vederea numai lucrurile cu care NU suntem în dezacord. Aerul curat nu ne atrage atenţia, pentru că e curat. Ne atrage atenţia putoarea, tocmai pentru că e putoare şi ne violează simţurile.

Cine nu simte putoarea de la televiziunile de ştiri nu este nici infirm senzorial, nici handicapat mintal: pur şi simplu acceptă putoarea. Nu o acceptă însă ca normală, pentru că, dacă asasinatul moral s-ar îndrepta împotriva altor oameni, l-ar dezaproba: o acceptă ca necesară şi de aici vine consimţământul lor activ, care e respingător.

Cei care acceptă cu seninătate degradarea unui om nu sunt deci spectatori, nici doar părtaşi – sunt făptuitori. Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră.

Cine nu vede asta, deja se situează întrun alt teritoriu moral. Ne separă NU convingerile politice şi nici poziţia faţă de Traian Băsescu, cum se tot spune. Ne separă concepţia despre persoana umană, ideea de acceptabil şi inacceptabil, frecventabil şi nefrecventabil, decenţă şi golănie.

___________________________________________

(*1) Un jurnalist recent ieşit din maşina de distrus duşmani politici care este Antena 3 (Ion Cristoiu), a calificat televiziunile mogulilor ca fiind „o maşinărie dezgustătoare cu care nu (vreau să) am nicio legătură ca jurnalist”; „În momentul în care eşti angajat cu contract şi iei nişte bani de la un mogul, poate, fără să vrei, participi la ticăloşiile pe care le pune la cale trustul respectiv. Eu nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva.” (http://www.napocanews.ro/2009/08/interviu-ce-spune-ion-cristoiu-desprepoliticieni.html). Corect era să spună „Eu nu vreau să MAI fiu părtaş la aşa ceva”. »

***************************************************

La acest articol Mircea Badea a dat următorul răspuns:

«O să îi explic în fiecare zi lui Horia Roman Patapievici câte un cuvânt. Astăzi, cuvântul este „ampulă”. Poate în zilele viitoare o să îi explic cuvântul „a sugera” sau o să îi spun în ce constă premiul Pulitzer. Cum auziţi de ciocan sau de organ vă pleacă mâna, domnule Patapievici.»

Comentariile sunt de prisos.

//

Mogulologie – Genul proxim

Pentru ipocriţii care pretind că nu ştiu cine sunt „mogulii” de presă, am dat un search pe Google: numele vehiculate sunt Michael Ringier, Adrian Sârbu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Ioan şi Viorel Micula, familia Păunescu şi chiar Dan Diaconescu…

Deşi unii dintre ei pretind că n-ar avea nicio legătură cu trusturile de presă pe care le controlează prin interpuşi, ca în cazurile „Intact” şi „Realitatea-Caţavencu” (S.O. Vântu declara deunăzi: «Nu eu, ci copiii mei sunt proprietarii trustului de presă „Realitatea-Caţavencu”. Iar ei nu au nici cel mai mic interes politic.»), este clar ca bună ziua pentru toată lumea că ei sunt totuşi cei care manevrează bateriile de tunuri grele şi decid  „politicile editoriale” ale posturilor de televizune şi ale ziarelor din subordine cu care trag salve mai mult sau mai puţin eficace.

Mă îndoiesc profund că, de pildă, convocatul domn Geoană l-a vizitat pe domnul Vântu la reşedinţa acestuia din Deltă – aşa cum se bârfeşte – exclusiv în scopul nobil de afla unde sunt banii delapidaţi de la FNI de către capra ispăşitoare Vlas.

Nu pot uita gafa monumentală comisă de-o angajată a unuia dintre moguli care, dintr-o conştiinciozitate de sclav silitor dar prost, a căutat în DEX definiţia termenului „interlop” pe care i-a servit-o unui consilier prezidenţial: «Care are o reputație proastă; rău famat, dubios, suspect, deocheat». Evident că interlocutorul, inteligent şi pe fază, n-a putut rata ocazia de a-i replica cu umor: «Va referiţi cumva la domnul (…),  patronul dumneavoastră?». Potrivirea între definiţia DEX-ului şi respectivul patron este atât de flagrantă, încât biata femeie, cunoscută îndeobşte după rictusul rânjit si fălcos ce-i ţine loc de zâmbet, era să cadă de pe scaun înţelegând că va ajunge în curând să aducă bani de acasă, după sancţiunile şi amenzile pe care le primeşte postul de la C.N.A. din cauza ei şi a minciunilor pe care le dă pe post, în goana după un senzaţional salvator de rating, şi după penalizările pe care probabil le primeşte de la propriul loc de muncă pentru ineficienţa economică a emisiunii pe care o face într-un mod atât de lamentabil (Mircea Marian scria în „Evenimentul Zilei” din 4 septembrie a.c.: «Realizatorii de la (…) TV sunt ameninţaţi cu amenzi de fiecare dată când audienţa emisiunilor lor este sub cea a concurenţei de la Antena 3.»).

