Pe mama mea… au chemat-o „Mara”

Pe mama mea a chemat-o Alexandra Eliza Maria.

Asta până în vara anului 2009, când am aflat că a mai chemat-o și „Mara”. Da, cu ghilimele. Și, de fapt… au chemat-o „Mara”.

Am aflat acest amănunt de pe coperta unui dosar pe care mi l-a așezat în față o domnișoară amabilă, într-o clădire modernă de pe Strada Matei Basarab nr. 55-57.

Dosarul începe cu… coperta:

«DOSAR DE URMĂRIRE OPERATIVĂ (D.U.I.) privind „MARA”».

– Clic pe imagine pentru zoom –

„Mara” a fost o economistă, lucrătoare în sistemul de comerț exterior începând din anul 1960. Mai întâi a fost merceolog. Apoi, prin 1965, a absolvit facultatea de comerț exterior, la 36 de ani. În acele timpuri, s-au făcut mai multe serii de epurări – sau „restructurări” – și, în ciuda faptului că nu a fost niciodată membră de partid, „Mara” a fost păstrată mereu, deși întreprinderea însăși s-a metarmofozat în mai multe rânduri din „Mașini-Import” în „Mașini-Import-Export” și apoi în „Mecanoexport”. A fost mai întâi epurarea din sistem a evreilor, apoi a celor cu studii în U.R.S.S., apoi a sașilor și șvabilor, apoi a celor cu rude în străinătate, apoi a celor compromiși de defecțiunea lui Pacepa… „Mara” a rămas timp de 17 ani  neclintită în clădirea de pe Strada Mihail Eminescu nr. 10 (azi complet renovată) de lângă „Pizza Hut”-ul din Romană. Doar un an, cred, a funcționat în clădirea fostului M.I.C.M. (Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini) de pe Calea Victoriei colț cu Lemnea. În acest răstimp a importat pentr statul român de la linii tehnologice destinate industrei alimentare până la piscina destinată „Club Bazin”-ului din stațiunea Neptun-Olimp.

La un moment dat, prin anii ’70, „Marei” au început să-i fie repartizați tineri stagiari, absolvenți ai facultății de comerț exterior din cadrul A.S.E., care, prin diferite „conjuncturi”, prindeau locuri în întreprinderile de comerț exterior din acea vreme, înlocuind, în general, epurații. Îmi amintesc că unul dintre aceștia a fost Constantin (Titi) Ene (sau Enea?), fiul șoferului lui Ion Gheorghe Maurer. Un tânăr excepțional. Altul a fost Gigi Simion. A mai fost și Marius (?). Au mai fost și alții. Dar, din păcate, printre acești alții a mai fost și una, Mariana P. Aceasta, spre deosebire de toți ceilalți, avea o mică problemă: nu cunoștea nicio limbă străină. Ori munca de comerț exterior presupunea și participarea la tratative cu partenerii externi, citirea și redactarea de documente în limbi străine: documentații tehnice, contracte, documente de plată, de transport etc. Acest handicap a făcut din Mariana P. o turnătoare benevolă, care turna oral ofițerului de securitate, în nume propriu, de supărare că „Mara” n-o lua decât foarte rar la discuțiile ce se purtau la… protocol. Adică locul în care se fumau țigări americane, se primeau pixuri „străine” și se bea cafea.

Dacă toate acestea aveau loc în anii de sărăcie de după 1980, poate că Mariana P. avea o scuză. Dar în 1976 țigările americane costau 21 de lei pachetul și se găseau peste tot. Cafeaua la fel… Ca și whisky-ul. Pe Mariana P. o rodea, de fapt, propria ei incompetență. De aceea, deși toți ceilalți tineri au rămas și și-au continuat „ucenicia” alături de „Mara” și mai apoi cariere pe cont propriu, ea a plecat într-o altă întreprinderede comerț exterior. Turnând-o pe „Mara” în continuare, din… amintiri.

„Informările” Marianei P., amplificate în notele și rapoartele ofițerului de obiectiv – locotentul major Vasile Căciulă – și ale însuși șefului Direcției a II-a, generalul maior Emil Macri (!), se refereau la patru aspecte principale:

• originea „nesănătoasă” a „Marei”: fiică de doctor (cu „canalul” la activ) și de „moșiereasă”, absolventă a Institului catolic de maici „Sfânta Maria” (mai cunoscut sub denumirea de școala „Pitar Moș”), exmatriculată din facultate (I.C.E.F.) în anii ’50;
• relațiile personale, de familie, ale „Marei”, ale soțului ei, ale mamei sale, ba chiar și ale fiului ei, cu prieteni care aleseseră să plece sau să rămână în străinătate;
• presupuse „trădări” cu caracter economic;
• avantaje materiale ilicite primite din partea partenerilor străini.

