Photo Quiz…

A. O pictură de Goya

B. O mască venețiană de carnaval

C. O Zira blondă din „Planeta maimuțelor”

 

ACEST ARTICOL ESTE UN PAMFLET ȘI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ȘI INTERPRETAT CA ATARE

 

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Eu cred…

… că nu suntem un popor vegetal,

ci un popor teribil de animal.

De unde altfel liniştea…

Ba tărăboiul…

În care aşteaptă desfrunzirea?

Vecinului, prietenului, duşmanului… nicicând a sa.

De unde curajul…

Dar şi inconştienţa

De-a ne da drumul pe toboganul somnului…

raţiunii, votând cu votul altuia, gândind cu gândul altuia, vorbind cu vorba altuia

Până aproape de moarte…

până aproape de viaţa noastră călcând pe viaţa voastră,

Cu siguranţa…

şi cu deznădejdea

Că vom mai fi în stare să ne naştem…

şi din păcate să supravieţuim

Din nou?

La fel de vechi ca morţii de noi.

Eu cred că suntem un popor vegetal…

făcut din praz, din seminţe şi din prea mult usturoi

Cine-a văzut vreodată…

Da, cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

Ori un român dăruindu-se?

Mă cutremur citind analiza lucidă şi previziunile economice pe care le face Theodor Stolojan într-un amplu interviu acordat ziarului „Adevărul”.

Dincolo de macroeconomie, de finanţe, de politica guvernării chiar, dintre rândurile grele ale interviului răzbate chinuitor un adevăr prea gol pentru a fi arătat, precum regele, cu degetul.

Dificultatea situaţiei pe care o avem, dar mai ales a celei pe care o vom avea la anul nu este cauzată numai de fosta guvernare Tăriceanu, de Emil Boc, de guvern, de coaliţie, de PSD, de PDL, de opoziţie, de baroni sau de preşedinte. Adevărul – pentru care poate voi fi luat la palme, ca Patapievici – este că vom suferi din cauza poporului român.

Nu pot să uit nici acum cum, în plină criză a tigrilor asiatici, coreenii îşi donau verighetele pentru a-şi ajuta ţara să iasă din impas. Cum, cât şi pentru ce salariu munceau în acea perioadă. Mi se va spune că noi suntem un popor european evoluat, demn, cu idei, nu un popor de roboţi. Că ne-am câştigat dreptul nostru la democraţie şi la avuţie cu sângele ălora, cum le zice? Eroi?

Că de când ne ştim furăm genetic tot ce e nepăzit şi ne cade în cale nu contează atâta timp cât ne facem nouă bine. Iar când amorul de bunul întâlnit şi dorit este prea mare, iar bunul este întâmplător păzit, ori dăm în cap, sau mai recent tragem cu pistolul, ori dăm o lege prin care anulăm paza.

Marii şmecheri ai analizelor politice şi economico-financiare, acei monştri sacri pe care îi tot vedem discutând discuţii pe la televizor, sunt unanimi intr-o idee: guvernul nu a luat măsuri anticriză.

După slobozirea acestui postulat cu valore de refren de manea, poziţiile şi propoziţiile acestor preoţi ai adevărurilor absolute încep să devină ambigue: de la excentricităţi mentale şi tâmpenii hiperbolice crase şi nesimţite (pentru că ne jignesc inteligenţa) de tipul „trebuie daţi afară 600.000 de bugetari şi înlocuiţi cu calculatoare” (Dinu Patriciu, aici), pînă la stropşeli şi tânguiri braţ la braţ cu lideri sindicali cu mintea anapoda sau cu interese personale oculte, dacă nu chiar interlope. „Meşteri cârmaci” guralivi, gen Soviani sau Schnecker, necăjiţi că nu-i caută nimeni, îi trimit pe Boc, pe Pogea şi pe Videanu – vinovaţii de serviciu – la studiul şi la clasamentul făcute de Universitatea din München privind măsurile anticriză (date indubitabil valabile, în timp ce raportul „Oxford Analytica” era un rahat mincinos), la modelul polonez, maghiar sau german, trăgând semnale de alarmă în privinţa deficitului bugetar, în timp ce, pe celălalt program, alţi analişti – sau uneori aceiaşi dar înregistraţi – îi căinează pe bieţii simbriaşi ai statului atinşi la gioalele primelor de vacanţă la Ibiza.