De curând, institutul britanic „Oxford Analytica” (OXAN) a dat publicităţii un raport privind starea mass-media din România: «Oxford Analytica a realizat un studiu în care arată că presa din România nu mai joacă un rol pozitiv în formarea opiniilor politice. Prestigiosul institut de consultanţă politică Oxford Analytica (OXAN) a publicat o analiză în care arată că trusturile media controlate de Vîntu, Patriciu şi Dan Voiculescu şi-au coordonat, în 2009, atacurile împotriva lui Traian Băsescu. Potrivit acestei analize, strategia televiziunilor lui Vîntu şi Voiculescu este să reducă interesul publicului pentru politică. Această strategie a avut efect la alegerile parlamentare din 2008, când mai puţin de 40% din electorat s-a prezentat la urne.» (Mircea Marian in „Războiul mogulilor cu Băsescu”, Evenimentul Zilei, 4 septembrie 2009).

In acest context, este imposibil sa nu sară în ochi o teribilă coincidenţă: dintre cei citaţi mai sus, „mogulii” anti-Băsescu se definesc printr-un gen proxim extrem de evident, diferenţele speficice fiind, practic, neglijabile.

Genul lor proxim este PENALUL! Sau, dacă avem în vedere înţelesul strict lexical al termenului conform DEX, aceştia sunt, cu toţii, nişte INTERLOPI.

O dubioasă şi bizara fatalitate face ca numai mogulii cu dosare penale să fie înverşunaţi împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi, prin ricoşeu, împotriva apropiaţilot acestuia şi PD-L-ului în ansamblu său.

Se ştie că domnii Dan Vloiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, dar şi Sorin Roşca Stănescu (pe care îl asimilez taxonomic categoriei de „mogul”, deşi nu este decât un rechin de presă, adică un fel de peşte) au avut sau au pe rol dosare penale.

• SORIN OVIDIU VÂNTU – «Scăpat (deocamdată!) cu faţa curată din dosarele FNI, BID, BRS, FNA-Banca Agricolă şi din alte cauze conexe acestora, fostul infractor Sorin Ovidiu Vîntu va trebui să facă faţă unui nou dosar penal. Documente oficiale arată că părintele FNI este cercetat în prezent de Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti (BCCO) – Serviciul de Combatere a Marii Criminalităţi Economico-Financiare din cadrul MIRA, în Dosarul penal nr. 754/D/P/2006, în care se cercetează „reţeta” prin care Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi (FRGC) SA.» (Mediafax)

• DAN VOICULESCU – Deşi declara senin (sau senil?): «Voi încerca să promovez o lege referitoare la patronii de presă, că de aici pleacă problema. Să îndeplinească o minimă conditie ca să fie patron de ziar – sa nu aiba dosar penal (sic!). Îmi pare rău pentru presă, dar până nu o să scăpăm de directorii de acest gen, presa nu o să se facă bine.» (Informatia.ro), domnul Voiculescu a a avut şi domnia-sa parte de dosare penale: «Liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu, este urmarit penal in dosarul Loteria Romana si cercetat in dosarul privatizarii Institutului de Cercetari Alimentare.» (Romaniacurata.ro), dar si fiica sa, Camelia, cea care, formal, conduce trustul pe presa „Intact”: «Dosarul penal „Rompetrol” n-a fost singurul în care Dan Voiculescu şi-a împins copilul la înaintare pentru a umfla buzunarele familiei, dar să şi răspundă penal pentru afacere. Camelia Voiculescu a fost vârâtă de tatăl ei şi în dosarul „Loteria”, în care preşedintele de onoare al PC şi-a reglat, în siguranţă, conturile personale cu George Copos, într-o afacere caracterizată de procurori drept ilegală.» (Stiri.rol.ro).

