Mircea Badea, personaj de traforaj cu penaj

Joi, 20 octombrie 2011

Îmi amintesc că mai an, niște cocoșei frumos decupați din carton presat, se jurau pe mă-sele altora că ei, gata, pac, fac grevă fiscală, dându-le, pardon, știți voi ce, lui Boc și ministrului de atunci al finanțelor, Vlădescu. Și-i mai și instigau pe niște amărâți fraieri să facă la fel, care s-or fi trezit ulterior și cu majorări.

Bineînțeles că autoumflații cu pompa în penele proprii n-au făcut nimic. Decât praf în jur. Obișnuiți să se simtă în siguranță doar agățați de oglinda retrovizoare a unora ca Dan Voiculescu sau Sorin Ovidiu Vîntu, deși put, acest gen de agitatori sunt de-o lașitate exemplară.

Azi, același tip de viteji cu mușchi în coate, se pregătesc să violeze recensământul. Ca data trecută, doar cu gura.

Unul dintre acești locuitori de colivii este, desigur, din nou, pitpalacul cu pene-n cur Mircea Badea, care se jură inutil că nu răspunde la recensământ, deorece recenzorii nici n-o să-l caute.

El va fi recenzat la domiciliul lui Dan Voiculescu, pe formularul destinat animalelor de casă ale familiei.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011


Badea s-a prostit pân’ a reuşit

Marți, 15 decembrie 2009

O pilulă:

Ieri, la emisiunea lu’ Domnugâdea, îşi administrau limbi reciproce tânărul Badea şi maturul Stan. Mi-i închipuiam îmbrăcaţi din cap până-n picioare în piele neagră, cu şepci cu cozoroc lucios şi veste purtate direct peste busturile goale şi epilate şmarolindu-se verbal în parcul operei televizionistice regizate de pastorul răspopit.

Cum îşi dadeau ei dreptate unul celuilalt nu e interesant, deşi e scabros; interesant e un punct de vedere scurs din mintea mititică a bietului Badea căruia chinuitele evoluţii nocturne îi macină neuronii şi-i inhibă mentalul. Când te prosteşti zi de zi timp de mai mulţi ani, oricât ai fi de recalcitrant, tot reuşeşti să devii un prostănac desăvârşit. Ceea ce la Badea s-a întâmplat.

Nu vă mai dau link-ul către emisiunea în cauză (o gasiţi pe site-ul Antenei 3), credeţi-ma pe cuvânt.

Domnul Mircea Badea, asistat asentimental (e un cuvânt inventat de mine prin îmbogăţirea familiei cuvântului „asentiment”) de Gâdea şi Stan, se lamenta şi explica de ce nu mai poate el vota cu nimeni. Citez din memorie: „Cum să votez cu un partid şi în acelaşi timp împotriva altui partid, dacă după alegeri partidul pentru care am votat mă păcăleşte legându-şi coada cu partidul împotriva căruia am votat?” Ei bine, în stilu-i caracteristic de beţiv al vorbelor, Badea a perorat pe această idee minute în şir, cu asortimentul de grimase, ochi beliţi şi daţi peste cap, cu gestica obişnuită.

Dacă nu era prostănac, Badea îşi dădea seama că neagă ideea politică de coaliţie postelectorală, că îşi cantonează opţiunea la partidul majoritar absolut, care nu mai prea există nicăieri. Badea, în idealismul său naiv, află, abia acum la pubertate, stupefiat, că politica este, ca şi diplomaţia, arta compromisului, ca să nu zic curvă. Lui Badea îi place, se vede treaba, consecvenţa tip „Crin”, adică aceea despre care vorbea – reamintesc – Vintilă Brătianu.

Mă întreb, sincer şi curios, dacă nu cumva chiar şi cei care îl urăsc pe Băsescu nu s-au plictisit de schimonoselile şi de tâmpeniile pe care le debitează junele Badea, ajuns „deştept” ca noapţile în care se dă în spectacol. I-ar rămâne să-şi ţină emisiunea pe Skype, în direct pe laptopul lui Stan.


© Alexandru Dan Mitache • 2009


Băsescu, poetul şi cocoşeii

Luni, 12 octombrie 2009

WP-AM - CREIONUL CHIMICPreşedintele Traian Băsescu a recitat de curând, într-o emisiune de divertisment la televiziune, o poezie scrisă de el însuşi cand era în practică pe Bricul Mircea, în anul II al Institutului de Marină.




«Deasupră-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos.

Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă,
Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,
La capul mamei ce murise tristă,
Cu gândul la copilul ce-a crescut.»

Ultimele două strofe au fost recitate la sfârşitul emisiunii, aşa cum se vede în clipul video de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Florina Rogalsky, o obscură „doamnă de română”, gen absolventă de Choisy-Mangâru, chemată într-o emisiune n-am înţeles dacă pe post de Maiorescu sau de Ibrăileanu, în totală necunoştinţă de cauză, cu un aer suficient şi un aspect de fată bătrână şi dezabuzată din gama şoz, caracteriza stilul poeziei drept infantil şi îl considera îngrijorător la un adult, fără a şti că poezia fusese scrisă de un tânăr de 20-21 de ani.

Recitând această ultima strofă a poeziei, lui Traian Băsescu i s-a pus un nod în gât şi glasul i s-a sugrumat.

Imediat, nişte indivizi cu instincte în loc de gânduri, a căror vigilenţă n-a pierdut momentul, s-au grăbit să facă mişto sau să blameze .

Iată câţiva dintre ei:

DVADRAGOŞ VASILE („Academia Caţavencu”):

«Faptul că ale tinereţii valuri s-au spart iremediabil de faleza Cazinoului din Constanţa i-a smuls preşedintelui cîteva lacrimi îndelung aplaudate, la cercul literar Divertis. Emoţionant moment, electoral prin excelenţă. Desigur, nu singurul.Plînsul lui Traian Băsescu e ca poezia lui Adrian Păunescu. Curge firesc, ca o respiraţie, şi are o impecabilă structură ritmică. Despre rime, ce să mai vorbim: rimează cu orice încarnare bipedă a sentimentalismului românesc, iar încărcătura sa melodramatică forţează limitele unui cargobot.»

CTPCRISTIAN TUDOR POPESCU („Gândul”):

«”Fără poezie, mă băiatule, viaţa e pustie!” Vi-l mai amintiţi pe Ştefan Mihăilescu-Brăila în „Secretul lui Bacchus”, milionarul falsificator de vinuri, lăcrimând beat mangă, cuprins de tânguieli poetice? Îl credeam efigia perfectă a momentelor „de suflet” care îi traversează pe urangutanii lirici. Aceştia, altfel nişte brute perfecte, simt nevoia din când în când, mai ales în campanie electorală, să întoarcă spre public o „faţă umană”. Spre public, căci niciodată aceste momente nu se consumă în solitudine. Animalul de circ are nevoie de public.»

VGVIOREL GAIŢĂ („Cotidianul”):

Băsescu: „Ce zici de asta: «Trece lebede pe cer. Toate până mâine pier»“. Elena: „Nu merge. Parc-ar fi scrisă de Vanghelie”. Băsescu: „Auzi, ia cheamă-l tu pe Avramescu. Poate are el vreo idee, că nu degeaba l-am făcut consilier”. Uşa se deschide brusc mai înainte ca Elena să pună mâna pe telefon: „M-aţi chemat, şefu’?” Băsescu (uşor uimit): „Să mai zică ăştia de la SRI că nu există telepatie. Te-am chemat pentru că am nevoie de câteva versuri cu care să impresionez publicul până la lacrimi în emisiunea Divertisului. Ceva de suflet”.

Last, but not least…

MB1MIRCEA BADEA (Antena 3), pe care mi-e jenă să-l mai citez. Îl găsiţi integral, în muşchi, oase, sutien şi chiloţi tanga, lipit cu „Corega” în „Gura presei”.




Acestor exegeţi cu siguranţă le place mai mult delicatul poem în proză dedicat de Sorin Oprescu… „cocoşelului”.

În pielea căruia, probabil, se regăsesc.

COCK


***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


MIRCEA MARIAN, „Nici Mircea Badea nu mai poate”

Miercuri, 9 septembrie 2009

________________________________________________________

EVZOPINII: Nici Mircea Badea nu mai poate

Mircea Marian

Miercuri, 09 Septembrie 2009

________________________________________________________

MM«Tăcere deplină din partea lui Roşca Stănescu şi a purtătorilor săi de mesaj, Realitatea TV şi Antena 3, după ce „Evenimentul zilei” a arătat că toată povestea intitulată „Legăturile lui Traian Băsescu cu mediile teroriste, prin intermediul fratelui său” este o adunătură de minciuni.»

