MIRCEA MARIAN, „Nici Mircea Badea nu mai poate”

________________________________________________________

OPINII: Nici Mircea Badea nu mai poate

Mircea Marian

Miercuri, 09 Septembrie 2009

________________________________________________________

«Tăcere deplină din partea lui Roşca Stănescu şi a purtătorilor săi de mesaj, Realitatea TV şi Antena 3, după ce „Evenimentul zilei” a arătat că toată povestea intitulată „Legăturile lui Traian Băsescu cu mediile teroriste, prin intermediul fratelui său” este o adunătură de minciuni.»

«Nici măcar la spălătoria de cadavre păstorită de Gâdea, ex-colaboratorul Securităţii Roşca Stănescu nu a avut altă replică decât: „«Evenimentul zilei», o goarnă prezidenţială.” Tovarăşii săi din studio, inclusiv Ciutacu şi Badea, tăceau mâlc. Puţin mai târziu, la emisiunea „În gura presei”, Badea a citit în viteză articolul din „Evenimentul zilei”, după care l-a băgat sub preş. „Nu, nu, mă depăşeşte complet. Nu mai pot, cu fiicele, cu fraţii…”, a spus Badea, simulând lehamitea.

Într-un fel, îl compătimesc pe acest personaj. Zi de zi, înghite cu noduri borşul oferit de Dan Voiculescu, altfel un bine-cunoscut tovarăş de turnătorii al lui Roşca Stănescu. Se vede pe faţa lui Badea că adesea îi este greaţă de ceea ce trebuie să spună. Că ar vomita, ar scuipa, ar înjura. Dar nu poate să o facă. Ce ar mai rămâne din vedeta Badea dacă l-ar lovi amocul, iar mogulul Voiculescu i-ar plasa un şut în partea mai moale a spatelui? Unde s-ar duce? La Realitatea, să facă emisiuni despre potăi? La B1, alături de Radu Moraru?

Drama lui Badea este şi drama altor zeci de vedete TV, care lucrează la Vîntu sau Voiculescu pentru salarii astronomice şi îşi dau seama că porţia de borş pe care trebuie să o înghită, la schimb, este din ce în ce mai greţoasă. Uitaţi-vă cum s-au aliniat angajaţii de frunte ai lui Vîntu acum câteva zile şi, în cor, au înfierat analiza media realizată de Oxford Analytica. Nici unul nu a părut să sesizeze ridicolul în care se aflau: angajaţii lui Vîntu desfiinţau un raport acuzator la adresa patronului lor. Nicio urmă de ezitare, niciun „dar, parcă, totuşi, uneori…”. Nu. Toate declaraţiile au fost „pe linie”, după cum se spunea pe vremea partidului comunist – deşi la una dintre dezbateri participa şi fostul consilier al lui Adrian Năstase, Emil Hurezeanu, care a lucrat la Deutsche Welle. Ca o paranteză, în martie 2009, Realitatea TV a mai înscenat o dezbatere, intitulată „Mogulii şi oamenii lor”, în care diverşi şefi din trusturile controlate de cei trei moguli depuneau mărturie despre deplina libertate editorială de care se bucură. Atunci, spectacolul a fost chiar mai grandios. Deşi la emisiune participau şi Vîntu şi Patriciu, Grigore Cartianu şi Liviu Mihaiu le-au spus-o, curajos, în faţă: nu suntem cenzuraţi, avem atât de multă libertate că nu mai suportăm şi să ştiţi şefu’ că, deşi o să vă doară, vă anunţăm că sunteţi un om şi un patron extraordinar.

Repet, înţeleg drama acestor oameni, mare parte dintre ei veniţi în presă deoarece credeau în misiunea ei nobilă, acum captivi ai oligopolului format de moguli. O soluţie, inclusiv pentru bieţii ziarişti, este ca, la fel ca în Norvegia, să se adopte o lege antitrust, în care să se interzică unui cetăţean sau unei familii să controleze mai mult de 20% din presa centrală. Şi nu ar fi rău dacă ar fi pus în aplicare articolul 30 din Constituţie, care arată că legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă să-şi facă publice sursa de finanţare.»

