Intelectualul ca vagon (addenda la „Șireturile logicii domnului C.”)

Prolog:

Domnul Mircea Cărtărescu afirmă, spre deliciul multora, «Epoca Băsescu mi se pare terminată».

Îmi îngădui, cu toată admirația pe care i-o port ca un biet cititor ce-i sunt, să remarc că domnia sa se împiedică oarecum în șireturile logicii istorice.

Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta. Care alta?

Domnul Cărtărescu nu știe, a uitat sau i-a fost rușine s-o numească?

Îi sugerez vorbe mai mici.

P.S. – Dacă chiar eram impertinent ca orice insultac pesedisto-penelist, încadram starea lui Cărtărescu în filosofia postelniciană „am fost un dobitoc”. Dar nu sunt.

Cum era de așteptat, m-am trezit cu dojeni după publicarea articolului „Șireturile logicii domnului Cărtărescu” (pe care l-am citat în prolog). Ce trebuie să mai fac pentru a-i convinge pe unii sau pe alții să nu-mi mai pună în gură, în scris sau în intenție vorbe, idei sau interpretări inexistente sau fanteziste; să nu-mi mai facă procese de intenție staliniste sau inchizitoriale. Unul dintre reproșuri era legat de faptul că eu i-aș fi pretins domnului Cărtărescu să rămână încremenit în vreun proiect în care nu mai crede. Din partea mea, domnul Cărtărescu poa’ să creadă sau să țină și cu Steaua, e treaba lui. Eu m-am referit doar la păcatul domniei sale de a fi uitat că după „le roi est mort” urmează un „vive le roi”.

În general marii intelectuali au caractere ușor sau chiar profund labile (să nu uităm incredibilele pendulări de la stânga la dreapta sau invers ale unor mari personalități culturale europene în secolul trecut) și, atunci când se bagă în politică, fac ravagii (Iorga, Goga, Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Gyr, Heidegger, Céline, Drieu La Rochelle, Sartre, Aragon, Montand, Hemingway, Neruda, Marquez, Llosa, Sadoveanu, Vadim, Păunescu  etc.). Unii dintre cei citați au fost sau sunt niște smintiți politici, deci pudorile de genul „vai, dragă, cum îți permiți să vorbești așa despre…, nț, nț, nț” mă lasă rece pentru că denotă și incultură și sperietură de țoapă nevertebrată școlarizată sumar. Poți fi și Simone de Beauvoir sau Cărtărescu și să fii „un dobitoc” politic. N-are a face cu dimensiunea culturală sau artistică. Te duci în „colțul roșu” din Père Lachaise și te îngrozești câți monștri sacri ai culturii europene, marxiști-leniniști, staliniști, trotskiști, au crezut în comunismul de tip sovietic, într-o vreme în care, în U.R.S.S. și în lagărul comunist, mureau milioane de oameni în pușcării și gulaguri și când McCarthy, dincolo de ocean, arăta întregii lumi, care avea ochi să vadă și urechi să audă, dimensiunea ororii comuniste și pericolul reprezentat de aceasta. Zevzecia politică intelectuală este mai periculoasă decât cea politică politică. Politicianul a devenit un personaj prin definiție necredibil, un fel de rău necesar, în timp ce intelectualul este un lider de opinie, un reper și un vector de încredere.

Cazul cel mai emblematic de „postelnicism” rămâne cel al lui J.P. Sartre, care în ciuda poziței celorlați mari contemporani ai săi – Gide, Camus, Malraux –, în ciuda împușcaților de la zidul Berlinului, a continuat cu încăpățânare să se agațe de comunism și de „socialismul real” până când a trebuit să vadă cu ochii lui nu numai represiunea militară din 1958 din Ungaria – insuficientă în tragismul ei pentru a-i demola convingerile –, ci și pe cea similară din Cehoslovacia din 1968. Abea apoi, după ce cauționase ani de zile niște regimuri criminale, marele Sartre s-a declarat, chiar și tacit, „un dobitoc”, deși a continuat să-și asume această calitate rămânând un om de stânga activ până la moarte. Vorba ceea… on peut être savant ou intellectuel, ça n’empêche pas d’être con.