«Nici măcar la spălătoria de cadavre păstorită de Gâdea, ex-colaboratorul Securităţii Roşca Stănescu nu a avut altă replică decât: „«Evenimentul zilei», o goarnă prezidenţială.” Tovarăşii săi din studio, inclusiv Ciutacu şi Badea, tăceau mâlc. Puţin mai târziu, la emisiunea „În gura presei”, Badea a citit în viteză articolul din „Evenimentul zilei”, după care l-a băgat sub preş. „Nu, nu, mă depăşeşte complet. Nu mai pot, cu fiicele, cu fraţii…”, a spus Badea, simulând lehamitea.

Într-un fel, îl compătimesc pe acest personaj. Zi de zi, înghite cu noduri borşul oferit de Dan Voiculescu, altfel un bine-cunoscut tovarăş de turnătorii al lui Roşca Stănescu. Se vede pe faţa lui Badea că adesea îi este greaţă de ceea ce trebuie să spună. Că ar vomita, ar scuipa, ar înjura. Dar nu poate să o facă. Ce ar mai rămâne din vedeta Badea dacă l-ar lovi amocul, iar mogulul Voiculescu i-ar plasa un şut în partea mai moale a spatelui? Unde s-ar duce? La Realitatea, să facă emisiuni despre potăi? La B1, alături de Radu Moraru?

Drama lui Badea este şi drama altor zeci de vedete TV, care lucrează la Vîntu sau Voiculescu pentru salarii astronomice şi îşi dau seama că porţia de borş pe care trebuie să o înghită, la schimb, este din ce în ce mai greţoasă. Uitaţi-vă cum s-au aliniat angajaţii de frunte ai lui Vîntu acum câteva zile şi, în cor, au înfierat analiza media realizată de Oxford Analytica. Nici unul nu a părut să sesizeze ridicolul în care se aflau: angajaţii lui Vîntu desfiinţau un raport acuzator la adresa patronului lor. Nicio urmă de ezitare, niciun „dar, parcă, totuşi, uneori…”. Nu. Toate declaraţiile au fost „pe linie”, după cum se spunea pe vremea partidului comunist – deşi la una dintre dezbateri participa şi fostul consilier al lui Adrian Năstase, Emil Hurezeanu, care a lucrat la Deutsche Welle. Ca o paranteză, în martie 2009, Realitatea TV a mai înscenat o dezbatere, intitulată „Mogulii şi oamenii lor”, în care diverşi şefi din trusturile controlate de cei trei moguli depuneau mărturie despre deplina libertate editorială de care se bucură. Atunci, spectacolul a fost chiar mai grandios. Deşi la emisiune participau şi Vîntu şi Patriciu, Grigore Cartianu şi Liviu Mihaiu le-au spus-o, curajos, în faţă: nu suntem cenzuraţi, avem atât de multă libertate că nu mai suportăm şi să ştiţi şefu’ că, deşi o să vă doară, vă anunţăm că sunteţi un om şi un patron extraordinar.

Repet, înţeleg drama acestor oameni, mare parte dintre ei veniţi în presă deoarece credeau în misiunea ei nobilă, acum captivi ai oligopolului format de moguli. O soluţie, inclusiv pentru bieţii ziarişti, este ca, la fel ca în Norvegia, să se adopte o lege antitrust, în care să se interzică unui cetăţean sau unei familii să controleze mai mult de 20% din presa centrală. Şi nu ar fi rău dacă ar fi pus în aplicare articolul 30 din Constituţie, care arată că legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă să-şi facă publice sursa de finanţare.»


Între Leonard Cohen şi Mircea Badea

Luni, 7 septembrie 2009

WP-AM - PAMFLETE

Motto:

«And what can I tell you my brother, my killer
What can I possibly say?
I guess that I miss you, I guess I forgive you
I’m glad you stood in my way.»
– Leonard Cohen
__________________________________________

Motto:

«Vreau să vă spun că este pentru a doua oară în ultimele zece zile când aş fi fost în stare să omor un om. (…) dacă aş fi avut puteri paranormale, în sensul că aş fi putut să omor cu mintea pe cineva, vă jur că aş fi făcut-o!» – Mircea Badea
__________________________________________

Leonard Cohen şi Mircea Badea aparţin, cu siguranţă, aceluiaşi regn.

Din acest punct, însă, destinele, dar cred că şi structurile lor cromozomiale, se despart: Cohen accede la arhanghelizarea artistică şi la sublim, iar Badea la condiţia de ascarid.

