Europa – China la țintar

Am auzit, mai devreme, o știre preluată din „Ziarul Financiar” (Felix) potrivit căreia astăzi, adică cu două zile înaintea summit-ului UE de la Bruxelles, Angela Merkel și Nicolas Sarkozy ar fi adresat celorlalte 25 de state, prin intermediul unei scrisori trimise președintelui UE Herman Van Rompuy, un „ultimatum” potrivit căruia acestea trebuie să decidă, atenție!, până VINERI, dacă se înscriu într-o CU TOTUL NOUĂ construcție europeană, croită după regulile impuse de Germania și Franța. Conform acestui ultimatum, statele care nu vor confirma aderarea „vor rămâne pe dinafară”.

Cu alte cuvinte, ar fi vorba despre o cu totul altă variantă decât cele două pomenite de președintele Băsescu în conferința de presă de astăzi, ambele bazate pe prevederile actualelor tratate de la Maastricht, respectiv Lisabona.

Ca o paranteză, Victor Ponta, întrebat de Sorina Matei ce ar răspunde vineri unui asemenea ultimatum, a răspuns aiuritor… „Eu n-am primit o asemenea scrisoare”. Punct. LOL!

Sub rezerva veridicității știrii lansate de „ZF”, îndrăznesc să cred că, dacă ar fi real acest ultimatum, ar fi o imensă greșeală pe care Germania, Franța și celelate state care ar accepta o variantă „exclusivistă” ar comite-o și care ar lăsă, probabil și România pe dinafară.

Mă explic…

Cu această ocazie mi-am amintit de un excelent roman, intitulat „Deșertul tătarilor”, aparținând unui mare scriitor italian, neglijat în ultima vreme, Dino Buzzati.

Nu e niciun secret pentru nimeni că „tătarii” Europei (și ai lumii întregi) sunt… CHINEZII! Care, precum tătarii, vor sosi când nimeni nu se așteaptă.

Ce se întâmplă cu o nevastă neglijată știe oricine: își ia un amant. Pe care, până la urmă, îl aduce și în patul conjugal, pe principiul simplu al vaselor comunicante.

China are bani de plasat. Mult mai mulți decât toată Europa la un loc. Cine, cum și de ce SUA și Europa au îmbogățit China este un alt subiect, extrem de interesant. Țările europene lăsate de izbeliște vor fi terenul ideal pentru capitalul chinezesc. China va alege să ia pe bani puțini ciurucurile gen Grecia, dar și țările cu potențial, chiar ca România.

Este neclar care ar fi atitudinea țărilor cu deficite bugetare uriașe și cu datorii la fel de uriașe în cazul în care UE „CEA NOUĂ” le-ar lăsa pe dinafară. Eu cred că nu-și vor mai plăti niciodată datoriile.
Un eventual clivaj european petrecut cu „resentimente” și „animozități” s-ar face simțit, volens nolens, și asupra OECD sau, și mai grav, asupra coeziunii NATO.

Din această perspectivă, Federația Rusă poate fi un alt amant, mai violator, ce-i drept, dar scrupulele Rusiei sunt notorii.

© HotNews – 08/12/2011

Deja, Austria se pare că a zis un nein extrem de jenant la ideea impunerii unui deficit maxim de 3% în constituție. Ceea ce este doar un fleac față de celelalte „surprize” pregătite de Germania și Franța în planul propus.

Așadar o Europă „cu două viteze”, sau cu două zone, n-ar face decât să aducă Europei occidentale China în casă. Mai devreme sau mai târziu.

Tot Germania a mai făcut o gafă de proporții istorice aducând islamul în Europa atunci când a sacrificat Yugoslavia. Cei de vârsta mea știu, sau își pot închipui, ce ar fi fost astăzi Yugoslavia dacă rămânea în structura statală de pe vremea lui Tito, adică o vreme în care această țară se situa, din toate punctele de vedere, inclusiv politic, la cel puțin 20 de ani înaintea oricăror Polonii, RDG-uri sau Cehoslovacii.

Astăzi, statele musulmane nou create în Balcani, sunt ținute în frâu doar prin sărăcie.