Toate acestea au declanșat, în noiembrie 1976, „deschiderea dosarului de urmărire informativă” și re-botezul Alexandrei Eliza Maria cu numele de cod „MARA”, pentru „SUSPICIUNI DE SUBMINAREA ECONOMIEI NAȚIONALE”.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pentru cei care poate nu știu, pentru acest cap de acuzare, codul penal din vremea respectivă prevedea inclusiv pedeapsa capitală.

Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I.) al „Marei” conține, de fapt, două dosare: unul propriu-zis, cu 72 de pagini și altul, separat, cu 93 de pagini de transcrieri ale tuturor convorbirilor telefonice de la domiciliul urmăritei, din perioada 7 decembrie 1976 – 15 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Pe parcursul anchetei desfășurate de organele de securitate, reflectate în conținutul dosarului, se constată două tendințe: una care indică intenția conducerii Direcției a II-a a Securității Statului de a o înfunda pe „Mara” prin orice mijloace, bazându-se pe informări orale, adică „ciripituri”

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

și alta care parcă ar vrea să facă „dreptate”, contrazicând alegațiile informatorilor „acuzării”, cu notele informative – scrise – ale ofițerilor de securitate

– Clic pe imagine pentru zoom –

sau ale informatorilor de meserie, cu angajament și nume de cod („Oana”, „Cora”), aflați în postura de martori „ai apărării”, ceea ce este paradoxal și lăudabil într-un astfel de dosar.

– Clic pe imagine pentru zoom –

– Clic pe imagine pentru zoom –

Cert este faptul că, în pofida planului de măsuri demn de un film cu James Bond,

– Clic pe imagine pentru zoom –

în toată această perioadă „Mara” a fost lăsată să-și continue activitatea  profesională nestingherită, și-a continuat colaborarea cu Institutul de Proiectări „Carpați” și cred că poate nici nu a știut ce se urzea în jurul ei. Și nu numai al ei. Pentru că în toată documentarea informativă apar nume și referiri la zeci de alte persoane. Sau poate a știut…

Știu, din alte dosare, ce însemna ca cineva să apară  doar întâmplător cu numele în dosarul unui terț. Orice ofițer de securitate căruia îi ajungea pe mână respectivul dosar putea face astfel de solicitări:

Aș vrea să-mi cer scuze, în numele „Marei”, acum, după mai bine de 30 de ani, tuturor celor care, din cauza descrisă mai sus, au avut, poate, probleme.

Securitatea a filat-o…

Securitatea i-a  citit corespondența – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a ascultat telefonul – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Securitatea i-a desfăcut coletele poștale – ei și familiei ei –…

– Clic pe imagine pentru zoom –

*               *

*

„Mara”  a murit de un cancer galopant pe 18 septembrie 1977.

– Clic pe imagine pentru zoom –

Poate de aceea turnătorii au făcut rău și poate de aceea ar fi nedrept să fie iertați. „Mara” i-o fi iertat, că a avut și buni. Eu, pe-ai mei, nu-i iert. Dar acesta este alt dosar…

Dosarul „Marei” se încheie și se închide sinistru, pe 20 septembrie 1977…

„Futu-i, ne-a scăpat!”, o fi zis în sinea lui generalul maior Emil Macri citind acest ultim „Raport” semnat de locotenent colonelul Vasile Moga, care, conștiincios, capsează ca dovadă ferparul. Daca „Mara” trăia, cine știe cum i se (și ni se) termina povestea…

– Clic pe imagine pentru zoom –

Peste această ultima filă se aud căzând bulgării de pământ.

*               *

*

EPILOG

În 2010, am aflat că ancheta a mai continuat, după închiderea dosarului „Marei”, asupra „complicilor” ei, până prin primăvara anului 1978. Concluzia finală a fost ceea ce astăzi se numește N.U.P., cu o rezoluție – se pare chiar a Direcției a II-a – care conchidea că suspiciunile privind  prejudicierea economiei naționale în cazul respectiv nu se verifică.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Un S.F. de Dan & Sandra Brown

100 milioane de euro = 150 milioane dolari

În rest…

NO COMMENT!