Mie personal mi se pare un infantilism pueril (mișto pleonasm, hm?) să te arunci în mod public, cu tam-tam și cu strochi, alături de un om / un proiect / un partid / o ideologie / o doctrină, pentru ca apoi să zici „uuups, m-am / am fost înșelat, mi s-a părut că…, pardon, scuzați, bonsoar…”. Este chiar labilitatea de care vorbeam mai înainte și pe care o ilustrează, din păcate, atâția intelectuali români – niște Paganeli aerieni și semi-ridicoli, precum Florin Iaru – la care, de 20 de ani, au alternat înflăcărările și deziluziile de toate culorile. Dacă traseismul politic este absolut scuzabil la nivelul submoral al politicienilor, traseismul intelectual este penibil. Ce rahat a făcut Cărtărescu alăturându-se acum 10 luni lui Băsescu și ce rahat a făcut delimitându-se acum de el printr-o piruetă demnă de-o Lavinia Șandru? I-a adus, poate, președintelui niște voturi atunci, dar lui însuși, per total, ce și-a adus? Îi admir pe intelectualii care au reușit să se extragă din politic, discret, diplomatic și inteligent, fără sechele morale majore. Problema intelectualilor gen Cărtărescu este că se suie în politică precum într-un tramvai cu care merg două-trei stații apoi coboară din mers dându-și seamă l-au luat într-o dircție greșită. Cei mai mulți sfârșesc apoi din punct de vedere politic precum Gavrilescu din „La țigănci”.

Ce-i aia „epoca Băsescu”, în care Cărtărescu a crezut? Era, sper, un PROIECT DE REFORMĂ, nu o PERSOANĂ. E o tâmpenie să spui că „epoca” (un cuvînt oricum prea mare, pe care alții îl înlocuiesc cu și mai hilara „eră”) acelei reforme a trecut, dacă ea era necesară. Dacă Băsescu n-a reușit s-o realizeze pentru că a trebuit să anunțe măsuri de austeritate crâncene și impopulare, nu-i nimic, s-o continue Cărtărescu alături de alți intelectuali. Dar Cărtărescu are și el o mentalitate de vagon. Dacă locomotiva stă, el ruginește, sau trebuie tras de altă locomotivă.

Această lipsă de consecvență, de hărnicie civică, de responsabilitate durabilă a făcut ca niciun intelectual veritabil să poată construi ceva valabil în domeniul politic. Cărtărescu este, de-acum, adoptat și se alătură, involuntar, șirului de Rebengiuci împăiați scoși în balcon de niște șmecheri pentru încasarea pensiei electorale.

Mania negativistă și facil-proletară care i-a cuprins pe mulți, exprimată în ideea simplistă „orice altceva e mai bine”, sau „jos X!”, fără nicio perspectivă concretă de înlocuire a „răului” cu ceva plauzibil, este amuzantă la proști, dar dezolantă la oameni inteligenți. Privesc cu stupefacție cum oameni serioși, mobilați intelectual, s-au năpustit vehement și guralivi să voteze heirupist un Geoană, pe care azi îl vedem în neplăcuta și poate nemeritata postură de prost național, ridiculizat și dezavuat de toți, o tumoră politică malignă, dar inoperabilă încă de proprii săi colegi de partid. Păi ce încredere să mai am în discernământul acelora care „garantau Geoană” votându-l, ce încredere să mai am că nu-mi vin cu alți Geoană, Voicu, Vanghelie, Mazăre cu care mi-ar fi venit dacă nu dădea Dumnezeu invers??? Ce încredere să am în domni și doamne subțiri, ce odinioară frecventau Piața Universității, votau doctrinar PNȚ, citeau Coelho și nu lipseau joia de la Sala Radio, când azi îi văd străini de creștin-democrație (dată pe liberalism, de parcă ar fi tot aia) și cu retorica cu chiori, pitici și curve în gurile larg căscate la Badea???

Este cineva în stare să spună ce „epocă” urmează după „epoca Băsescu”? Dacă cineva ar răspunde abstract și laconic „alta mai bună” ar fi doar șmecher, nu și serios. Cărtărescu măcar a putut pune o majusculă după „epoca”. După „viitoarea epocă” ce majusculă se poate pune? Astea sunt întrebări concrete, nu sofisme. Gâlcevile înțelepților cu lumea reală au avut mereu consistența păruielilor din „CanCan”. Au durat puțin și s-au sfârșit lamenatbil.

Repet fraza cheie din articolul inițial: «Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta.» Între timp se cheamă „statu quo”. Hiat istoric nu există.

Îi reproșez domnului Mircea Cărtărescu că știe ce lasă, dar nu știe spre ce se avântă.

P.S. – Îi recomandam domnului Cărtărescu cuvinte mai mici, adică să reducă „epoca” la… „mandat”.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2010

Elena Udrea, ea înşivă*…

Aş fi vrut să intitulez articolul „ELENA UDREA FAŢĂ CU REACŢIUNEA”, dar mi-am amintit aserţiunea „Madame Bovary c’est moi”.  L-am preferat pe Flaubert lui Caragiale.