Acum nu suntem cuprinși  în cine știe ce joc sofisticat de șah sau de go. Suntem niște buline pe cartonul unui ordinar joc de… ȚINTAR. Jocul de țintar european este într-o fază delicată. Orice poziție lăsată liberă poate fi imediat ocupată de adversar. Ar rămâne o chestiune de timp pentru ca „morile” realizate de instrus să consume toate piesele Europei.

Foto preluată de pe http://madalinaciucu.wordpress.com

Nu-i cred atât de fraieri nici pe Angela Merkel, nici pe Nicolas Sarkozy, oricât de enervați ar fi de escrocii care au tocat, ani de zile, banii și munca popoarelor lor.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

.

«Pădurea africană și nord-africană» din Schengen

Franța și Germania au găsit de cuviință să ceară amânarea întrării României (și Bulgariei) în „Schengen”.

Președintele Băsescu nu se lasă și nu lasă România fără atitudine. Unii îl critică, alții prevăd apocalipsa diplomatică („Plecăm la război cu Germania și Franța?”). Aceiași care, probabil, l-ar fi acuzat de slugărnicie dacă ar fi tăcut și ar căutat calea „șmecheră” a lui „nene iartă-mă”.  Să nu uităm ce-a pățit atunci când, consecvent unor principii absolut firești, a determinat menținerea prezenței contingentelor militare românești în teatrele de operațiuni alături de aliații americani.

Motivele reale ale Franței și Germaniei nici nu au importanță atâta timp cât ideea oficială este că am constitui un pericol și o amenințare pentru țările occidentale în cazul în care România ar deveni un fort Bastiani în calea unor tătari la fel de prezumtivi precum cei ai lui Buzzati.

Se spune, absolut eronat: «Concret, pentru români, care nu sunt membri în Schengen, consecinţele concrete constau în faptul că trebuie să prezinte paşaportul sau buletinul din când în când, să ocolească puţin prin aeroporturi, prin alte terminale şi că, deocamdată, povara păzirii frontierelor cade pe unguri.» O astfel de afirmație, făcută de Cristian Câmpeanu (pe care în alte contexte îl apreciez) în „România Liberă”, este falsă sau cel puțin incompletă, pentru că, la ora actuală, Ungaria nu păzește decât vag frontiera Europei, făcând un fel de ariergardă de salon, România  fiind, alături de Bulgaria, principalul vameș și grănicer al UE pe partea de sud-est. Diferența este că Ungaria primește bani europeni pentru trebușoara asta, în timp ce noi luăm castane.

Să vedem de la cine.

Franța, faimoasa promotoare a politicii gaulliste postcoloniale, a ajuns o țară invadată de franco-africani, de franco-asiatici, de franco-magrebieni ajunși la a treia generație și care continuă și azi să-și aducă triburile prin alianță în hexagon. E drept că prin trucul inexistenței ideii de „naționalitate” sau „etnie” caracteristic Franței, toți aceștia sunt „citoaieni”, deci francezi. Doar țiganii noștri cerșetori și manglitori sunt personæ non gratæ, în timp ce arabii lor, care dau foc la mașini și se bat cu forțele de ordine, sunt okay. La fel de adevărat este că în Franța a ajuns la Elysée un cuplu alogen, hungaro-iudeo-italian, în timp ce în România Mădălin Voicu n-a ajuns încă la Cotroceni.

Astăzi, tot felul de inculți văd un pericol de infiltrare prin granița României a unor imigranți clandestini, fără să-și amintească că, de exemplu, Frontul Național, partidul de extremă dreaptă al lui Jean-Marie Le Pen, a crescut continuu începând din 1990, pedalând pe denunțarea… corupției și pe adversitatea față de non-francezi, pe xenofobie și a ajuns a treia formațiune politică din Franța în 2002, tocmai din cauza numărului exagerat de mare al imigranților „jenanți”, care nu prin România au intrat. De fapt, a existat o expansiune a extremei drepte în întregul occident la sfârșitul secolului trecut mai ales din cauza fenomenului imigrației, imigrație care nu a avut nimic de-a face cu România, cu extinderea UE sau cu Schengen.