Cartea despre care este vorba şi din care este preluată informaţia aiuritoare şi absurdă pusă pe ecranul unei emisiuni penibile a fost tiparită într-un tiraj de… 1.000 (una mie) exemplare pentru care, pe raftul librăriei, se poate încasa un preţ maxim de 25,00 RON, adică pentru întregul tiraj circa 8.700 dolari (8,70 $ / buc.) . Este evident că din acest preţ se mai scad încă o mulţime de taxe şi costuri, ceea ce face evident faptul că nu se vor acoperi niciodată nici măcar cheltuielile de tipar, mai ales că volumul a fost tipărit în S.U.A. şi întregul tiraj a fost adus în România în valize cu avionul(!).

Este clar pentru orice om lucid ca acest S.F., scris de un frustrat cu activităţi suspecte care face pe purtătorul de cuvânt al teroristului Omar Hayssam (procurorul Nastasiu, dat afara din procuratura de… CSM), şi de un tip dubios, prieten cu Geoană (Victor Găetan*), nu are decât menirea să sperie, în campania electorală, nişte boi cam cum ar fi acela la care ma refer mai sus, dar cam cum ar fi şi altii: Ursu – acest Gâdea al „Realitaţii TV” –, Dinescu (care discută apoteotic tema crezând că pe Nastasiu îl cheamă Anastasiu ), Nistorescu, etc. Îi ştiţi… menajeria noastră cea de toate zilele. Rostul însăilării acestui banc este acoperirea mediatică a scandalurilor provocate de faptele reale şi recunoscute ale lui Rşca Stănescu şi Chireac (vezi articolele din seria „La Piovra”).

Singura chestie interesantă rămâne dilema: care dintre cei doi autori e Sandra şi care e Dan?

____________________________
* «In 16 februarie 2004, Victor Gaetan era prezentat opiniei publice din Romania in calitate de coordonator al campaniei prezidentiale a Liei Roberts. O luna mai tarziu, Lia Roberts anunta ca a renuntat la serviciile acestuia, dupa ce a aflat din presa ca, in anii ’80, Eugen Ionesco il atentiona, printr-o scrisoare, pe Mircea Eliade de suspiciunea sa ca Gaetan ar fi lucrator al Securitatii de la Bucuresti. Scrisoarea a fost facuta publica de Ioan T. Morar (…)» (conf. Hotnews)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Piotr Smolar, „Otrava în vene”

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009

Crin Antonescu, aka Porumbacu?

Cum era de aşteptat, în această perioadă încep să apară dosare, reale sau fabricate, delaţiuni, alegaţii, acuze şi bârfe.

Despre cele legate de Traian Băsescu auzim şi citim de cinci ani încoace şi chiar dacă i-ar apărea dosarul de torţionar la Auschwitz, nu ar mai avea niciun efect.

Mircea Geoană se caracterizează printr-o asemenea lipsă de personalitate încât până şi dosarele sau bârfele care îl afectează nu sunt ale lui, ci ale soacrei, tatălui, fiului sau cumnatului său.

Crin Antonescu, după cum îi sugerează gingaşul şi masculinul prenume, figura în lista candidaţilor drept întruchiparea purităţii nealterate de mizeriile umane. De fapt, trebuie să admitem că şansele ca un incapabil notoriu să fie neprihănit sunt mari.

Cu toate acestea, iată că şi Crinului i se detectează o gravă afecţiune biografică în zona rădăcinii, adică a perioadei ascunse în trecutul pământiu de profesoraş de ţară.

Pare, fără îndoială, o incredibilă delaţiune ordinară. După cum – cine nu recunoaşte mă-sa-i… – şi în cazul Monei Muscă sau al lui Bălăceanu Stolnici, zvonurile privindu-le dosarele păreau nişte monstruozităţi abjecte, până când au devenit sinistru de reale. Cum însă, din păcate, de la liberali ne putem aştepta la orice după chiar tragicele cazuri ale bătrânilor turnători (nici nu le mai activez fantomele, moarte sau vii, pomenindu-le numele), dosarul „2456sca / DSS 01429 Tulcea” nu poate fi trecut cu vederea aprioric, ca şi când ar fi apărut în „România Mare”.

Referirile la suspiciunea că prezidenţiabilul Crin Antonescu ar fi fost informator al Securităţii (şi încă unul de o categorie aparte, aceea de informator „pedofil”), apar în mai multe locuri, dintre acestea cel mai surprinzător fiind propriul blog de campanie al candidatului liberal (http://www.crinantonescu.ro/Blog/CrinAntonescu/art/98/Probleme.html).

