De ce sunt radical…

Un răspuns lapidar, simplu și expeditiv ar fi: pentru că însuși semnul exclamării este radical. Spre deosebire de punctele de suspensie sau de punctul și virgula care sunt echivoce, șovăielnice, mai bine zis… culante.

Datorez, totuși, unora, un răspuns ceva mai amplu. Pro domo, desigur…

Cred că trăim într-o lume radicală, departe de lumea la fel de tumultoasă social, dar blajină, a „Ghepardului” lui Lampedusa, sau de cea boemă din nopțile pariziene ale lui Gil. De la „Portocala mecanică” încoace, lumea se brutalizează, iar de la „Ultimul tangou la Paris”, se dezbracă; ba chiar se sodomizează. Și se dezbracă nu numai de haine… Pudorile nu mai cad odată cu generațiile, ci de la un sezon la St. Tropez la altul la Ibiza.

Trăim într-o lume în care Prințul de Wales scrâșnește printre dinți ”Bloody people! I can’t bear that man” referindu-se la jurnalistul BBC acreditat pe lângă casa regală britanică, în care ta-su, prințul Philip de Edinburgh, ridiculizează un copil de 14 ani originar din Bangladesh zicând ”He looks as if he’s on drugs”, sau insultă un angajat al parkingului Universității Cambridge pentru că nu l-a recunoscut ”Bloody silly fool!”. Trăim într-o lume cu simțuri morale atrofiate sau anesteziate în care un Rege uită spadele trase din teci de către strămoși pentru insulte mult mai puțin grave decât un articol din „Adevărul” intitulat „Hai sictir, majestate” și se așează la masă cu stăpânul celui care l-a scris, acordându-i acolade.

Trăim cu ”Urban Dictionary” și cu alde Lyl Wayne în loc de Leonard Cohen – am scris, mai demult, articolul ”English Teachers” despre această decădere a limbajului –, trăim într-o lume care a început cu mai puține maiaplisețkaia și cu mai multe isadoraduncan, cu mai puține simonedebeauvoir și mai multe fridakahlo. O lume agitată, nervoasă, excentrică, provocatoare, ostentativă, vehementă. Cu shit și merde, cu bancurile și grosolăniile lui Berlusconi și-ale lui Sarkozy.

Dacă lui Émile Zola i se îngăduia să scrie, în 1898 (!) – puțin după dulcegăriile și delicatețurile romantice ale lui Lamartine și Alfred de Vigny și cam pe când personajele lui Proust își dădeau ochii peste cap – despre ministrul de război al Franței că are o „inteligență mediocră” („Il y a bien le ministre de la Guerre, le général Mercier, dont l’intelligence semble médiocre”¹) și că e „slab de minte” („J’accuse le général Mercier de s’être rendu complice, tout au moins par faiblesse d’esprit, d’une des plus grandes iniquités du siècle.”²), nu înțeleg de ce pot șoca pe cineva AZI niște epitete precum „cretin” sau „idiot” adresate unora ca Ponta sau Antonescu, adică pe vremea când lamartinul nostru contemporan, Mircea Dinescu, scrie poeme precum acesta:

BALADA PREAFRUMOASEI CONSTIPATE ŞI-A ÎNAMORATULUI CUFURIT

_________________________________

Biet amor de barză chioară
Pentr-un stâlp de telegraf
Maţul tău mă înfioară
Damful tău mă face praf.

Cu zulufi, dar constipată,
Grizonat, dar cufurit,
Mi s-a pus pe tine-o pată
Să ţi-o trag la infinit.

Cum te mai strigam, conteso,
Când intram la tine-n gang
Şi-ţi făceau bucile zbang
Na-ţi-o frântă că mi-ai dres-o.

Eminesculând odoare
Veronică, Veronică
Eu credam c-o ai mai mică,
Tu credeai c-o am mai mare…

Mi se pare o uriașă, o imensă nebăgare de seamă a lumii în care trăim dacă rămânem înțepați în insectare de salon. Nu putem țugui buzele la insultele mele brute la adresa unor personaje toxice și să suspinăm admirativ la obsesiile și frustrările sexuale ale intelectualului Stelian Tănase legate de Elena Udrea (a i se vedea site-ul personal cu abundența de articole dedicate acelei doamne. Apropo, mă mir că Tănase a iertat-o de acidități lubrice pe domana Rosemarie Mociorniță).

Nu se numește oare, eufemistic, „reacție inoportună” dacă ne oripilează și ne ofuscăm citind un biet „Ponta (cretin)” ignorând, poate, că Jean Renoir spunea despre Céline „M. Céline fait beaucoup penser à une dame qui aurait des difficultés périodiques” („Dl. Céline ne face să ne gândim la o doamnă care are dificultăți periodice.”)???

Mai vreți? Poftim:

• José Artur despre Louis Aragon: „Louis Aragon: l’oeil de Moscou, le con d’Irène, les yeux d’Elsa, les couilles des autres.” („Louis Aragon: ochiul Moscovei, p***a Irenei, ochii Elsei, c*****e celorlați”)
• Pierre Desporges despre Marguerite Duras:
  „Duras, l’apologiste sénile des infanticides ruraux. Duras qui n’a pas écrit que des conneries. Elle en a filmé aussi. Quel étrange cri : Hiroshima mon amour. Pourquoi pas : Auschwitz mon Loulou?” („Duras, apologista senilă a infanticidelor rurale. Duras care n-a scris doar tâmpenii. Le-a mai și filmat. (…)”)
• Jules Renard despre George Sand:
  „George Sand, la vache bretonne de la littérature.” („George Sand, vaca bretonă a literaturii.”)
• Paul Claudel despre Voltaire:
  „L’imbécile et dégoûtant Voltaire, pareil à un grand vieux singe pisseur.” („Imbecilul și dezgustătorul Voltaire, aidoma unui mare și bâtrân maimuțoi pișăcios.”)
• Léon Bloy despre Zola:
  „Crétin des Pyrénées. Messie de la tinette et du torche-cul. Vieille truelle à merde.” („Cretin din Pirinei. Mesia al țucalului și-al ștergătorului de cur. Bătrână mistrie de căcat.”)
• Goncourt despre Beaudelaire:
  „Une mouche à merde.” („O muscă de rahat.”)

