Petre Barbu, „Presa ca o flegmă”

__________________________________________________

Presa ca o flegmă

Petre Barbu, senior editor • 22 octombrie 2010

__________________________________________________

Pentru cine facem presă: pentru propriile interese sau pentru public?

«Stenogramele discuţiilor lui Sorin Ovidiu Vîntu cu ziariştii şi managerii trustului său de presă seamănă cu nişte flegme. Groase şi verzi. Am simţit un puternic disconfort al viscerelor când am citit cum Stelian Tănase îi cerea voie patronului să se ducă la TVR 1 să comenteze rezultatele alegerilor prezidenţiale. („Problema ­este să nu te superi tu sau Realitatea să-mi zică…”) Parcă Stelian cerea voie tatălui să se ducă afară, să se joace cu p… în nisip. În faţa patronului nu mai era analistul politic tobă de păreri, care măcăne jovial în fiecare vineri seară cu Mircea Dinescu. (Şi când mă gândesc că Tănase a condus cândva „Revista 22” şi a fost membru fondator al GDS!).

Ce jalnic mi s-a părut Cornel Nistorescu care i-a dat în gât pe „ăştia de la Realitatea”, care „au de două zile caseta cu povestea Alro şi nu vor s-o dea”. Imaginea lui Nistorescu, care îi şuşoteşte în ureche stăpânului cât de proaste şi rele îi sunt slugile, este memorabilă, oricât am blama aceste stenograme. Ce caraghios este „faimosul” manager de presă Sergiu Toader, care aproba, ca un yesman desăvârşit, „strategia de business” a stăpânului. („Absolut! OK! E corect, da!”)

M-am ţinut de burtă, de parcă băusem pilitură de electrozi de sudură cu suc de roşii, când am citit cum gomosul Doru Buşcu se făcea preş şi cum simandicosul manager de la Realitatea TV, Cătălin Popa, îi raporta „cârmaciului” ultimele „realizări”. Să mai spun ceva despre odiosul Bogdan Chirieac? (Şi când mă gândesc cu câtă emfază vorbeşte despre geostrategia politică a Rusiei…)

Aceste flegme au un singur destinatar: consumatorul de presă (scrisă şi audiovizuală). Modul acesta de administrare a presei exclude cu cinism publicul. Mai mult, îl umileşte. Românul care scoate din buzunar bani pentru a cumpăra produsele de presă şi cărora le asigură audienţa (vânzările de publicitate!) este ignorat şi manipulat. Dacă trusturile de media din România, aflate în proprietatea aşa-numiţilor moguli, funcţionează după astfel de „strategii de business”, să nu-i mai mire pe ziariştii oneşti de ce scade audienţa muncii lor. Pentru că alţii, slugi şi pupincurişti de vocaţie, le îngroapă credibilitatea. În fond, pentru cine facem presă: pentru propriile interese sau pentru public? Ce încredere mai poate avea consumatorul de presă într-un jurnalist onorabil şi cinstit, care munceşte la trusturile lui Vîntu, Voiculescu şi Patriciu? Mai ales când trăieşte tot timpul cu suspiciunea (sau dovada) că informaţia pe care o cumpără este otrăvită! Sau totul este umplut cu flegmă şi publicul nu mai are scăpare?

Aceste stenograme nu vor schimba faţa (sau feţele) presei româneşti. Să le căutăm scuze acestor oameni de presă sau să le plângem de milă este ca şi cum am juca rolul unui chelner care, înregistrând plângerea unui client că ciorba îi miroase a urină, l-ar chema pe bucătar şi acesta, după ce ar evalua situaţia, ar scuipa gros şi verde, asigurându-l pe client că a adăugat ingrediente naturale. Poftă bună!»

Fabule

Coaliţia GRIVCO… ceva mai încolo

Rechinii media

Votaţi Geoană – PSD

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

ARTE: „Kapitalism • reţeta noastră secretă”, un film de Alexandru Solomon

Kapitalism • reţeta noastră secretă

(Kapitalisme • notre recette secrète)*

«Printr-o întoarcere imaginară a lui Ceauşescu în ţară, la douăzeci de ani de la moarte sa, un portret pictat cu vitriol al oligarhiei româneşti.

Care ar fi reacţia „geniului Carpaţilor” dacă, la douăzeci de ani după execuţia sa, ar reveni să bântuie România? Şi-ar găsi apropiaţii acolo unde i-a lăsat, în vârful puterii reale, dacă nu al celei oficiale: puterea pe care o conferă banii. Căci unii dintre cei mai mari capitalişti de astăzi sunt aparatcik-ii de ieri. Şi, dacă există câţiva milionari fără legături directe cu vechiul regim, toţi îşi datorează averea sistemului moştenit din epoca Ceauşescu: un capitalism umflat cu nepotism, cu corupţie, cu absenţa controlului public.

În contrapunere cu halucinaţiile fostului dictator, Alexandru Solomon trasează portretul în culori vii al oligarhilor României actuale, într-un fel de Who’s Who al marelui business, de-acum comunitar.»*****

(Franţa, 2009, 56 min.)
ARTE
Realizator: Alexandru Solomon
Producţie: Hifilm, Neon Rouge, Seppia

Limba: franceză

FILMUL AICI !

____________________________

* Merci, again, Petit Paris!

** Traducerea mea.

Lipsesc doar tancurile!

Există unele informaţii care apar discret şi disparat pe agenţiile de ştiri sau în jurnalele televizate şi pe care nimeni nu pare a avea interesul, perspicacitatea sau curajul de la pune una lânga alta.

Prima ciudăţenie se referă la Dinu Patriciu. Am mai scris că mie personal mi se pare şi suspect şi nereal succesul său în afaceri.