Acolo, ori site-ul a fost piratat de detractori, ori sinceritatea merge până la sacrificiul politic suprem, ori admin-ul este un trădător, ori izbeliştea care defineşte orice domeniu de care se ocupă Antonescu fac să apară postări ca aceasta (şi ca multe altele la fel de „binevoitoare” având şi alţi autori cu nick-uri interesante: „Sorin Roşca Stănescu sau „Liliana Ruse”):

Textul de mai sus, practic anonim deşi este semnat de un „Dinu Patriciu”, este următorul:

«Crin Antonescu s-a nascut pe 21 septembrie 1959, la Tulcea. In 1985 termina Facultatea Istorie-Filosofie, din cadrul Universitatii Bucuresti. In acelasi an isi incepe cariera de profesor. Este repartizat in comuna Solesti, in judetul Vaslui, iar mai apoi in comuna Niculitei, judetul Tulcea. Reuseste apoi sa se mute cu serviciul in orasul Tulcea. Din august 1989, timp de aproape un an activeaza ca muzeograf, aceasta find singura modalitate de a putea ajunge la oras. A fost recrutat de securitate pe vremea cind lucra ca profesor la Niculitel, sub numele de sursa Porumbacu, in general notele informative le preda fie la Restaurantul Danubius, fie la un apartament conspirativ pe strada Pacii linga Biserica cu Ceas. Primea 300 de lei pentru fiecare nota informativa, banii ii erau depusi pe un carnet CEC la Filiala judeteana CEC Tulcea de pe strada Isaccei. Avind atributia sa ii urmareasca in special pe copii de lipoveni, in Tulcea a avut o relatie cu minora Slavka Popov, in virsta de 17 ani din care a rezultat un copil pe nume Andrei. Dupa… (arata tot comentariul) In 1985 termina Facultatea Istorie-Filosofie, din cadrul Universitatii Bucuresti. In acelasi an isi incepe cariera de profesor. Este repartizat in comuna Solesti, in judetul Vaslui, iar mai apoi in comuna Niculitei, judetul Tulcea. Reuseste apoi sa se mute cu serviciul in orasul Tulcea. Din august 1989, timp de aproape un an activeaza ca muzeograf, aceasta find singura modalitate de a putea ajunge la oras. A fost recrutat de securitate pe vremea cind lucra ca profesor la Niculitel, sub numele de sursa Porumbacu, in general notele informative le preda fie la Restaurantul Danubius, fie la un apartament conspirativ pe strada Pacii linga Biserica cu Ceas. Primea 300 de lei pentru fiecare nota informativa, banii ii erau depusi pe un carnet CEC la Filiala judeteana CEC Tulcea de pe strada Isaccei. Avind atributia sa ii urmareasca in special pe copii de lipoveni, in Tulcea a avut o relatie cu minora Slavka Popov, in virsta de 17 ani din care a rezultat un copil pe nume Andrei. Dupa nastere a reusit sa ii aranjeze o casatorie de forma cu un cetatean moldovean din judetul Cahul, plasa Cantemir, Ioan Atodiresei care a acceptat sa o ia de sotie pentru suma de 500 de dolari si care pentru alti 500 de dolari s-a declarat a fi tatal natural al copilului. La orele de economie politica antrena anumiti copii, ai caror parinti erau urmariti de Securitate in discutii despre starea materiala si despre ce se vorbea in casa parinteasca. Dosarul de sursa a lui Crin Antonescu are numarul 2456sca/ DSS 01429 Tulcea.»

Şi mai stupefiant este faptul că nu există nicio dezminţire vizibilă pe site. Ori ideea că „mârşăvii” atât de grozave trebuie pur şi simplu ignorate, mi se pare o gravă eroare de PR politic, soră cu ascunderea gunoiului sub covor.

Dezvăluirea este prezentată în diferite forme pe internet, cea mai gravă, mai abominabilă şi mai completă fiind, cred, aceea de pe „Ne-cenzurat.ro” unde apare acest articol, de data aceasta semnat şi deci asumat:

„FERITI COPIII DE CRIN ANTONESCU!”

scris de Simona Fica

Miercuri, 21 Octombrie 2009 19:15

«DOSARUL DE SECURIST AL LUI CRIN ESTE 2456sca/ DSS 01429. A FILAT MINORE, ÎNTREŢINÂND ŞI RELAŢII SEXUALE CU ELE!