Pe ambii i-a creat, totuşi, Dumnezeu – e drept că pe unul Dumnezeul nostru, iar pe celalalt dumnezeii mă-sii – dând astfel apă la moară ateilor şi răzvrătiţilor împotriva divinităţii, incapabili să înţeleagă rostul teologic al Răului.

Leonard Cohen a încântat din nou elita Bucureştiului, cifrată, oarecum exact, la circa 10.000 de persoane, adică numărul celor care îl iubesc, care îl înţeleg şi care l-au aplaudat la cele două concerte susţinute în Romania anul trecut şi anul acesta. Cohen ar trebui predat la şcoală, că tot vorbim despre reforma învăţământului. Dar nu numai ca muzician, ca poet sau ca romancier, ci ca pe un concept… estetic, artistic, moral, spiritual şi chiar civic…

Lui Mircea Badea nu-i place Cohen. Se cacă pe Cohen. L-ar învăţa cuvinte gen „pizmă” şi expresii franţuzeşti gen „găina mea în curtea ta”, dând din mâini, urlând şi hohotind de râs. Dacă Cohen ar da trist din cap, i-ar trage oricînd un „Domnule Cohen eşti prost!”. Şi chiar un cap în gură. Şi asta numai pentru că spaţiile lor vitale şi morale nu se intersectează nici măcar la infinit. Cei doi se situează şi se identifică într-o antitetică dihotomie existenţială, de genul celei în care pendula filosofia geluvoicanvoiculesciană: metafizică şi clitoris.

O aplecare smerită a capului, o palărie ţinută umil la piept, o mişcare a mâinii  sunt lecţii de viaţă. Un pas al ştrengarului, executat pe scenă, este expresia unei bucurii lăuntrice descătuşate şi molipsitoare. Personalitatea lui Cohen vibrează, se pogoară, te atinge, te învăluie, te cuprinde, te pătrunde, te convinge sau te învinge şi te înalţă la cerul lui. Dacă ai ajuns acolo, în preajma lui ar trebui să miroase a lemn nobil şi a tutun bun; ar trebui să-i auzi înţelepciunea de domn şi de înger. Cerul lui e într-un spaţiu dincolo de Dumnezeu, de Yehova, de Buddha, pe care îi adoră făcându-i oameni. În Cohen găseşti iubirea şi ura , smerenia şi revolta, furia şi calmul, reflecţia filosofică şi pofta de viaţă, zen-ul şi militantismul activ. Găseşti harul! Şi, mai ales, te regăseşti pe tine, cel pur şi neprihănit.

De la întâlnirea cu Domnul Cohen pleci bun, generos,  fericit. De fapt, dacă ai avut norocul să-l fi ascultat, iubind, cu zeci de ani în urmă, în adolescenţă, pleci adolescent, pleci poet, pleci îndrăgostit de Suzanne, de Jane, de Nancy, de Marianne, de Alexandra… Sau, dacă eşti femeie, pleci cu simţământul adânc că tu eşti ele toate: şi iubită, şi muză, şi amantă, şi muzică, şi poezie, adică… Femeie!

Ajuns acasă, dacă pe drum n-apucă sa te calce vreun gip, poţi avea neşansa ca din cauza unei fatale inadvertenţe de zappare să dai, într-o hrubă televizoristică, peste Badea. Peste porcăriile lui vulgare, peste insultele lui, peste miştoul şi ştoul lui mereu expus curioşilor. Când îl vezi prima oară nu înţelegi ce diagnostic să-i atribui şi nici nu-l poţi încadra socialmente într-o categorie cunoscută. Într-un recent interviu, care a fost adevărat, este real şi va fi autentic, Mircea Miclea îl cita pe Unamuno care zicea că toţi oamenii pot fi plasaţi undeva pe o axă între Hamlet şi Don Quijote. O dovadă că Badea, fără riscul de a-l insulta pe Don Quijote, este inclasabil din punct de vedere antropologic.

Mircea Badea,  a cărui „bibliotecă a Academiei” este la gym, ale cărui metafore îşi au obârşia în spatele prohabului şi al cărui simţ moral este la casa de amanet „Intact”, te întâmpină — îmbrăcat de mamă-sa „la” cămaşă colorată cu cravată colorată — cu voioşia gregară şi infantiloidă a caragialescului Ionel. Un zâmbet larg şi sincer îi cască gura care se umple cand rosteşte, ghiduş nevoie mare, „ampulă„. Rostirea i se constituie în dialog interior, în revelaţie… şi te astepţi ca, în plină emisiune, să se uite în jos, să pună mâna chiar, în scop constatator. Vestea proastă este că Mircea Badea este emasculat. Emasculat moralmente, vreau să spun. Îmi aminteşte, astfel, de-un personaj antic cu un destin trist şi asemănator: Sporus, făcut „soţie” de către Nero. Nero cel de astăzi, partenereul de viaţă al lui Badea, este fericit, sau cum ar spune romanii, este… felix.