În primul rând pentru că ori de câte ori apare la televizor şi zice câte ceva pe teme economice e mai catastrofal ca Soviani. Nicio previziune nu i se confirmă, reţetele sale par preluate din comics-uri de Wall Street, iar liberalismul lui este medieval.

În al doilea rând, este absolut inedită – ca să nu spun dubioasă – performanţa sa de a-i bate la avere şi pe Ion Ţiriac şi pe Iosif Constantin Drăgan, care s-au apucat de această treabă cu mulţi ani înaintea lui.

În al treilea rând, domeniul de activitate în care a performat nestingherit şi în mod neverosimil Patriciu este unul deosebit de „exclusivist”, de competitiv şi de „greu”. Petrolul mondial este dominat de câteva ţări mari şi de câteva companii uriaşe. A face o cifră de afaceri anuală de câteva miliarde de euro fără greţuri, rupând, practic, de la gura celorlaţi monştri această sumă, după ce te-ai apucat de petrol la bătrâneţe într-o ţară „emergentă” lipită pământului, mi se pare neplauzibil.

La fel de suspecte mi se par, în cazul lui Patriciu, încă două chestiuni. După ce a săvârşit ingineriile financiare cunoscute şi a comis vrăji economice necunoscute, lăsându-şi patria cu buzele umflate, f*** şi cu banii luaţi, Patriciu s-a decis, cam brusc, să-şi vândă o parte grupului „Rompetrol” (75%) unei companii din spaţiul ex-sovietic. Suma reprezentând contravaloarea acestei prime tranzacţii nu a apărut pe piaţă. Patriciu a rămas CEO la „Rompetrol”. Îmi amintesc că, la un moment dat, a declarat că este un moment excelent pentru afacerile cu petrol. Ei bine, n-a trecut o lună, cred, şi Patriciu vindea aceleiaşi companii şi restul pe care îl mai deţinea din „Rompetrol”. Nici a doua tranşă de bani încasată n-a fost vizibilă pe piaţă. Nu ştiu în ce a investit Patriciu banii în mod discret, dar ştiu în ce i-a investit în mod ne-discret: o bancă din… acelaşi spaţiu ex-sovietic.

Nimic nu mă poate împiedica să bănuiesc că, de fapt, Patriciu n-a deţinut niciodată ceva în mod real, fiind doar un om de paie, cu bune dar nelegitime contacte şi influenţe politice. El a fost utilizat pentru a spăla compania de datorii şi debite şi pentru a-şi însuşi diversele creanţe. Prima parte a tranzacţiei de vânzare (24.08.2007) a avut loc într-un moment deloc întâmplător: la doar trei luni după referendumul care a invalidat intenţia de demitere a preşedintelui Traian Băsescu. Putem bănui că adevăraţii proprietari ai „Rompetrol” au intrat în panică după ce Patriciu a rămas vulnerabil penal şi după ce încrederea în el a fost compromisă de eşescul nescontat al demiterii preşedintelui. Patriciu a retrocedat, de fapt, întregul grup „Rompetrol” proprietarilor e drept, nu înainte de a executa şi o mică vrajă pe bursă, de care au profitat şi câţiva prieteni buni.

Rezumând, constatăm că marea afacere a vieţii lui Dinu Patriciu este, de fapt, luarea aproape moca a unei marişi moderne companii petroliere de la statul român, transferul ei către statul kazah („KazMunaiGaz” este companie de stat) şi al capitalului rezultat din tranzacţie către o bancă georgiană. A mai rămas ceva în România? Niet!

*           *

*

«Europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu a declarat că Rusia caută să refacă sfera de interes a fostei URSS în răsăritul Europei, în ciuda apartenenţei ţărilor din zonă atât la NATO cât şi la Uniunea Europeană, potrivit unui comunicat remis, vineri, MEDIAFAX.

Potrivit comunicatului, Paşcu apreciază că succesul sau insuccesul unei asemenea tentative depinde de gradul de solidaritate pe care vechii membri ai NATO şi UE o vor arata noilor membri.

Paşcu a făcut aceste declaraţii joi, într-o intervenţie în cadrul audierii publice privind relaţiile Uniunii Europene cu Rusia din cadrul Comisiei de afaceri externe a Parlamentului European (AFET).

„Prăbuşirea comunismului, dezmembrarea fostei URSS şi terminarea războiului rece au dus la dispariţia sferei de influenţă sovietice în Europa răsăriteană. Aceasta a permis ţărilor din zonă să-şi decidă în mod independent soarta, solicitând şi obţinând aderarea atât la NATO cât şi la UE. Numai că, în ultimi ani, Rusia revine şi, drept urmare, asistăm la dorinţa ei de renegociere a unor documente acceptate de ea din anii 90 şi de încheiere a altora noi, care să consacre revenirea Rusiei la masa deciziilor europene”, a declarat Ioan Mircea Paşcu, vicepreşedintele AFET, potrivit comunicatului citat.

Paşcu s-a întrebat dacă această revenire este sau nu însoţită şi de refacerea vechii sfere de interes a fostei URSS în răsăritul Europei.

„În opinia multora, inclusiv a mea, Rusia caută să îşi refacă aceasta sferă, în ciuda apartenenţei ţărilor respective atât la NATO cât şi la UE. Principalele instrumente utilizate de Rusia sunt, pe de o parte, marea dependenţă a acestor state de gazul rusesc – a se vedea recenta iniţiativă de convocare a unui summit al gazului la Moscova- şi, pe de alta, încercarea de a convinge membri occidentali ai celor două organizaţii să îi socotească pe noii membri răsăriteni drept un grup special la deciziile căruia Rusia să poată avea din nou acces”, a argumentat deputatul european.