Sper că nu mi se va contrapune „măreția” insultei proferate de-o celebritate vulgarității celei emise de mine. Sau porcăria celebră celei anonime. Ar fi meschin.

Da, sunt agresiv!

Da, folosesc un limbaj contondent!

Da, ghilotinez!

Da, batjocoresc!

Da, insult!

Dar nu o fac niciodată nemotivat sau  neargumentat.

Și, sincer, nu știu ce este mai cumplit și mai strivitor, ca insultă… „Dobitocule!” sau „Crin Antonescu (…) e o fabulă în sine” (Andrei Pleșu)???

Cum, prin ce vorbe nebrutale ne-am putea raporta, oare, la două personaje, care riscăm să ne conducă țara (dacă n-avem noroc)  în virtutea unui unic program politic și-a unui unic crez comun declarat de unul dintre ele: „Am o datorie: să scap România de Traian Băsescu!” și-atât? Cum să-i caracterizez pe doi maimuțoi nebuni care contrazic legile economice, pe guvernatorul B.N.R., pe toți specialiștii (cu excepția lui Soviani) și, mai recent, Europa întreagă?

Cu ce epitete, altele decât unele foarte minimaliste, precum „imbecil”, „cretin”, „idiot” sau  „dobitoc”, poate fi caracterizat un personaj politic în stare să scrie, pe data de 3 noiembrie 2011(!), un articol intitulat „Bravo, Papandreou!”, articol în care susține – în ciuda oricărei evidențe, a oricărui bun simț, a lumii întregi până la urmă – o politică dezastruoasă, un om politic compromis și un demers (referendumul) aberant și sinucigaș, doar din dorința oarbă și patologică de-a o contrazice pe aceeași ubicuuă doamnă Udrea??? Același personaj, infantil și iresponsabil, a promovat, în rândul unui grup mare de tineri ignoranți și cu mințile rătăcite (TSD), idealul său politic: Che Guevara! Și, mai apoi… MAO! Doar Pol Pot mai lipsește din panoplia de modele ale lui Victor Ponta.

În realitate nu este vorba despre o agresivitate și o violență verbală a mea, sau a celor care susțin actuala putere, sau P.D.L.-ul, sau pe Traian Băsescu împotriva actualei opoziții, așa cum crede o prietenă de pe Facebook. Nu mi-ar trece nicio clipă prin cap să-l fac pe Nicolae Văcăroiu „cretin”, pe Adrian Năstase „idiot”, sau pe Miron Mitrea „imbecil”. Pentru simplul fapt că nu sunt. Sunt altceva, dar nu proști.

Desigur, nu o dată mi-am permis să-i cataloghez pe votanții P.S.D. sau U.S.„L”. drept „idioți”. Mă refeream la cei care ar face-o sincer, din convingere, nu la oportuniști. Am argumente și cred că am și dovezi care să sprijine acest calificativ. Dar cei care strâmbă din nas la calificativele mele își mai amintesc, oare, de „aurolacii oligofreni” ai lui Cristian Tudor Popescu, care-i făcea așa pe admiratorii lui Băsescu din 2009? Da, „aurolaci oligofreni” au fost atunci vreo 5 milioane de români. Nu văd de ce n-ar mai fi, și în 2012, alți „aurolaci oligofreni” care să-i admire pe Ponta și Antonescu.

A avea nerușinarea să faci aluzie la neinteligența lui Ialomițianu cînd l-ai dat pe Vosganian, sau să-l critici pe Funeriu când i-ai produs pe Adomniței și pe Andronescu, sau să râzi de campaniile lui Udrea după palmierii și „Dracula Park”-ul lui Agathon, e la fel de mizerabilși de tâmpit cum e să continui să râzi de „succesuri” după ce ai spus „serviciuri”.

Recomand celor care nu văd în ceea ce scriu eu decât agresivitatea și limbajul adesea suburban, de adulator portocaliu, să frecventeze „Academia Cațavencu” sau „Cațavencii”, întru relaxare morală și intelectuală…

Mi s-a mai reproșat că sunt prea mic pentru un zgomot atât de mare, că golesc marea cu lingurița, că micile mele răbufniri sunt fără rost, ba chiar ridicole. Dacă e așa, atunci de unde zvonul că internetul, cu bloguri, forumuri și rețele de socializare constituie o forță?

Cred că într-o țară în care unul ca Mircea Badea are dreptul să formeaze opinie, noi TOȚI avem nu numai dreptul, ci și datoria să formăm opinii. Fie și una.

_____________________

¹) „Este ministrul de război, generalul Mercier, a cărui inteligență pare mediocră.” (J’accuse, Émile Zola)

²) „Îl acuz pe generalul Mercier de a se fi făcut complice, cel puțin prin slăbiciune de cap, al umneia dintre cele mai mari inechităția ale secolului.” (J’accuse, Émile Zola)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011