După geniul care îşi scoate pălăria în faţa publicului, dai, grotesc, peste trogloditul care îşi scoate pantalonii în faţa publicului.

Scriind acest text mi-am amintit de vorbele lui Traian Băsescu: «Mă întreb ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?»

Şi, la rândul meu, mă întreb:

CE BLESTEM O FI PE POPORUL ĂSTA DE A AJUNS PÂNĂ LA URMĂ, DUPĂ LEONARD COHEN, ÎNAPOI LA MIRCEA BADEA?

Răspunsul va fi fost dat de apostolul Pavel într-o scrisoare către Timotei:

«în noi este toată înălţarea şi căderea.»

*                 *

*


**************************************************

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE!


***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


HORIA ROMAN PATAPIEVICI, „Salt în abjecţie”

Duminică, 6 septembrie 2009

________________________________________________________

SENATUL EVZ: Salt în abjecţieEVZ

Horia-Roman Patapievici

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

HRPHoria-Roman Patapievici: „Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră”.

«Marţea trecută, două emisiuni ale postului de televiziune Antena 3 au marcat trecerea spaţiului public românesc, din zona distorsiunii de presă, în zona infracţiunii de presă.

De fapt, a spune, simplu, „infracţiune” e prea puţin: infracţiune de presă e şi distorsionarea, şi trunchierea, şi manipularea, şi falsificarea informaţiei. Iar în toate aceste forme de măsluire, televiziunile noastre de ştiri s-au dovedit măiestre.

Ceea ce s-a petrecut marţea trecută, după un lung şir de deraieri şi derapaje pregătitoare, reprezintă un salt decis în abjecţie. Este vorba de emisiunile „Sinteza zilei” (moderator Mihai Gâdea) şi „În gura presei” (realizator Mircea Badea).

Dl Gâdea, zâmbind insinuant, l-a întrebat pe dl Ciuvică: „Cât de mare este organul din capul dnei Udrea?”. Zâmbind la fel de insinuant (ah, rânjetul masculilor vorbind de femeile după care le curg balele!), dl Ciuvică a răspuns că organul din capul dnei Udrea este mare deoarece, dânsa neavând creier, organul îi ocupă tot capul.

Nu ştiu ce profesie are dl Ciuvică: după port, vorbă şi mimică, este un om needucat. Dl Gâdea, însă, a primit o educaţie de pastor (baptist). Are, deci, studii de teologie: s-a ocupat de Dumnezeu, de cultura inimii şi a primit drept sarcină să cultive în oameni curăţenia sufletească. Ca un om cu educaţie religioasă să pună asemenea întrebări, cu tonul cu care a făcut-o, orientând constant discuţia spre implicaţia sexuală cea mai grosolană, joasă, este şi stupefiant, şi josnic, şi abject.

Dacă se mai putea, Mircea Badea a reuşit să ridice mârlănia masculină pe culmi încă mai înalte. A imaginat o scenetă, în care, prin deducţii absurde şi neruşinate, Elena Udrea era pusă să fie „cu ochii pe organ” şi să „stea cu gura numai pe organ”. Al cui organ?, se întreba inocent dl Badea; al lui Traian Băsescu, îşi răspundea tot dânsul, omniscient.

Concluzia scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu. Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject. Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.

Problema nu este însă judecata asupra dlui Badea, dacă este sau nu educat ori dacă are o prestaţie jurnalistică adecvată. Problema nu este nici dna Udrea, dacă este sau nu vinovată de faptele care i se impută ori dacă are, ca ministru, o prestaţie adecvată. Problema e alta şi e dublă: că s-a ajuns, în tratarea publică a persoanei umane, la abjecţie şi că acest lucru nu stârneşte imediat nici repulsia publicului, nici amenda instituţiilor (CNA, asociaţiile de jurnalişti etc.). Este, prin urmare, o problemă de sistem şi una de societate.

Problema de sistem constată că standardele profesionale din televiziunile de ştiri au scăzut atât de mult, încât permit unor oameni nuli din punct de vedere profesional să transforme seară de seară spaţiul dezbaterii publice într-o arenă a defulărilor personale, ideologice, politice, medicale şi de altă natură.