El şi-a încheiat intervenţia apreciind că „succesul sau insuccesul unei asemenea tentative depinde de gradul de solidaritate pe care vechii membri ai NATO şi UE o vor arăta noilor membri”.»

*           *

*

Mai sunt de adăugat: telefonul lui Iliescu la Moscova din timpul revoluţiei, crimele agentului GRU Nicolae Militaru numit ministru al apărării de către acelaşi Iliescu, împotrivirea PSD şi PNL faţă de proiectul Nabucco şi cramponarea de South Stream, nepăsarea guvernării PSD faţă de problema Bîstroe şi faţă de regimul platoului continental, întreaga politică anti occidentală practicată de Iliescu timp de 10 ani, tradarea lui Emil Constantinescu prin semnarea tratatului cu Ucraina, dinamitarea de către PSD-PC-PNL a axei Washington – Londra – Bucuresti şi a politicii la Marea Neagră promovate de Băsescu.

În sfârşit, VIZITELE NEELUCIDATE ale lui Mircea Geoană la Moscova.

Chiar nu ştiu cine nu reuşeşte să vadă realitatea. Cine nu reuşeşte să vadă ca PSD este acelaşi partid primitiv nereformat? E suficient să vedem cine sunt aceia care au luat, astăzi, locul dinozaurilor lui Iliescu din anii ’90.

Vedem atitudinea PSD-PC-PNL şi a întregului lor aparat de propagandă faţă de evenimentele de la Timişoara de ASTĂZI, 1 decembrie 2009. Nicio diferenţă faţă de 16-17 decembrie 1989!

Asta ne-ar aştepta cu Geoană la Cotroceni şi cu PSD -PC la guvernare.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Run Dinu, run!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

TRUCAJ – „Forrest Gump” (1994) – întâlnirea cu… John Lennon (decedat în… 1980)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

ORIGINAL – John Lennon & Yoko Ono în Tony Cox’s Show

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

TRUCAJ – „Forrest Gump” (1994) – întâlnirea cu… John F. Kennedy (decedat în… 1963)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Băsescu cenzurat! • Declaraţie / 27 noiembrie 2009 – oar 16:00

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Filmuleţul văzut cu capul

Filmuleţul realizat de „?”, prezentat şi garantat de „Gardianul” şi de Dinu Patriciu, distribuit de „Realitatea TV” şi „Antena 3” a fost văzut de toată lumea. Ne-am strepezit ochii în nuanţe de chelii şi de mâneci, în culori de copil şi în fotograme comentate. Ni s-au tocit lentilele ochelarilor holbându-ne la stop-cadre.

Citind presa on-line şi comentariile aferente, am ajuns la concluzia, relativ tristă, că ne-am obişnuit atât de mult cu parateleviziunea telenovelelor şi a genurilor „uşoare” încât am uitat să mai şi gândim ceea ce vedem. Suntem mereu gata să participăm la concursul de dat sentinţe.

Să ne imaginăm că FILMUL NU AR FI EXISTAT. Să ne imaginăm că incidentul ar fi fost relatat verbal sau în scris, cu lux de amănunte – exact aşa cum apare în film – şi că ar fi fost comentat exact aşa cum s-a întâmplat aseară la „Realitatea TV” de către Dinu Patriciu şi Lavinia Şandru care au certificat, veridicitatea faptelor din postura de martori oculari. În faţa unor acuzaţii atât de grave, cu siguranţă că, în lipsa „dovezii irefutabile” a imaginilor, în lipsa lui „am văzut cu ochii mei”, am fi apelat puţin mai mult la creier, la logică, la bunul simţ logic al îndoielii anterioare certitudinii .

Din păcate, imaginile difuzate au produs efectul contrar: am ajuns la îndoieli plecând de la certitudine.

Suntem asaltaţi cu analize spectrografice, cu marturii ale mătuşii, ale copilului, ale vecinilor, ale celor de faţă la adunarea electorală din 2004. Toate au valoare de întrebuinţare nulă! Toţi cei menţionaţi pot fi cumpăraţi, toţi pot fi ameninţaţi, toţi pot fi corupţi sau şantajaţi, fiecare poate fi subiectiv sau părtinitor, habarnist sau mincinos.

Vă propun, aşadar, ca dincolo de imagini, dincolo de mărturii, dincolo de politică şi dincolo de antipatii sau de simpatii să (ne) răspundem la opt probleme simple şi elementare, având ca arguent că PROPRIA NOASTRĂ INTELIGENŢĂ NU POATE FI CORUPTĂ:

1. În afara de Lavinia Şandru, despre care ştim cîtă credibilitate are, de ce nu a intervenit până acum niciun alt participant la acel miting aflat atunci pe scenă (Meleşcanu, Tăriceanu, etc.), care ar fi trebuit să fie martorii celor două loviri?
2. Întrebat de ce nu a relatat sau de ce nu a devoalat până acum “monstruozitatea” la care a fost martor, Patriciu a răspuns că nu a făcut-o pentru că nu a avut dovezi. Nu pare hilar că într-un mediu în care se împroaşcă, de 20 de ani încoace, cu calomnii sfruntate, pe domnul Patriciu l-a apucat brusc discreţia morală în legătură cu omul despre care crede că i-a dictat arestarea? Apoi, pentru a întoarce spatele unui „scelarat” nu-i trebuie nimănui dovezi. Declari ceea ce ai de declarat despre persoana respectivă, îi retragi sprijinul acordat până în acel moment şi te retragi din grupul ei. Eu am avut cunoscuţi turnători şi atunci cand am aflat acest lucru m-am despărţit de ei, fără să trebuiască să dovedesc ceva.
3. Din problema expusă mai sus se naşte întrebarea firească: de ce au mai mers Dinu Patriciu şi prietenul său Călin Popescu Tăriceanu liniştiţi, zâmbitori şi triumfători împreună şi alături de „sceleratul bătauş de copii” Traian Băsescu, câteva luni bune, până fix în momentul în care acesta a refuzat favorul cuprins în faimosul bileţel roz, care era galben?
4. Dinu Patriciu a afirmat că a vazut cu ochii lui ÎNCĂ o lovitura în… PLEXUL copilului. Plexul este situat la nivelul cavităţii abdominale. Cum a putut ajunge Băsescu cu mâna la acel nivel? Dacă această a doua lovitură despre care vorbeşte Patriciu a avut loc când copilul era pe scenă, la îndemâna lui Băsescu, este evident că ar fi fost văzuta măcar de câteva zeci de oameni, dintre cele câteva mii care erau prezente acolo.
5. Cum de n-a ieşit la iveală această înregistrare video în momentul referendumului de suspendare a preşedintelui, cand ar fi fost cu adevărat distrugătoare şi când ar fi putut scuti câţiva cercetaţi penal de emoţii măcar doi ani?
6. Cum de timp de cinci ani absolut nimeni nu a pomenit o vorbă despre ACEST gest oribil, atâta timp cât s-a turuit la nesfârşit despre beţii, orgii, trafic de armament, etc.? Cum se poate ca într-o societate atât de plină de bârfe şi de calomnii să nu transpară aceste fapte comise într-un loc atât de public şi într-un moment atât de vizibil, văzute de unii dintre cei mai aprigi duşmani ai preşedintelui?
7. Îi vede cineva pe Lavinia Şandru şi pe Cosmin Guşe tăcând, discret, pudic şi deontologic, timp de 5 ani şi nesuflând niciun cuvânt despre acest incident ştiut şi văzut de centuristă cu ochii ei de căprioară (atît de blândă? nu, atât de păroasă), după câte sute de alte minciuni nedovedite au mai spus cei doi în această perioadă???
8. În sfârşit, îl vede cineva pe Băsescu enervându-se, sau măcar supărîndu-se, dacă un copil (sau chiar oricine altcineva) striga atunci „Votaţi Iliescu!” (când de fapt candida Nastase, care încerca, tocmai, să-şi detaşeze imaginea de cea a lui Iliescu )?

Răspunsurile la toate aceste întrebări nu le dau imaginile, ci inteligenţa, buna credinţă şi onestitatea logicii fiecăruia dintre noi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu?

*             *

*

Chestiunea filmului şi problema lui Patriciu şi a lui Băsescu nu o rezolvă decât o expertiză făcută de o autoritate internaţională competentă.

Subiectiv fiind, aş spune că o asemenea expertiză ar fi bună pentru liniştea lui Traian Băsescu şi pentru neliniştea lui Dinu Patriciu.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Elena Udrea, ea înşivă*…

Aş fi vrut să intitulez articolul „ELENA UDREA FAŢĂ CU REACŢIUNEA”, dar mi-am amintit aserţiunea „Madame Bovary c’est moi”.  L-am preferat pe Flaubert lui Caragiale.

Deci… Elena Udrea! Un subiect sau o temă pe care o văd, a posteriori, încadrabilă în mai multe dintre categoriile acestui blog: „Creionul chimic”, „Gică Contra”, „Atitudini” şi „Întrebări deschise”…

Opiniile pesediştilor şi liberalilor despre ea nu se califică pentru o discuţie cât de cât serioasă. Şi unii şi alţii sunt ori complexaţi, ori vindicativi, ori în general şi una şi alta. De asemenea, părerile publicului de matracuce bovarice (că tot venise vorba) aflate la menopauză, sau de tatai frustraţi, bolnavi de „sindromul anti-Udrea„, care o detestă motivat, nu mă interesează.

Nici crizele erotico-economice ale unor maniaci vulgari şi misogini, de tipul C.T. Popescu, Dinescu sau Nistorescu, nu pot fi luate în discuţie, aceştia fiind incurabili şi motivaţi doar patologic şi financiar.

Dar constat că şi oameni cu un presupus scaun la cap, pe cât posibil neutri sau chiar susţinători ai preşedintelui Băsescu, se lasă bântuiţi de obsesia Udrea. Persoane, personaje şi, din păcate, chiar personalităţi din societatea civilă cu ştaif se lasă duse de această „convenienţă” inedită şi absurdă: distanţarea de Elena Udrea. Ultima pe care am „prins-o” este poeta Angela Marinescu.

Desigur, când eşti om de cultură, sau jurnalist din categoria „quality”, dă prost să te contrapui intelectualismului alinamungiupippidic. Nu te poţi pune rău cu dumnezeirea academică în chiloţi tetra şi ciorapi mercerizaţi dându-te cu necurata care se îmbracă de la Prada.

Noţiunea „Elena Udrea” – că a ajuns o noţiune, o sintagmă –  este mereu întâmpinată în cercurile înalte cu „văleu ma chère” sau „olio dear„. De ce? Nu cred că ştie nimeni. Cum ziceam şi despre raportarea la Traian Băsescu în articolul «„Şozul” de a fi anti-Băsescu», probail că acelaşi curent „şoz” funcţionează şi în cazul Elenei Udrea.

Hai să fim lucizi şi în fond respectuoşi cu noi înşine.

Cine şi mai ales CE este, de fapt, Elena Udrea, dincolo de personajul folcloric şi imaginar (creat de aspectul ei plăcut, de o incontestabilă inteligenţă, de un talent şi un curaj politic şi de o certa charismă) maculat scatologic prin trecerea din gură-n gură de la grobienii Ciutacu şi Badea, prin obscenul grotesc Dinescu până la toţi cei care cred că demnitatea proprei lor autobiografii necesită o trecere pe trotuarul celălalt când vine vorba despre ea?