HORIA ROMAN PATAPIEVICI, „Salt în abjecţie”

________________________________________________________

SENATUL EVZ: Salt în abjecţie

Horia-Roman Patapievici

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

Horia-Roman Patapievici: „Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră”.

«Marţea trecută, două emisiuni ale postului de televiziune Antena 3 au marcat trecerea spaţiului public românesc, din zona distorsiunii de presă, în zona infracţiunii de presă.

De fapt, a spune, simplu, „infracţiune” e prea puţin: infracţiune de presă e şi distorsionarea, şi trunchierea, şi manipularea, şi falsificarea informaţiei. Iar în toate aceste forme de măsluire, televiziunile noastre de ştiri s-au dovedit măiestre.

Ceea ce s-a petrecut marţea trecută, după un lung şir de deraieri şi derapaje pregătitoare, reprezintă un salt decis în abjecţie. Este vorba de emisiunile „Sinteza zilei” (moderator Mihai Gâdea) şi „În gura presei” (realizator Mircea Badea).

Dl Gâdea, zâmbind insinuant, l-a întrebat pe dl Ciuvică: „Cât de mare este organul din capul dnei Udrea?”. Zâmbind la fel de insinuant (ah, rânjetul masculilor vorbind de femeile după care le curg balele!), dl Ciuvică a răspuns că organul din capul dnei Udrea este mare deoarece, dânsa neavând creier, organul îi ocupă tot capul.

Nu ştiu ce profesie are dl Ciuvică: după port, vorbă şi mimică, este un om needucat. Dl Gâdea, însă, a primit o educaţie de pastor (baptist). Are, deci, studii de teologie: s-a ocupat de Dumnezeu, de cultura inimii şi a primit drept sarcină să cultive în oameni curăţenia sufletească. Ca un om cu educaţie religioasă să pună asemenea întrebări, cu tonul cu care a făcut-o, orientând constant discuţia spre implicaţia sexuală cea mai grosolană, joasă, este şi stupefiant, şi josnic, şi abject.

Dacă se mai putea, Mircea Badea a reuşit să ridice mârlănia masculină pe culmi încă mai înalte. A imaginat o scenetă, în care, prin deducţii absurde şi neruşinate, Elena Udrea era pusă să fie „cu ochii pe organ” şi să „stea cu gura numai pe organ”. Al cui organ?, se întreba inocent dl Badea; al lui Traian Băsescu, îşi răspundea tot dânsul, omniscient.

Concluzia scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu. Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject. Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.

Problema nu este însă judecata asupra dlui Badea, dacă este sau nu educat ori dacă are o prestaţie jurnalistică adecvată. Problema nu este nici dna Udrea, dacă este sau nu vinovată de faptele care i se impută ori dacă are, ca ministru, o prestaţie adecvată. Problema e alta şi e dublă: că s-a ajuns, în tratarea publică a persoanei umane, la abjecţie şi că acest lucru nu stârneşte imediat nici repulsia publicului, nici amenda instituţiilor (CNA, asociaţiile de jurnalişti etc.). Este, prin urmare, o problemă de sistem şi una de societate.

Problema de sistem constată că standardele profesionale din televiziunile de ştiri au scăzut atât de mult, încât permit unor oameni nuli din punct de vedere profesional să transforme seară de seară spaţiul dezbaterii publice într-o arenă a defulărilor personale, ideologice, politice, medicale şi de altă natură.

Arbitrariul în invocarea faptelor şi distorsiunea în prezentarea lor au devenit, prin acceptare generalizată şi practică neabătută, norme jurnalistice obligatorii. Televiziunile de ştiri au încetat să mai informeze: ele dezinformează cu sistem, promovând la vedere o agendă politică partizană.