Nu degeaba spunea chiar Jean-Marie Le Pen că romii reprezintă «copacul care ascunde pădurea africană și nord-africană» (AFP).

Germania se află și ea într-o situație similară, fiind pe cale de islamizare, după ce minoritatea turcă importată prin anii ’60 pentru a da cu mătura, în calitate de „Fremdarbeiter”-i, tinde să ajungă tot mai influentă (între 4 și 5 milioane).

Olanda trage și ea ponoasele unei politici „reparatorii” cu privire la foștii subiecți coloniali.

Brusc, acestor țări li s-a năzărit că civilizațiile lor imaculate sunt amenințate de africani, asiatici sau arabi, ba chiar și de moldoveni. Iar de vină pentru întunericul din harlemurile lor ar putea fi… România.

După introducera monedei europene, Euro, cine a avut cele mai mari avantaje? Oare nu tocmai îngrijoratele astăzi, Franța și Germania, care n-au chef să suporte acum și necazurile monetare? Problema actuală a acestor două mari puteri europene nu este România, ci celelalte mari leagăne de cultură și civilizație occidentală, din zona Euro: Spania, Portugalia, Irlanda, Estonia, pe care trebuie să le susțină nu cu un amărât de vot, cu o vorbă bună sau cu un gest simbolic, ci cu miliarde și miliarde de Euro. Ceea ce-i costă pe contribuabilii francezi și germani. Deocamdată România a adus sau a transferat bani acestor țări, și nu numai lor, mai mulți decât a costat sau a absorbit.

Teoria despre amânarea aderării României la spațiul Schengen cauzată de chestiuni legate de justiție și corupție, de aspecte contigue Mecanismului de Cooperare şi Verificare, este o imensă ipocrizie destinată fraierilor.

O atitudine care să reflecte faptul că nu toți suntem fraieri cred că este o atitudine salutară.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Dani Rockhoff, despre „Die verblödete Republik”

________________________________________________________

„Republica scoasă din minţi”

Cum ne iau de proşti mass-media, economia şi politica

O carte despre sforării şi manipulatori

HotNews | Duminică, 1 noiembrie 2009, 14:28

Dani Rockhoff

________________________________________________________

«„Niciodata nivelul n-a fost atat de scazut! Chiar si mass-media de calitate prezinta in detaliu si cu devotiune cele mai banale teme bulevardiere, in timp ce emisiunile critice, pe teme politice, dispar in negura noptii. Concomitent, prin campanii planificate si sistematic inscenate, se practica o dezinformare tintita, care atata tine, pana cand toti ajung sa creada ceea ce asa-zisii experti le toarna in cap“. Autorul german Thomas Wieczorek ia sub lupa „prostirea in masa“, o manipulare initiata de politicieni in cardasie cu elita oamenilor de afaceri si difuzata prin mass-media contemporana. Retoric, el intreaba: „Risca nemtii sa devina un popor de tampiti?“

De-a curmezisul

Thomas Wieczorek  (n. 1953) e jurnalist si analist politic. Dupa studiul economiei politice la Otto-Suhr Institut din cadrul Freie Universität Berlin, el a lucrat ca redactor politic la Deutsche Presse Agentur si a fost seful biroului regional Baden-Württemberg, al agentiei de presa Reuters. Ca jurnalist liber-profesionist, el colaboreaza la cotidianul Frankfurter Rundschau, revista satirica Eulenspiegel si posturile de radio Deutschlandfunk si Südwestfunk.

Wieczorek a aparut in dezbateri pe o serie de posturi TV germane si a publicat cateva carti, printre care: „Neindemanaticii. Despre incompetenta politicienilor nostri“, „Cartea neagra a functionarilor publici“, „Calaretii DAX-ului. Cum managerii ne ruineaza tara“. Bestseller-ul „Republica scoasa din minti“ apare in martie 2009 la editura Knaur Taschenbuch si sta saptamani la rand in topul cartilor de succes, realizat de Spiegel.