Există bigoţi ai lui „crede şi nu cerceta” care trăiesc cu convingerea fermă că Elena Udrea s-a născut la Pleşcoi, că firma „Dalli” îi aparţine ei sau soţului ei, Dorin Cocoş, că a achiziţionat perdele în valoare de 75.000 €, că toată activitatea ei s-a rezumat la tricotat, dat cu mopul, călărit, plimbat cu bicicleta şi scris pe zidurile pariziene „Romania land of choice”, doar pentru că aşa a apărut în gazetele lui Patriciu, Sorin Roşca Stănescu, Vântu, sau Voiculescu sau aşa s-a văzut la televizor. Deşi alegaţiile şi calomniile au fost dovedite ca mincinoase, deşi turismul s-a mişcat bine, deşi, în ciuda crizei şi a infrastructurii, TUI a revenit în România.

De unde provine această voluptate a calomniei, a asocierilor porcoase şi a dispreţului extrem faţă de o persoană?

Şi atunci chiar întreb:

• De ce se crede, fără niciun temei serios şi concret, că Elena Udrea ar fi imorală, când ziarele au publicat fotografii sau secvenţe video şi au arătat-o pe sfânta Adriana Săftoiu vinovată de adulter, pe Ana Birchall în ipostaze… (de)favora(bi)le, sau pe Paul Păcuraru făcând cybersex de unul singur.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai proastă, dacă a făcut acum nu ştiu câţi ani, când nu ocupa nicio funcţie importantă, o gafă privind Norvegia, decât Adrian Severin (cel cu H2O-ul), decât viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu (care habar n-are cât este dobânda de politică monetară), decât ministrul Adomniţei (pe care l-au învăţat copiii câte stele sunt pe drapelul Europei), sau decât mulţi, mulţi alţii?

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai abuzivă decât tot guvernul Tăriceanu, care a prăpădit pe nimic 3,5 milarde de Euro la sfârşitul lui 2008? Sau decât Rodica Stănoiu, care şi-a aranjat vânzarea unei  coşmelii din Filiaşi, în valoare reală  de 2.500 $, către SNP Petrom (companie de stat pe atunci!) cu 100.000 $? Sau decât atâţia alţii despre ale căror abuzuri, acte de corupţie sau matrapazlâcuri ziarele au tot scris de 20 de  ani încoace?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai putin onorabilă decât aceeaşi Stănoiu, sau decât Voiculescu, Roşca Stănescu, Ghişe şi ceilalţi turnători la Securitate? Sau decât Vadim Tudor ori Adrian Păunescu? Sau decât alte persoanje feminine sinistre de teapa Aurei Vasile?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai puţin cinstită decât Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Şerban Mihăilescu, Ovidiu Muşetescu, Sorin Pantiş, Ioan Avram Mureşan?

• De ce se crede că activitatea ministerială a Elenei Udrea ar fi mai „oneroasă” decât cea a lui Orban, Mitrea, Nicolăescu, Remeş, Dan Ioan Popescu, etc.? De ce ar fi ea o membră a unei camarile şi n-or fi toţi clienţii politici ai PSD şi PNL? De ce ar fi ea o jefuitoare de bani publici şi n-ar fi cei care au privatizat ca în codru, la comision, tot ce s-a putut, cei care au returnat ilegal TVA în valoare de miliarde sau cei care au cedat subsolul Mării Negre? Cazuri în care, democratica şi transparenta coaliţie majoritară din parlament nu a găsit de cuviinţă să ceară, prin intermediul unor justiţiare comisii (şi încă cu celeritate) nicio începere a vreunei cercetări penale.

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai cu tupeu decât Adrian Năstase, primul care a introdus golănia în discursul politic invitând, de la tribuna parlamentului, să i se numere coaiele. Pe care a dovedit că nici nu le are, ascunzându-se, de ani buni, pe sub scaunele parlamentului şi în fustele mătuşii Tamara de justiţia care îl caută.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai incompetentă decât miniştrii Chiuariu, Adomniţei, David, Nicolăescu sau Cioroianu, ca să nu-i pomenim decât pe unii mai recenţi. Sau mai incapabilă decât Crin Antonescu care n-a realizat absolut nimic într-o intreagă carieră de politician şi de parlamentar, care n-a votat nici măcar o singură dată în sesiunea parlamentară de toamnă a anului 2007 şi care este cunoscut ca un chiulangiu notoriu de la serviciul în care l-au trimis credulii care l-au votat.
  

• Şi a propos, de ce se crede că Elena Udrea nu este un bun ministru al turismului? Au făcut mai multe şi au fost oare mai buni şi mai competenţi: Mihai Lupoi (guvernul Roman), Dan Matei Agathon (guvernele Văcăroiu şi Năstase), Akos Birtalan (guvernul Ciorbea), Sorin Frunzăverde (guvernul Vasile), Ovidiu Silaghi (guvernul Tăriceanu)??? Îşi mai aminteşte cineva de ei? N-au consumat şi ei bugete? Proiectul ţeapă al cuplului Agathon-Năstase „Dracula Park” n-a existat? Palmierii din Mamaia morţi de mici n-au existat? Ce amnezii subite handicapează astăzi onorabilele creiere din societatea civilă şi din mass media de salon?

Doamnelor şi domnilor intelectuali civili, civici, cinici, cum oţi mai fi, sunteţi nişte ipocriţi!

De ce vedeţi, abia acum, şi numai în Elena Udrea, toate defectele şi toate metehnele celor enumeraţi mai sus de care nu v-aţi indignat decât prea puţin?