Problema, aşadar, e situată (I) la nivelul patronatului, că impune agenda, fără nicio reţinere; (II) la nivelul jurnaliştilor, că o acceptă, fără ni ciun scrupul; (III) la nivelul publicului, că nu o denunţă. Problema a devenit una de sistem pentru că toţi consimţim tacit ori explicit la „noul pact jurnalistic”, care este şi venal, şi neprofesionist, şi distructiv pentru democraţie (*1).

Problema de societate constată că instinctele noastre morale s-au atrofiat şi că toleranţa faţă de intolerabil a devenit îngrijorător de mare. Publicul a ajuns să accepte, după criterii de alegere personală (de pildă, politice), că este normal ca oamenii să poată fi trataţi cu două măsuri diferite: cu decenţă, dacă omul ne place; în mod degradant, dacă omul ne displace.

Considerăm că este normal ca o femeie să fie tratată politicos în general, dacă nu avem nimic cu ea; dar dacă avem, acceptăm fără probleme degradarea publică a corpului ei. Ceea ce am acceptat, de fapt, în acest mod, este că urile pot acorda ori retrage dreptul la demnitate.

Cei care se simt îndreptăţiţi să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptăţiţi şi să o trateze public ca obiect sexual, fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacţie. Cu o insistenţă neruşinată, de care ar trebui să se ruşineze bărbaţii şi să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidenţă. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; şi nu într-o singură zi, ci zi de zi; şi nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă jumătate are loc înfierarea.

Potrivit agendei proprietarilor, televiziunile de ştiri s-au specializat pe ceea ce în Statele Unite se numeşte „character assassination”. Cei care spun că nu văd asta, se prefac că nu văd, pentru că de fapt aprobă. A trece cu vederea ceea ce este evident nu înseamnă a nu vedea, ci a accepta. Trecem cu vederea numai lucrurile cu care NU suntem în dezacord. Aerul curat nu ne atrage atenţia, pentru că e curat. Ne atrage atenţia putoarea, tocmai pentru că e putoare şi ne violează simţurile.

Cine nu simte putoarea de la televiziunile de ştiri nu este nici infirm senzorial, nici handicapat mintal: pur şi simplu acceptă putoarea. Nu o acceptă însă ca normală, pentru că, dacă asasinatul moral s-ar îndrepta împotriva altor oameni, l-ar dezaproba: o acceptă ca necesară şi de aici vine consimţământul lor activ, care e respingător.

Cei care acceptă cu seninătate degradarea unui om nu sunt deci spectatori, nici doar părtaşi – sunt făptuitori. Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră.

Cine nu vede asta, deja se situează întrun alt teritoriu moral. Ne separă NU convingerile politice şi nici poziţia faţă de Traian Băsescu, cum se tot spune. Ne separă concepţia despre persoana umană, ideea de acceptabil şi inacceptabil, frecventabil şi nefrecventabil, decenţă şi golănie.

___________________________________________

(*1) Un jurnalist recent ieşit din maşina de distrus duşmani politici care este Antena 3 (Ion Cristoiu), a calificat televiziunile mogulilor ca fiind „o maşinărie dezgustătoare cu care nu (vreau să) am nicio legătură ca jurnalist”; „În momentul în care eşti angajat cu contract şi iei nişte bani de la un mogul, poate, fără să vrei, participi la ticăloşiile pe care le pune la cale trustul respectiv. Eu nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva.” (http://www.napocanews.ro/2009/08/interviu-ce-spune-ion-cristoiu-desprepoliticieni.html). Corect era să spună „Eu nu vreau să MAI fiu părtaş la aşa ceva”. »

***************************************************

La acest articol Mircea Badea a dat următorul răspuns:

«O să îi explic în fiecare zi lui Horia Roman Patapievici câte un cuvânt. Astăzi, cuvântul este „ampulă”. Poate în zilele viitoare o să îi explic cuvântul „a sugera” sau o să îi spun în ce constă premiul Pulitzer. Cum auziţi de ciocan sau de organ vă pleacă mâna, domnule Patapievici.»

Comentariile sunt de prisos.

//