Arbitrariul în invocarea faptelor şi distorsiunea în prezentarea lor au devenit, prin acceptare generalizată şi practică neabătută, norme jurnalistice obligatorii. Televiziunile de ştiri au încetat să mai informeze: ele dezinformează cu sistem, promovând la vedere o agendă politică partizană.

Problema, aşadar, e situată (I) la nivelul patronatului, că impune agenda, fără nicio reţinere; (II) la nivelul jurnaliştilor, că o acceptă, fără ni ciun scrupul; (III) la nivelul publicului, că nu o denunţă. Problema a devenit una de sistem pentru că toţi consimţim tacit ori explicit la „noul pact jurnalistic”, care este şi venal, şi neprofesionist, şi distructiv pentru democraţie (*1).

Problema de societate constată că instinctele noastre morale s-au atrofiat şi că toleranţa faţă de intolerabil a devenit îngrijorător de mare. Publicul a ajuns să accepte, după criterii de alegere personală (de pildă, politice), că este normal ca oamenii să poată fi trataţi cu două măsuri diferite: cu decenţă, dacă omul ne place; în mod degradant, dacă omul ne displace.

Considerăm că este normal ca o femeie să fie tratată politicos în general, dacă nu avem nimic cu ea; dar dacă avem, acceptăm fără probleme degradarea publică a corpului ei. Ceea ce am acceptat, de fapt, în acest mod, este că urile pot acorda ori retrage dreptul la demnitate.

Cei care se simt îndreptăţiţi să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptăţiţi şi să o trateze public ca obiect sexual, fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacţie. Cu o insistenţă neruşinată, de care ar trebui să se ruşineze bărbaţii şi să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidenţă. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; şi nu într-o singură zi, ci zi de zi; şi nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă jumătate are loc înfierarea.

Potrivit agendei proprietarilor, televiziunile de ştiri s-au specializat pe ceea ce în Statele Unite se numeşte „character assassination”. Cei care spun că nu văd asta, se prefac că nu văd, pentru că de fapt aprobă. A trece cu vederea ceea ce este evident nu înseamnă a nu vedea, ci a accepta. Trecem cu vederea numai lucrurile cu care NU suntem în dezacord. Aerul curat nu ne atrage atenţia, pentru că e curat. Ne atrage atenţia putoarea, tocmai pentru că e putoare şi ne violează simţurile.

Cine nu simte putoarea de la televiziunile de ştiri nu este nici infirm senzorial, nici handicapat mintal: pur şi simplu acceptă putoarea. Nu o acceptă însă ca normală, pentru că, dacă asasinatul moral s-ar îndrepta împotriva altor oameni, l-ar dezaproba: o acceptă ca necesară şi de aici vine consimţământul lor activ, care e respingător.

Cei care acceptă cu seninătate degradarea unui om nu sunt deci spectatori, nici doar părtaşi – sunt făptuitori. Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului general de decenţă din societatea noastră.

Cine nu vede asta, deja se situează întrun alt teritoriu moral. Ne separă NU convingerile politice şi nici poziţia faţă de Traian Băsescu, cum se tot spune. Ne separă concepţia despre persoana umană, ideea de acceptabil şi inacceptabil, frecventabil şi nefrecventabil, decenţă şi golănie.

___________________________________________

(*1) Un jurnalist recent ieşit din maşina de distrus duşmani politici care este Antena 3 (Ion Cristoiu), a calificat televiziunile mogulilor ca fiind „o maşinărie dezgustătoare cu care nu (vreau să) am nicio legătură ca jurnalist”; „În momentul în care eşti angajat cu contract şi iei nişte bani de la un mogul, poate, fără să vrei, participi la ticăloşiile pe care le pune la cale trustul respectiv. Eu nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva.” (http://www.napocanews.ro/2009/08/interviu-ce-spune-ion-cristoiu-desprepoliticieni.html). Corect era să spună „Eu nu vreau să MAI fiu părtaş la aşa ceva”. »

***************************************************

MBLa acest articol Mircea Badea a dat următorul răspuns:

«O să îi explic în fiecare zi lui Horia Roman Patapievici câte un cuvânt. Astăzi, cuvântul este „ampulă”. Poate în zilele viitoare o să îi explic cuvântul „a sugera” sau o să îi spun în ce constă premiul Pulitzer. Cum auziţi de ciocan sau de organ vă pleacă mâna, domnule Patapievici.»

Comentariile sunt de prisos.

//