Cu ce, prin ce şi de ce este Elena Udrea mai rea sau mai puţin bună decât oricare dintre noi sau dintre voi?

N-aveţi şi domniile voastre scăpari şi bâlbe, interese şi veleităţi, ambiţii şi putere, cadavre prin dulap?

Vă rog puneţi mâna şi citiţi Ioan 8,7.

Obiecţia că ea, spre deosebire de dumneavoastră, este demnitar, nu ţine. La fel aţi gândit şi v-aţi comportat şi când nu era ministru.

N-am onoarea!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

___________________________

* O fi oare necesar să mai precizez că acest dezacord al pronumelui de întărire are un schepsis?

Ameninţarea ca promisiune electorală

Fie ne aflăm în plin „Titanic vals”, fie strategii de campanie experimentează noi metode de marketing politic.

Dacă estetica ridicolului sau cea a urâtului au produs capodopere, dacă absurdul sau suprarealismul s-au constituit în superbe curente artistice, atunci de ce n-ar deveni şi AMENINŢAREA ELECTORALĂ preferabilă şi chiar superioară vetustei PROMISIUNI ELECTORALE, care mai e şi cu dus-întors?

Cei doi corifei ai opoziţiei, aceşti antipatici Lolek şi Bolek, după ce şi-au furat reciproc ba mascota Iohannis, ba ideea tembelă cu amnistia fiscală (aşteptăm în curând şi contrainiţiativa liberală privind distribuţia la domiciliul bugetarilor a cornului, laptelui şi mierii), au trecut la… ameninţarea poporului român cu diferite nenorociri.

Mizând pe masochismul majorităţii electoratului lor, consilierii i-au sfătuit pe Geoană şi pe Antonescu să aplice această strategie inedită, care s-ar putea chiar să prindă, dacă e sprijinită mediatic de bursierii lui Vântu şi Voiculescu.

Astfel, Mircea Geoană, după sperietoarea Vanghelie care îl garantează, ni s-a prezentat, recent şi pe faţă, ca epigon şi continuator al măreţelor şi neîntinatelor idealuri ale lui Ion Iliescu:

«Domnul preşedinte Iliescu este aici şi îmi povestea cum acum nouă ani trecea printr-un proces similar. Vreau să-i mulţumesc pentru sfatul şi sprijinul irepoşabil pe care mi le-a acordat şi vreau să considerăm această zi frumoasă de toamnă ca un transfer de ştafetă între fostul preşedinte al României, domnul Iliescu, şi viitorul preşedinte, dacă românii şi Dumnezeu îmi vor da această onoare.»

Devine limpede, chiar şi pentru cei mai amnezici, că votându-l pe Geoană îi dăm, de fapt, un al patrulea mandat prezidenţial „duios-democratului” Ion Iliescu, un al doilea mandat de premier penalului Năstase şi un prim mandat de preşedinte al senatului turnătorului Voiculescu, plasând astfel România în zona liniştită în care, printre altele, au avut loc mineriadele, s-a vândut la negru „Petrom”-ul şi s-a inventat mătuşa Tamara. Mişto!

Cu Crin Antonescu, treaba devine agitată nu la nivel politic, ci la nivelul ogrăzii, adică al românilor care încă se mai muncesc să muncească.

Neputând, aşadar, să se lase mai prejos, candidatul Crin Antonescu supralicitează:

«Da, l-aş propune (pe Dinu Patriciu – n.m.), nu îl voi propune acum. E clară opţiunea mea, e Klaus Johannis, dar Dinu Patriciu, asemeni altor oameni din România din zona de afaceri, într-un moment sau altul, sau din partidele politice, pot să se califice, respectând condiţiile constituţionale pentru funcţia de prim-ministru.»

Ups! Amatorilor de chilipiruri le amintesc că următorul „propus” al lui Antonescu – după ce maimuţa de plajă Ioahnnis îşi va fi ispăşit arivismul prezumţios şi veleitar –, adică Dinu Patriciu, este personajul comic-fantezist care, exact din postura de premier, ar concedia instantaneu vreo 600.000 de bugetari înlocuindu-i cu calculatoare, ar privatiza sediile tuturor instituţiilor de stat şi ar scădea taxele şi impozitele (cota unică de la 16% la 10% şi TVA-ul de la 19% la 15%). Desigur, genialul protector al candidatului liberal la preşedinţie nu precizează din ce surse ar urma să acopere deficitul bugetar care s-ar căsca şi care, chiar şi în anul 2008 – cel cu economia duduindă – se situa pe la 4,9% din PIB, echivalent a  6,7 miliarde de euro. Având în vedere că TVA, de pildă, constituie circa 23% din veniturile bugetare, în timp ce cota unică de 16% aduce şi ea circa 30% la aceleaşi venituri, reducerile preconizate de bau-bau-ul lui Antonescu ar reprezenta o scădere drastică pe care economia românească, preponderent speculativă şi nu productivă, nu ar acoperi-o printr-un eventual avânt.

De altfel, „Standard.ro” scria: «ţara noastră are cel mai mic impozit pe venit din Uniunea Europeană. Aproape la fel stau lucrurile şi în privinţa impozitului pe profit, printre cele mai scăzute niveluri din organismul european. Din aceste motive şi ponderea în PIB a veniturilor din impozite este mică.»

Acelaşi prezumtiv premier Patriciu, pus de Antonescu în schimbul bănetului investit în campania sa electorală, ar proceda, probabil, şi cu România la fel cum a procedat cu „Rompetrol”-ul. Ar primi-o pe gratis şi ar preda-o vreunei gubernii, pe-un comision. Şi acela ţinut departe de ţară.