Motto-ul cartii e un citat din Albert Einstein: „Doua lucruri sunt infinite: Universul si prostia omeneasca. Insa in ceea ce priveste Universul, nu sunt chiar asa de sigur“. Intr-un stil plastic si alert, cu forta persuasiva si un umor care pe alocuri se transforma in sarcasm, autorul provoaca la critica societatii actuale, pozitionandu-se vadit in esalonul politicii de stanga.

Wieczorek se lanseaza intr-o polemica extrem de acida, cu neoliberalismul, pe care il face raspunzator de raspandirea unor clisee care viciaza esenta societatii democratice.

Falsele imperative

„Intreprinderile de stat devin rentabile doar prin privatizare“, „Factorii de localizare sunt mai importanti decat contributiile sociale“, „Scaderea costurilor de retributie colaterale“, sunt doar cateva slogane din limbajul aparent de lemn al politicienilor si lobby-stilor economiei radicale de piata. Aparent, deoarece in dosul lor se ascunde necesitatea sacrificarii „umanului“ si „socialului“ din relatia angajatului cu concernul pentru care lucreaza.

In numele unor „imperative obiective, imuabile si fara alternative“, cum e si globalizarea, marile firme si concerne isi maximizeaza profitul prin cea mai la indemana masura: concedierea masiva de angajati, sau alternativ, angajarea fortei de munca ieftine din tarile cu economii emergente sau a celei intermediate de agentiile de plasare, asa numitii „negutatori de sclavi“.

Wieczorek crede insa ca „globalizarea nu vine de la Dumnezeu, ci e tot de oameni inventata“. Iar daca acestor „imperative obiective“ li se da absoluta prioritate, „prestatiile statului social sunt nimicite pas cu pas.“ El constata ca „simpla posesie de capital aduce mai mult decat munca onesta“ si  astfel, „foarfeca sociala“, discrepanta dintre saraci si bogati, se deschide tot mai tare. Telul suprem al „elitelor“ este pastrarea si multiplicarea propriei averi, poporul e bine sa fie tinut la distanta.

Ameteala cu sistem

„Scopul declarat si  premisa societatii democratice este cetateanul cu drept de vot“, spune Wieczorek. „Acest scop e lesne de atins, prin intermediul societatii informationale. In realitate, cativa putini devin tot mai destepti, iar majoritatea coplesitoare se pare ca e tot mai proasta“. „In spatele acestui fapt se ascunde un sistem“, crede el, in care si mass-media joaca un rol important.

In diviziunea societatii in patricieni si plebei, din vremea Imperiului Roman, celor din urma le revenea portia satisfacatoare de „paine si circ“, care sa ii tina in frâu. Azi, lucrurile stau tot cam asa. „Atata vreme cat populatia se lasa distrata de documentare dulcege si alte surogate, probabil ca nu-si face ganduri despre nedreapta impartire a bogatiei” considera autorul.

El mai crede ca pentru omul obisnuit, singurul mod de a deveni rapid bogat, in mod legal, este castigul la loto. Referitor la alte cai, intr-un sondaj de opinie rapunsul cel mai frecvent ar fi fost „evaziune fiscala”. Aceasta functioneaza insa doar de la un  anumit calibru in sus, unde cu avocatii potriviti si bine platiti, legile se inmoaie.

Circ si prefabricate

Wieczorek crede ca, pe langa cota de circ ieftin difuzata in permanenta, mass-media contribuie si la divizarea societatii, la construirea de „fronturi“ si artificiale antagonisme:
angajati-someri si asistati social, gospodine-femei de cariera, tineri-batrani (in contextul „pe umerii cui apasa mai tare contributia la pensii“), tineri cumintei-tineri scandalagii (cu variantele betivani pana la coma, ahtiati de jocuri violente in Internet si potentiali apucati de amocuri ucigase), fumatori-nefumatori.

Aceasta diviziune in fractiuni irelevante, la urma urmei, face ca populatia sa nu se mai perceapa ca un intreg si nici sa nu mai actioneze ca atare. „Divide et impera“, nimic nou sub soare.

