Proasta şi chestia

O distinsă parlamentară, despre care crezusem că doar hormonii o fac să comită prostii de faţă cu paparazzi şi doar invidia să spună prostii de faţă cu microfoanele, mi-a confirmat că se află într-o lipsa de formă intelectuală mai severă ca lipsa de formă sportivă a lui Zicu, în ciuda unei mutre de elevă silitoare responsabilă cu umezitul buretelui şi belirea cretei.

Ce-o fi fost în capul dânsei când i-a venit ideea sinistră şi creaţă de a citi, de la tribuna Camerei Deputaţilor, un discurs fără sens, parcă scris de Hurmuz sau de Vanghelie, în care a înşiruit o beţie de citate din oameni politici şi jurnalişti americani, fără nicio legătura între ele? Aflu cu uimire că nu era nici în stare de ebrietate, nici în vreo stare de sevraj sexual, ci că a vrut să facă o… poantă.

Teribil! Ar fi trebuit să ne stricăm  de râs?

Mi-aduc aminte că şi fătuca aceea, nepoata care acum poate se joacă cu cartela de vot a lu’ Tanti Norica la Bruxelles, cea care, se zice, o înrudea când şi când pe matuş’-sa cu domnul Meleşcanu, a făcut tot o „poantă”… Bine că Elena Udrea sfida şi batjocorea parlamentul venind îmbrăcată în roz, dar nu-l batjocoreşte una care citeşte năzbâtii în plen, fie din inconştienţă, fie cu premeditare, în scopul declarat de a ridiculiza cea mai importantă instituţie a democraţiei, a cărei membră mai şi este.

Faptul că doamna deputat a făcut-o de oaie (sau de porc, pentru fanii lui Badea) este confirmat de discreţia cu care, totuşi, televiziunile au înţeles că trebuie trecut la alt subiect.

Nu ştiu, deci, ce resort a împins-o pe deputata Pufuleţ (sau Pufulete?) să facă ceea ce a făcut. Poate un dor de Băsescu, poate o frigiditate politică cauzată de impotenţa (tot politică) a concubinilor de partid, în frunte cu cea mai moale, a repetentului-preşedinte-candidat.

Ştiu, însă, ce a reuşit: trei „performanţe” pe cât de notabile, pe atât de negative şi de selfdestructive.

1. Prima „performanţă” este, aproximativ, cea asumată într-o declaraţie a „protagornistei” (dată chiar pe proprie răspundere):

«„Am vrut să le arăt colegilor că putem să spunem orice, lucruri alandala, ilogice sau, dimpotriva, lucruri perfect logice şi de substanţă, că oricum nu conteaza”, a declarat Săftoiu pentru cotidianul citat, precizând că a facut acest gest ca „revoltă” faţă de felul în care aleşii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce ar trebui să fie activitatea parlamentară.»

Adică, da, deputata a reuşit, dacă mai era nevoie, să arate premonitor şi avant la lettre, aş zice astăzi, că avem un parlament penibil căruia i-ar sta mult mai bine într-o garsonieră, cu mult mai puţini fraieri în ea, decât în două camere suprapopulate.

2. A doua „performanţă”, involuntară, este aceea că şi-a (şi ne-a) demonstrat, singură, propria lipsă de autoritate şi de valoare în ochii celorlalţi deputaţi, manifestată prin dezinteresul faţă de stimata lor colegă. Această reprezentantă a unei comunităţi, care a votat-o având încredere în ea şi care a crezut că vocea ei se va face auzită (mai ales fiind vorba de Urlaţi) în sfatul ţării, atunci când îi va apăra interesele, se dovedeşte, de fapt, un fel de… pielea puilor lui Bendeac.

3. În sfârşit, a treia „performanţă”, sigur NEasumată nici aceasta, este cea obţinută când, pe neaşteptate, publicul spectator connoisseur a… aplaudat discursul, ba chiar o altă celebră personalitate, dotată cu o deşteptăciune blondă direct proporţională cu priza la popor a propriului partid, i-a mulţumit oratoarei din înalta sa postură de preşedintă de şedinţă. Poate aţi ghicit, e vorba despre vestita Daniela Popa (PC).