Constatăm, deci, cu stupoare, că dincolo de inconsistenţa personajelor cu numere pe tricou stau, şi mai nou se manifestă tot mai brutal şi mai evident, adevărate legende ale nenorocirii acestei ţări.

Aştept declaraţia lui Sorin Oprescu: «Eu l-aş pune premier pe Cozmâncă!»

Noroc că de aceste ameninţări electorale (şi mai ales post-electorale) ne apără, iată, America, prin vicepreşedintele Joe Biden – cel care refuza astăzi postura mizerabilă în care ar fi vrut să-l târască Geoană şi Antonescu folosindu-l, la poză, ca pe Iohannis, pe post de proteză dentară într-un zâmbet electoral. Joe Biden le-a explicat în mod categoric şi fără echivoc, atât omului lui Iliescu cât şi celui al lui Patriciu, că Rusia nu trebuie să-şi pună preşedinte în România.

«We cannot succeed without you and, pardon my presumption, you cannot succeed without us», spunea astăzi Biden atât golanilor care fac zilnic miştoul acela fin despre licuriciul cel mare şi despre axa Washington–Londra–Bucureşti, cât şi politicienilor demagogi sau inconştienţi care consideră că aderarea la NATO nu presupune şi obligaţii şi costuri.

Ne apără FMI-ul, prin delegaţia condusă de Jeffrey Franks care vine la Bucureşti în perioada 28 octombrie – 9 noiembrie, la intervenţia preşedintelui Băsescu, pentru a discuta cu guvernul interimar condus de Emil Boc şi probabil cu premierul desemnat Lucian Croitoru.

Ne apără Partidul Popular European – cea mai puternica forţă politică din Parlamentul European – care şi-a declarat sprijinul pentru candidatura lui Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale atât prin Wilfried Martens cât şi prin Jospeh Daul:

«Ne-am întâlnit de mai multe ori cu preşedintele Băsescu, atât în România cât şi la reuniunile la nivel înalt ale PPE şi ale instituţiilor europene. Am fost impresionaţi întotdeauna în mod pozitiv de Traian Băsescu, de angajamentul său pentru aprofundarea integrării europene a României şi de implicarea preşedintelui în toate dezbaterile europene majore» , subliniază liderii PPE.

«Rolul domnului Băsescu în soluţionarea provocărilor europene majore din regiunea sa – în special în securitatea energetică şi stabilitatea în zona Mării Negre – este bine-cunoscut şi a avut un impact important asupra Europei. Partidul Popular European apreciază şi eforturile continue ale preşedintelui Băsescu de modernizare a statului, angajamentul său în combaterea corupţiei la nivel înalt şi în favoarea aplicării corecte a legilor în România», insistă Wilfried Martens şi Joseph Daul.

«Partidul Popular European consideră că, într-o perioadă de provocări politice şi economice, România are nevoie de un preşedinte capabil să susţină eforturile de revigorare economică pe plan intern şi să reprezinte în mod eficient interesele ţării în cadrul Uniunii Europene. Suntem convinşi că un nou mandat îi va permite preşedintelui Băsescu să continue reformele majore pe care le-a iniţiat deja şi să accelereze aplicarea completă a standardelor şi valorilor europene în România», adaugă liderii PPE.

Last but not least, ne apără biata Republica Moldova care, prin vocea preşedintelui Mihai Ghimpu, anulează toate porcăriile spuse de nişte ticăloşi de la noi, dar şi de la ei, pe seama lui Traian Băsescu cu privire la politica dusă de acesta faţă de vecina de peste Prut (politică elogiată şi de vicepreşedintele Biden, de altfel):

«România nu este pentru noi un stat vecin. România pentru noi este un stat unde se vorbeşte aceeaşi limbă, unde avem aceeaşi cultură, aceeaşi istorie, aceeaşi identitate şi nu cred că supăr pe cineva când vorbim de relaţii foarte bune cu România. Asta nu înseamna că suntem împotriva unor relaţii cu Federaţia Rusă sau cu altcineva. Relaţii cu oameni străini trebuie să ai, dar întotdeauna relaţiile dintre fraţi sunt mai apropiate, şi eu cred că fiecare om sănătos la minte înţelege lucrul ăsta. Păcat că nu au înţeles toţi cei care ne-au condus până acum şi au încercat să găsească dusmanul în România. Îmi cer scuze pentru insulta adusă României din partea vechii conduceri, fiindcă, aşa cum au procedat ei, i-au insultat pe cetăţenii români şi România, ca stat. Îmi pare rău şi sper că nu se va mai întâmpla, iar cetăţenii nu vor mai vota în fruntea statului oameni care nu ştiu să preţuiască relaţiile dintre oameni, dintre state, care nu-şi recunosc propria limbă, cultură şi istorie. Perioada aceasta sper că a ramas în trecut.»

Nu ştiu cine sunt aceia care îi vor vota pe Geoană şi pe Antonescu, dar ştiu că pe Traian Băsescu l-au votat deja America, Europa şi Basarabia.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Bucureşti, mon amour (2)

O altă superbă ruină neîntâmplătoare, la periferia nordică…

… a Pieţei Romane

Piaţa Romană nr. 7 (zona alb-negru)

(probabil va urma)

__________________________________

P.S. – Un bun prieten mi-a trimis, tocmai de la Bruxelles, acest link către blogul domnului Romulus Cristea, care, într-un foarte bine documentat articol analizează şi atrage atenţia asupra situaţiei scandaloase a imobilului din Piaţa Romană nr. 7 / Str. Cihoschi nr. 3, care, am aflat, se mai numeşte şi Casa Lalu.