• DAN COSTACHE PATRICIU (alias Dinu Patriciu) – «În septembrie 2006, Dinu Patriciu a fost trimis în judecată, în dosarul „Rompetrol”, fiind acuzat de comiterea a şapte infracţiuni.» (Ziare.com). Nu-i vorba că nici domnul Patriciu nu se lasă mai prejos decît domnul Voiculescu şi se poate mândri că şi fiica sa a dobândit, de curând, un dosar penal; e drept că doar pentru beţie la volan: «Ana Patriciu, fiica preşedintelui TRG, Dinu Patriciu, s-a ales cu dosar de cercetare penală după ce, în dimineaţa zilei de 6 martie, în jurul orei 3.00, a fost depistată conducând sub influenţa băuturilor alcoolice, au declarat pentru NewsIn surse din Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Ana Patriciu a fost oprită, în noaptea de 6 martie, de poliţişti de la Brigada Rutieră Bucureşti care au descoperit că testul cu alcoolmetru a scos în evidenţă o îmbibaţie de 0,46 miligrame de alcool pur în aerul expirat, motiv pentru care au condus-o la Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici pentru recoltarea probelor biologice. Ulterior, i s-a întocmit dosar de cercetare penală pentru conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, dosar care se află la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1.» (Realitatea.net). De precizat, în acest caz minor, frivol şi colateral, «că în astfel de cazuri, în sânge alcoolemia constatată cu alcoolmetrul apare cel puţin dublă. (…) Potrivit legii, conducerea autoturismului cu o alcoolemie de peste 0,8 se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani si anularea permisului.» (9am.ro).

• SORIN ROŞCA STĂNESCU – pe care colegii de breaslă îl compară – probabil cu temei – cu Pamfil Şeicaru, dar numai prin prisma vorbei „Şantajul şi etajul” (Evenimentul Zilei), este un personaj de o moralitate greţoasă, iar dacă îi parcurgi dosarul de turnător îi vezi abjecţia în toată mizeria ei (vezi blogul lui Dan Badea). Despre SRS „penalul” aflăm că: «Procurorii Parchetului General au extins cercetările în cazul jurnalistului S. R. Stănescu şi i-au adus, miercuri, la cunoştinţă o nouă acuzaţie: aderare la un grup de crimă organizată, infracţiune pedepsită cu până la 20 de ani de închisoare, transmite TVR.» (HotNews). Totodată, «Sorin Roşca Stănescu a fost pus sub acuzare în calitate de învinuit în dosarul privind operaţiuni pe piaţa de capital cu acţiuni emise de societatea „Rompetrol Rafinare”.» (HotNews). Cei care vor să afle mai multe despre acest mic manevrator de presă pot citi, aici şi aici, două articole extrem de interesante.

Despre celelalte implicări ale celor patru în cazuri anchetate şi documentate doar de presă, fără transpunerea lor în dosare penale,  gen afacerea „Sterling”, nu îmi permit să discut aici şi acum. Nici despre  „calităţile” de turnători – certificate de C.N.S.A.S. – ale domnilor Voiculescu (Felix) şi Roşca Stănescu (H15 şi Deleanu) nu mai are rost să discutăm, căci ele nu se încadrează decât în domeniul diferenţelor specifice.

De asemenea, este de prisos să mai adug că toate aceste dosare, inclusiv cele de poliţie politică, au fost deschise după ce Traian Băsescu a dat semnalul că justiţia nu mai trebuie sa aibă inhibiţii în instrumentarea cazurilor de corupţie şi de infracţiuni economico-financiare şi după ce, acelaşi Traian Băsescu, a „forţat” transmiterea arhivelor Securităţii către C.N.S.A.S., dându-i acestuia, practic, viaţă.

Constatăm, aşadar, pe de o parte, isteria aberantă şi inutilă a mogulilor „penali” şi, pe de altă parte, calmul profesionist şi deontologic al celorlalţi moguli de presă, animaţi şi ei, desigur, de interese economice şi financiare diverse, dar suficient de inteligenţi pentru a-si prezerva investiţiile în credibilitate pe care le-a facut principalul lor acţionar care este, în fond, publicul.

Uniţi în muget şi în nesimţiri, mogulii „penali” au început să enerveze până şi occidentul, dovedind ce anume îi mână în luptă şi ce temeri cu zăbrele îi animă atât de cumplit.

Cu o chitară ale cărei… coarde sunt alde Badea, Ciutacu, Gâdea, Stan, Dumitrescu, Drăgotescu, Creţulescu, Tudor, Prelipceanu, Grecu sau Vrânceanu-Firea orice acord sună fals şi ajunge sa zgârie urechile, iată, până hăt departe.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

//

Sindromul „ANTI-UDREA”

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

*********************************************************