Mass-media sprijina activ raspandirea unei viziuni globale neoliberale, considera autorul german. Sustinatori ai intereselor „pietei radicale“ se deghizeaza in „experti independenti“ si impanzesc talk-show-urile televiziunilor germane, sau trimit presei pentru publicare materiale „prefabricate“.

E o viziune cu false preocupari umaniste si sociale, o politica a „datului din coate“ ajuns la extrem. In casting-show-urile extrem de la moda, numai cel mai plin de vointa si mai lipsit de scrupule castiga, devenind astfel viu exemplu de succes pentru adolescenti.

PSEUDO si PROLO

Pe parcursul a 320 de pagini, Thomas Wieczorek face rechizitoriul tuturor domeniilor vietii sociale afectate de intruziunea politicii neoliberale, propagate prin intermediul mass-mediei germane.

In partea 1, intitulata „Cetateanul prostit politic“, el demonteaza cateva mituri: mitul deciziei de vot rational, al vointei poporului, al coparticiparii, al politicianului credibil si orientat spre binele public, al transparentei decizionale. El mai vorbeste despre „binecuvantarea uitarii“ in politica, apatia electorala a cetatenilor si despre „non-votantii, cea mai puternica fractiune politica“.

Referitor la „statul pseudo-social“, el analizeaza „egalitatea de sanse“, pe milionarul self-made si angajatul cu norma intreaga, care nu mai poate supravietui din salariu. Se iau in discutie „salariul combinat“ si cel minim pe economie (care nu exista in Germania), „loteria pensiilor“ si voluntariatele in firme si asociatii.

„Cei mari scapa usor, cei mici sunt vanati“. Pentru Wieczorek, totul e „pseudo“: statul de drept german, lupta impotriva coruptiei, protectia mediului si a consumatorului, antifascismul si emanciparea, politica de pace si drepturile omului.

In partea a doua, autorul trece la analiza economiei de piata globale, a „consumului rational“, a modului cum lucreaza capitalul. Intrebarile apar rand pe rand: „E privatizarea chiar arma-minune?“ sau “Homo oeconomicus: lacomia e inascuta?“. Ca „ mana invizibila“ a lui Adam Smith regleaza pana la urma toare excesele pietei cauzate de libera concurenta, Wieczorek pune la indoiala, si aceasta intr-un moment in care mapamondul nu intrase inca in trepidatii. Cartea a fost probabil terminata inaintea declansarii crizei financiare si economice actuale, la care nu se face in text referire.

Capitolul al treilea vorbeste despre indoctrinare, fabricarea mainstream-ului, „experti“, pareri cumparate si lansate public, bullshit-ul (vorbe fara noima) „de pe sticla“, si ZERO-mass-media. In analiza mediocratiei, nu scapa nici Bild, dar nici Spiegel, nici posturile private, dar nici cele publice ale televiziunii germane.  Se vorbeste despre „spiritul de turma si spirala tacerii“, de care profita emisarii de „infotainment“.

In capitolele IV, V si VI,  Thomas Wieczorek patineaza in cercuri largi. Dupa ce da alarma cu privire la sistemul educatiei si asa-zisele elite, el deconspira o serie de manevre de deturnare a atentiei opiniei publice de la realele probleme ale societatii. Fotbalul, religia, lumile paralele, televiziunea de pubela (trash-TV) sunt doar cateva dintre instrumente.

Femeile, seniorii, eroii neamului, handicapatii, est-germanii, paturile sociale de jos, strainii cu si fara pasaport german;  toti acestia trec incolonati in cartea jurnalistului german, si toti par a fi amenintati de „prolofobie“. PROLO, un diminutiv si peiorativ, pentru proletariat. Abraham Lincoln ii saluta pe cititori, cu un citat final: „Poti sa inseli o parte din popor, tot timpul, si intregul popor, pentru o vreme. Insa nu poti sa inseli tot timpul, intregul popor“.»

*         *

*

Comentariu: Nu îmbrăţişez opiniile şi atitudinile politice ale lui Wieczorek, dar mi se pare ca există mult adevăr în ceea ce scrie. Regret că nu i-am citit cartea şi că sunt limitat la o simplă dar excelentă recenzie.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009