Deci… Elena Udrea! Un subiect sau o temă pe care o văd, a posteriori, încadrabilă în mai multe dintre categoriile acestui blog: „Creionul chimic”, „Gică Contra”, „Atitudini” şi „Întrebări deschise”…

Opiniile pesediştilor şi liberalilor despre ea nu se califică pentru o discuţie cât de cât serioasă. Şi unii şi alţii sunt ori complexaţi, ori vindicativi, ori în general şi una şi alta. De asemenea, părerile publicului de matracuce bovarice (că tot venise vorba) aflate la menopauză, sau de tatai frustraţi, bolnavi de „sindromul anti-Udrea„, care o detestă motivat, nu mă interesează.

Nici crizele erotico-economice ale unor maniaci vulgari şi misogini, de tipul C.T. Popescu, Dinescu sau Nistorescu, nu pot fi luate în discuţie, aceştia fiind incurabili şi motivaţi doar patologic şi financiar.

Dar constat că şi oameni cu un presupus scaun la cap, pe cât posibil neutri sau chiar susţinători ai preşedintelui Băsescu, se lasă bântuiţi de obsesia Udrea. Persoane, personaje şi, din păcate, chiar personalităţi din societatea civilă cu ştaif se lasă duse de această „convenienţă” inedită şi absurdă: distanţarea de Elena Udrea. Ultima pe care am „prins-o” este poeta Angela Marinescu.

Desigur, când eşti om de cultură, sau jurnalist din categoria „quality”, dă prost să te contrapui intelectualismului alinamungiupippidic. Nu te poţi pune rău cu dumnezeirea academică în chiloţi tetra şi ciorapi mercerizaţi dându-te cu necurata care se îmbracă de la Prada.

Noţiunea „Elena Udrea” – că a ajuns o noţiune, o sintagmă –  este mereu întâmpinată în cercurile înalte cu „văleu ma chère” sau „olio dear„. De ce? Nu cred că ştie nimeni. Cum ziceam şi despre raportarea la Traian Băsescu în articolul «„Şozul” de a fi anti-Băsescu», probail că acelaşi curent „şoz” funcţionează şi în cazul Elenei Udrea.

Hai să fim lucizi şi în fond respectuoşi cu noi înşine.

Cine şi mai ales CE este, de fapt, Elena Udrea, dincolo de personajul folcloric şi imaginar (creat de aspectul ei plăcut, de o incontestabilă inteligenţă, de un talent şi un curaj politic şi de o certa charismă) maculat scatologic prin trecerea din gură-n gură de la grobienii Ciutacu şi Badea, prin obscenul grotesc Dinescu până la toţi cei care cred că demnitatea proprei lor autobiografii necesită o trecere pe trotuarul celălalt când vine vorba despre ea?

Există bigoţi ai lui „crede şi nu cerceta” care trăiesc cu convingerea fermă că Elena Udrea s-a născut la Pleşcoi, că firma „Dalli” îi aparţine ei sau soţului ei, Dorin Cocoş, că a achiziţionat perdele în valoare de 75.000 €, că toată activitatea ei s-a rezumat la tricotat, dat cu mopul, călărit, plimbat cu bicicleta şi scris pe zidurile pariziene „Romania land of choice”, doar pentru că aşa a apărut în gazetele lui Patriciu, Sorin Roşca Stănescu, Vântu, sau Voiculescu sau aşa s-a văzut la televizor. Deşi alegaţiile şi calomniile au fost dovedite ca mincinoase, deşi turismul s-a mişcat bine, deşi, în ciuda crizei şi a infrastructurii, TUI a revenit în România.

De unde provine această voluptate a calomniei, a asocierilor porcoase şi a dispreţului extrem faţă de o persoană?

Şi atunci chiar întreb:

• De ce se crede, fără niciun temei serios şi concret, că Elena Udrea ar fi imorală, când ziarele au publicat fotografii sau secvenţe video şi au arătat-o pe sfânta Adriana Săftoiu vinovată de adulter, pe Ana Birchall în ipostaze… (de)favora(bi)le, sau pe Paul Păcuraru făcând cybersex de unul singur.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai proastă, dacă a făcut acum nu ştiu câţi ani, când nu ocupa nicio funcţie importantă, o gafă privind Norvegia, decât Adrian Severin (cel cu H2O-ul), decât viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu (care habar n-are cât este dobânda de politică monetară), decât ministrul Adomniţei (pe care l-au învăţat copiii câte stele sunt pe drapelul Europei), sau decât mulţi, mulţi alţii?