Este evident pentru oricine că  pe una ca Adriana Săftoiu n-o puteau aplauda deputaţii PD-L.

Aşadar este limpede că tâmpiţii care i-au aplaudat inepţiile nu puteau fi decât propriii colegi de partid (PNL), de comisie Vanghelie şi de alianţă parlamentară în formă continuată (PSD).

Poanta „poantei” e o… poantă: avem o Cameră a Deputaţilor în care căscaţii şi proştii sunt exclusiv PNL-iştii şi PSD-iştii. Q.E.D!

Ei, la aşa o turnură n-a dus-o capul pe inteligenta Adriana Săftoiu, care, în ultima vreme riscă tot mai des şi mai specatculos să-şi rupă bucşele dând în gropi. Mai ales ca şi garda la sol o are cam mică.

*           *

*

Iată… „chestia”:

„Domnilor parlamentari,
Cea mai mare creştere a ratei sărăciei în rândul copiilor, în anii din urmă, s-a produs în acele state în care nivelul ajutoarelor sociale este cel mai ridicat. Cele mai mici creşteri – de fapt, descreşteri – ale ratei sărăciei la copii au fost înregistrate în statele care limitează nivelul acestor fonduri. (Cary Bauer, preşedintele Consiliului american pentru Cercetări Familiale).

Nu ne îndoim că fiecare american ştie că sclavia este injustă şi am plătit un preţ teribil pentru ea şi trebuie să continuăm să remediem această situaţie. Iar a spune că este injustă şi că o regretăm nu este un lucru rău. (Bill Clinton)

Dezbaterea nu ar trebui să se axeze pe recrudescenţa conflictului ori pe detaliile sale. Această dezbatere nu ar trebui să se refere nici măcar la războiul dus până acum în Irak, la greşelile comise ori la întrebarea dacă putem câştiga în plan militar sau nu. Dacă le permitem democraţilor să ne împingă într-o dezbatere asupra recrudescenţei sau a situaţiei actuale din Irak, vom pierde. (Shadegg si Hoekstra, doi membri ai Camerei Reprezentantilor, într-o petiţie comună)

Fiecare naţiune, indiferent de regiune, are acum de luat o decizie: ori sunteţi cu noi ori sunteti cu teroriştii. (George W. Bush)

Pe de altă parte, faptul că nivelul calitativ al şcolilor nu se corelează cu cel educativ nu are niciun efect asupra insistenţei sindicatelor că banii reprezintă un factor esenţial. Ultima linie de apărare deja prabuşită a celor care militează pentru sistemul public de educaţie este lipsa de educaţie a publicului. (George Will, comentator la Washington Post)

Arborii de tisa de Pacific pot fi tăiaţi sau procesaţi pentru a se obţine o importantă substanţă chimică, taxolul, care poate vindeca anumite forme de cancer pulmonar, ovarian şi de san la pacienţi care, netrataţi astfel, ar muri. Alegerea pare a fi una uşoară – sacrificăm copacul pentru o viaţă de om – dar numai până când aflăm că pentru fiecare pacient tratat trebuie tăiaţi trei copaci. (Al. Gore)

Trei copaci sau o viaţă umană, trei copaci sau posibilitatea de a prelungi viata unui bolnav? Eu aş alege omul, persoana, fiinţa umană, aş spune că merită să tăiem pentru ea trei copaci. Putem sacrifica trei copaci pentru a salva viaţa unui om. Dar pentru vicepreşedinte se pare că acest lucru nu este la fel de clar. (David McIntosh, membru al Camerei Reprezentantilor)

Cine plăteşte preţul? Eu nu voi plăti niciun preţ personal. Copiii mei sunt prea mari, iar nepotul mi-e prea mic. Nici dvs, după câte înţeleg, nu veţi plăti un preţ personal, prin membrii familiei. Şi atunci, cine plăteşte preţul? Militarii americani şi familiile lor. Eu am vrut doar să vă reamintesc acest lucru.(Barbara Boxer, senator)

Vă mulţumesc pentru atenţie”

DE-MI-SI-A, madam!

************************************************

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ŞI CONSIDERAT CA ATARE

************************************************

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009