Mass media titrează și jubilează: „Și Gabriel Liiceanu se leapădă de Băsescu!” (Adevărul), „Băsescu mai pierde un susținător. Liiceanu: Mă îndepărtez de el.” (Antena 3), „Liiceanu: Băsescu nu mai știe ce condamnă” (Cotidianul) etc….
Nu mă miră generalizarea speculativă pe care o practică aceste oficine de presă atunci când anulează aspectul limitativ al afirmației filosofului: «însă când (…), atunci mă îndepărtez (…).» Și când nu, atunci ce?
Problema este că domnul Gabriel Liiceanu a avut, cred, o dificultate de discernământ atunci când a declarat:
«Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat. Nu poţi să condamni oficial un regim criminal, apoi să vii să spui că 10 ani din acel regim ar fi fost bine. Asta nu merge. Asta e incoerenţă de fond.»
Este necesar, bineînțeles, să reproduc, de asemenea, fidel și complet afirmația președintelui Traian Băsescu, la care se referă dl. Liiceanu:
«Dacă el stătea numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor»
Cred că, de fapt, tocmai la dl. Liiceanu avem de-a face cu o incoerență. În primul rând, printr-un clasic sofism: domnia sa pleacă de la afirmația președintelui și concluzionează printr-o extensie ilogică și falsă că acesta ar fi spus și că „10 ani din acel regim” au fost buni. Ceea ce nu este adevărat. Deși, istoricește vorbind, acei 10 ani chiar au fost cei mai buni ani (sau cei mai puțin răi ani) din perioada comunistă.
După opinia dlui. Liiceanu, Elisabeta I, Ludovic XIV sau Petru cel Mare n-ar fi fost niște mari monarhi, ai Angliei, Franței, respectiv Rusiei, doar pentru că, priviți prin prisma idealurilor democratice moderne ale dlui. Liiceanu, au fost niște despoți. Alte referințe similare ar fi Kemal Atatürk, sau chiar generalul Franco.
Dlui. Liiceanu îi scapă, așadar, o latură esențială a abordării afirmației președintelui Băsescu, aceea a contextului istoric și (geo)politic internațional la care aprecierea se referă. De fapt, cred că nu întâmplătoare este precizarea dlui. Băsescu „în istoria românilor”, pe care dl. Liiceanu o pierde din vedere. El nu reușește să se lepede de subiectivismul victimei și să se desprindă, să se distanțeze obiectiv de perioada dictaturii comuniste. Râmâne prizonier al unei uri justificate, dar neprielnice unei analize lucide. Astfel, întreaga antichitate, întregul ev mediu n-ar fi decât exclusiv sinistre perioade în istoria omenirii, dacă am opera cu inhibițiile dlui. Liiceanu. Evident, astăzi privim cu detașare acele vremuri în care găsim și perioade faste și personalități remarcabile.
Fundamental, Dl. Liiceanu păcătuiește printr-o uimitoare și nepermisă incapacitate de a distinge între relativ și absolut.
În ACEL context din ACEA epocă (1965-1975), guvernată de ACELE condiționalități istorico-politico-militare, se poate spune că Nicolae Ceaușescu a fost, la modul relativ, un lider comunist bun.
A nu înțelege asta relevă un dogmatism care nu favorizează o exprimare publică coerentă și mai ales credibilă.
Din nefericire dl. Gabriel Liiceanu s-a pierdut, de data asta, cu firea.
***
© Alexandru Dan Mitache • 2010