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai abuzivă decât tot guvernul Tăriceanu, care a prăpădit pe nimic 3,5 milarde de Euro la sfârşitul lui 2008? Sau decât Rodica Stănoiu, care şi-a aranjat vânzarea unei  coşmelii din Filiaşi, în valoare reală  de 2.500 $, către SNP Petrom (companie de stat pe atunci!) cu 100.000 $? Sau decât atâţia alţii despre ale căror abuzuri, acte de corupţie sau matrapazlâcuri ziarele au tot scris de 20 de  ani încoace?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai putin onorabilă decât aceeaşi Stănoiu, sau decât Voiculescu, Roşca Stănescu, Ghişe şi ceilalţi turnători la Securitate? Sau decât Vadim Tudor ori Adrian Păunescu? Sau decât alte persoanje feminine sinistre de teapa Aurei Vasile?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai puţin cinstită decât Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Şerban Mihăilescu, Ovidiu Muşetescu, Sorin Pantiş, Ioan Avram Mureşan?

• De ce se crede că activitatea ministerială a Elenei Udrea ar fi mai „oneroasă” decât cea a lui Orban, Mitrea, Nicolăescu, Remeş, Dan Ioan Popescu, etc.? De ce ar fi ea o membră a unei camarile şi n-or fi toţi clienţii politici ai PSD şi PNL? De ce ar fi ea o jefuitoare de bani publici şi n-ar fi cei care au privatizat ca în codru, la comision, tot ce s-a putut, cei care au returnat ilegal TVA în valoare de miliarde sau cei care au cedat subsolul Mării Negre? Cazuri în care, democratica şi transparenta coaliţie majoritară din parlament nu a găsit de cuviinţă să ceară, prin intermediul unor justiţiare comisii (şi încă cu celeritate) nicio începere a vreunei cercetări penale.

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai cu tupeu decât Adrian Năstase, primul care a introdus golănia în discursul politic invitând, de la tribuna parlamentului, să i se numere coaiele. Pe care a dovedit că nici nu le are, ascunzându-se, de ani buni, pe sub scaunele parlamentului şi în fustele mătuşii Tamara de justiţia care îl caută.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai incompetentă decât miniştrii Chiuariu, Adomniţei, David, Nicolăescu sau Cioroianu, ca să nu-i pomenim decât pe unii mai recenţi. Sau mai incapabilă decât Crin Antonescu care n-a realizat absolut nimic într-o intreagă carieră de politician şi de parlamentar, care n-a votat nici măcar o singură dată în sesiunea parlamentară de toamnă a anului 2007 şi care este cunoscut ca un chiulangiu notoriu de la serviciul în care l-au trimis credulii care l-au votat.
  

• Şi a propos, de ce se crede că Elena Udrea nu este un bun ministru al turismului? Au făcut mai multe şi au fost oare mai buni şi mai competenţi: Mihai Lupoi (guvernul Roman), Dan Matei Agathon (guvernele Văcăroiu şi Năstase), Akos Birtalan (guvernul Ciorbea), Sorin Frunzăverde (guvernul Vasile), Ovidiu Silaghi (guvernul Tăriceanu)??? Îşi mai aminteşte cineva de ei? N-au consumat şi ei bugete? Proiectul ţeapă al cuplului Agathon-Năstase „Dracula Park” n-a existat? Palmierii din Mamaia morţi de mici n-au existat? Ce amnezii subite handicapează astăzi onorabilele creiere din societatea civilă şi din mass media de salon?

Doamnelor şi domnilor intelectuali civili, civici, cinici, cum oţi mai fi, sunteţi nişte ipocriţi!

De ce vedeţi, abia acum, şi numai în Elena Udrea, toate defectele şi toate metehnele celor enumeraţi mai sus de care nu v-aţi indignat decât prea puţin?

Cu ce, prin ce şi de ce este Elena Udrea mai rea sau mai puţin bună decât oricare dintre noi sau dintre voi?

N-aveţi şi domniile voastre scăpari şi bâlbe, interese şi veleităţi, ambiţii şi putere, cadavre prin dulap?

Vă rog puneţi mâna şi citiţi Ioan 8,7.

Obiecţia că ea, spre deosebire de dumneavoastră, este demnitar, nu ţine. La fel aţi gândit şi v-aţi comportat şi când nu era ministru.

N-am onoarea!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

___________________________

* O fi oare necesar să mai precizez că acest dezacord al pronumelui de întărire are un schepsis?