Pentru a se putea vedea frumuseţea trecută a acestei case, vă prezint o fotografie de detaliu, culeasă de pe Flickr şi aparţinând lui Noridamar, însoţită de un fragment din comentariul original:

© Noridamar

«Casa profesorului Socrate Lalu – care a predat farmacologia şi la Iaşi şi la Bucureşti.
Înaintea lui, această casă din Piaţa Romană, în pericol de demolare,

a aparţinut doctorului Ion Nanu Muscel»

De asemenea, şi revista „Dilema Veche” deplânge soarta aceastei superbe clădiri într-un articol semnat de Andrei Pippidi, articol pe care îl reproduc mai jos.

Eu am fotografiat casa întâmplător, printr-un gard de şantier, venind pe Cihoschi dinspre liceul pe care l-am frecventat, destul de regulat, acum treizeci şi ceva de ani.

Puteam, la fel de bine, să fotografiez, cu mai mult timp în urmă, casa deja disparută astăzi de pe str. Visarion nr. 8, din Bd. Lascăr Catargiu, la doi paşi de Piaţa Romană.

Şi pentru că blogul meu este, totuşi, un blog cu înclinaţii politice, reamintesc celor din provincie şi din străinatate ca locaţiile în cauză  se află în sectorul I, unde primar este domnul Andrei Chiliman de la P.N.L., pe care, dacă ar avea curaj sau energie, ar trebui să-l ia la întrebări „şeful” pe linie de partid Crin Antonescu, chiar dacă şeful pe cealaltă linie, Dinu Patriciu, îl lasă în pace sau, poate, chiar îl încurajează, de când e mai mult afacerist decât arhitect.

Cam cât face kilul de teren pe taraba 7 din Piaţa Romană nici nu vreau să mă gândesc!

Anul IV, nr.163 – 23 martie 2007

Andrei PIPPIDI | SOS Bucureşti
Cînd o să se oprească?

«Într-unul din articolele precedente, pomeneam în treacăt de o casă „închisă şi pustie” din Piaţa Romană, chiar lîngă Academia de Studii Economice. Acolo, la nr. 7, a fost casa profesorului Lalu. Peste cîteva săptămîni n-o să mai fie. În jurul acestei splendide case (1890? 1900?) se foiesc acum muncitorii. Azi, făceau ţăndări cu pickhamerele clădirea care leagă locuinţa principală de construcţia din fundul curţii, condamnată şi ea.

Uşa de la intrare era deschisă spre scara care urcă spre un parter înalt. Parter şi etaj – casa pare opera unui arhitect francez, care a împodobit-o cu mascheroane şi amoraşi de ghips deasupra intrării şi în jurul unui fronton somptuos. Peste toată scena plutea un nor alb: praful ridicat din sfărîmarea zidurilor. Ferestrele, încadrate de ornamente ca ramele oglinzilor de odinioară, sînt deschise sau sparte, ori astupate cu placaj. E spintecată şi marchiza, iar tencuiala are nenumărate julituri.

A apărut o pancartă care anunţă că autorizaţia de „desfiinţare” a fost eliberată de primăria sectorului 1 în decembrie 2006, pentru corpul 2. Va să zică, clădirea din spate, cu ieşirea pe strada Cihoski, la fel de impunătoare, dar mai sobră ca decor: un perete a căzut şi rana se cască, largă. Beneficiara acestei acţiuni de vandalism se numeşte Curta Ruxanda Ianula. Prin urmare, dna Curta, avînd de demolat o clădire valoroasă într-o zonă protejată (protejată cum se vede!) s-a adresat Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu (încă director: acelaşi Ştefan Damian responsabil pentru multe avize de acest gen) şi a primit de acolo asigurarea că, nefiind monument istoric, casa poate fi sacrificată. De altfel, nu există nici o garanţie că, după prima etapă, nu vine rîndul corpului 1 (eventual, victima unui accident…).

Iarăşi se nimicesc amintiri. Socrate Lalu a fost profesor de farmacologie, la Iaşi (1913-1920) şi la Bucureşti (1920-1940), printre cei cărora acest domeniu ştiinţific le datorează mult. Născut la Piatra-Neamţ, îşi făcuse studiile la Paris, unde a şi publicat, în anii 1902-1912, lucrări de fiziologie comparată, medicină experimentală şi toxicologie. Înaintea lui, proprietarul casei, cel puţin din 1911, a fost colegul lui de la Facultate, medicul Ion Nanu-Muscel (1862-1938). O stradă din Bucureşti îi poartă numele.

Anul trecut, într-un ziar care, în suplimentul săptămînal, publica „portretele” unor case istorice, am văzut fotografia imobilului din Piaţa Romană, nr. 7, cu o prezentare entuziastă. Acum înţeleg că, de fapt, era reclama pentru vînzare. Una după alta, casele de această vîrstă sînt atacate, ca la un bombardament. Direcţia „de cultură”, care, de fiecare dată, îi satisface pe solicitanţi, ar trebui să se cheme Direcţia demolărilor. În afară de biserici, oricum refăcute toate, nu mai există în capitală clădiri mai vechi decît vremea Unirii, ba chiar, ca aspect exterior, epoca Independenţei. Din cauza acestei epidemii mortale pe care a provocat-o specula de terenuri în centrul oraşului, n-o să mai rămînă nici generaţia aceea de case de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Aceste ravagii le face ignoranţa unor oameni cărora nu le-a spus nimeni să preţuiască trecutul şi care, ori urmăresc pur şi simplu cîştigul, ori sînt nerăbdători să imite mode străine. Adică, în loc să aibă mîndria de a se instala în case de nobilă tradiţie, îşi doresc sticlă şi beton, aceşti cititori ai revistelor cu hîrtie lucioasă, din care au învăţat cum să se îmbrace şi să blindeze ferestrele cu termopan.»«

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009