Antonescu chiar a fost TURNĂTOR LA SECURITATE. Aşa cum se cunoaşte din biografia lui, după absolvirea Facultăţii de Istorie-Filosofie, cu doi ani de repetenţie, isi incepe activitatea ca profesor, mai exact în comuna Soleşti, din judeţul Vaslui, după care în comuna Niculiţei, din judeţul său natal, Tulcea. Pentru a merge la oraş, însă, a trebuit să facă pactul cu diavolul, fiind recrutat de Securitate. Bineînţeles că imediat după aceea, ca avantaj, se mută în Tulcea, la oraş, unde activează ca muzeograf. Numele său de sursă era Porumbacu şi cu această sursă au fost predate Securităţii comuniste o serie de note informative pentru care mai primea şi bani. Practic, erau plătite într-un soi de „acord”, la bucată.

Dat fiind faptul că avea nevoie de bani, Antonescu a început să trimită cât mai multe note informative şi cât mai „poetic” realizate, adică cuprinzând o serie de invenţii şi de născociri, care nu aveau nimic de-a face cu realitatea despre diverşi oameni care erau în anturajul său, prieteni sau duşmani. Acest lucru il afirm chiar ofiterul al carui informator era… „Motivat de bani – pentru fiecare notă informativă primea 300 de lei de pe vremea lui Ceauşescu, în condiţiile în care un salariu de profesor era cam de 2.000 de lei, deci era plătit bine, Crin Antonescu a început să imi furnizeze din ce în ce mai multe astfel de note informative, majoritatea, inventate, ca în literatură, la care pretindea că se pricepe, despre oameni reali din anturajul său (colegi, prieteni, iubite etc)”, spune Ioan Ichim, cadru al Securitatii tulcene.

Cum aceste note informative începeau să fie din ce în ce mai multe, se pare că locul iniţial de întâlnire şi de predare, restaurantul Danubius din Tulcea nu a mai fost suficient, astfel încât Securitatea l-a invitat la un apartament conspirativ, unde să-si predea notele, respectiv pe strada Păcii. „Banii pentru imaginaţia sa bolnavă şi-i primea prin CEC, fiind depuşi în contul său, la CEC Tulcea de pe strada Isaccei” isi aminteste fostul sef al lui Ichim, Pavel Ionescu. „Avea o fire care „ştia” să se bage în sufletul tău cu forţa, pentru a se face apreciat, deosebit de „prietenos” cu toată lumea, nu fără interes desigur, asa cum a rămas până azi” spune aceeasi sursa din fosta Securitate a Statului.

„Dosarul lui Crin Antonescu este unul deosebit de amplu şi are numărul 2456sca/ DSS 01429. În tinereţe, printre principalele sale atribuţii era aceea de a spiona copii, mulţi dintre ei chiar elevi de-ai săi, pentru a afla ce au părinţii lor în cap, dacă se plâng de sărăcie, dacă înjură partidul, dacă nu sunt de acord cu Ceauşescu etc. Bineînţeles că pe lângă ceea ce-i spuneau adolescenţii oamenilor din Tulcea, le mai lînflorea şi el. În paralel, a dus o viaţă amoroasă deosebit de tumultoasă, la vremea respectivă fiind cercetat de militie pentru intretinere de relaţii cu minore”.

Astfel încât, aşa cum Securitatea cunoaşte, el are chiar şi un copil din flori, un băiat, pe nume Andrei, conceput cu o minoră. Pentru a musamaliza cazul, la vremea aceea mai-marii Securitatii au aranjat fetei o căsătorie de formă cu un cetăţean moldovean. Femeia se numeste Slavka Popov, iar soţul său, Ioan Atodiresei. Andrei Atodiresei, în vârstă acum de aproximativ 23 de ani este de fapt fiul lui Crin Antonescu, despre care nimeni în afară de părinţi şi de Securitatea din România nu cunoaşte absolut nimic.

Activitatea de turnătorie a lui Crin Antonescu, în special cea legată de copii nu s-a oprit aici. I s-a dat misiune să se ocupe de copiii ai căror părinţi erau urmriţi de Securitate, cu care avea abilitatea de a se împrieteni repede, făcându-li-se „simpatic”. (va urma)»

Desigur că mulţi vor fi oripilaţi de acest text, fie pentru că îl vor crede, fie pentru că îl vor considsera o abjectă calomnie.

Candidatul la preşedinţia României  Crin Antonescu (sau C.N.S.A.S.-ul) are obligaţia politică şi mai ales morală să ia o atitudine şi să dezmintă aceste acuzaţii.

Sau nu.

________________________________________

P.S. – Trebuie să menţionez neapărat că, prin modestele mele posibilităţi de informare on-line, adică cu toate combinaţiile de google search, nu am găsit nicio dezminţire privind această gravă acuzaţie.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009