Nesimţirea supremă a atins-o Nistorescu cu campania lui din „Cotidianul” intitulată „Solidari cu judecătorii”. Într-o ţară în care o parte importantă a celor care chiar muncesc, dar în sectorul privat, cel care creează bani pentru buget, şi care s-au văzut fie concediaţi fără salarii compensatorii, fie cu salariile înjumătăţite (ca proprii săi colegi de trust), să vii cu o asemenea idee, dictată doar de-o ură oarbă sau de un servilism abject, mi se pare nu numai o inconştienţă managerială ci şi un act antisocial.

Metoda este de sorginte poliţienească (la noi securistică): torţionarul bun şi torţionarul rău. Aşa şi analiştii economici. Când contextul este social, huo Boc-Băsescu că nu dau sporurile, că vor să-i pună în concediu de 10 zile pe săracii bugetari, etc. Când contextul este economic, huo Boc-Băsescu că sunt populişti şi nu reduc salariile şi că nu trimit în şomaj bugetari în valoare de cât e deficitul. Haios e că cei care ne „torţionează” la cap cu aceste teorii contradictorii îşi schimbă rolul de la emisiune la emisiune.

Mă rog, cu asemenea „şoumeni” ne-am obişnuit şi simpla lor apariţie în mediile insalubre informaţional păstorite de Gâdea sau dirijate de Dumitrescu ni-i pune între ghilimele. Ce să fac altceva decât să dau pe Cartoon Network sau pe OTV atunci când, în interval de o săptămână, mi se oferă previziuni cică serioase privind cursul de schimb la sfârsitul anului emanate din puţele gândirii lui Patriciu (4,70-4,80), Ţiriac (4,50), Baltazar (4,20-4,30), Schnecker (4,10-4,20). De mentionat pentru necunoscători că ecartul dintre fiecare previziune e de vreo 4%, iar cel maxim, între Patriciu şi Schnecker, e de… 17%!!! Şi vorbim, cică, despre expertiză şi despre autoritate… Când de fapt, la toţi în afară probabil de unul, e vorba doar de „miştou”.

„Suntem un popor vegetal”… Ingenuitatea Anei Blandiana mă face să zâmbesc.

Ba suntem un popor de pradă!

Din nefericire am evoluat într-un mod darwinist-mutant şi în loc să fi prădat şi noi ca toată lumea bună vreo Americă sau vreun Congo acum câteva sute de ani, când într-adevăr eram atât de vegetali că ne păşteau caii turcilor, ne-am apucat de prădat abia acum 20 de ani prăduindu-ne – ca niciun alt popor de pe planeta asta– propria noastră ţară, iar când am cam terminat-o – de la păduri la subsolul Mării Negre – ne-am întins la buzunarele, la parcometrele şi la bancomatele Europei.

Conchistadorii noştri s-au numit mai întâi hoţi (de ziduri şi de ţigle de pe acoperişurile C.A.P.-urilor, de ţevi pentru irigaţii, de şine de cale ferată, de rulmenţi din fabrică),  s-au numit apoi bişniţari (de valută, de blugi, de peretare, de meditaţii impuse), s-au numit apoi întreprinzători (de consignaţie şi butic) pentru a deveni, finalmente, businessmen, magnaţi sau moguli, stadii supreme în care conchistadorul român a „conchisdat” piese importante din patrimoniul economic naţional. După modelul istoric al colonialismului sălbatic, conchistadorii noştri au trecut la exploatarea coloniei din propria ţară fie economic, prin celebra metodă a căpuşării, fie politic, prin metoda cedării pe bani negri a unor temple autohtone către cuceritori străini.

Ne uităm la drobul de sare şi ne plângem că ne va cădea în cap. Ne-am terminat de furat căciulile. Am ajuns să ne comportăm ca un Uroborus, devorându-ne singuri.

Ce responsabilitate să-i ceri politicianului când tu însuţi, bugetar – teoretic „intelectual” – nu eşti în stare, măcar sufleteşte, dacă nu şi raţional, să pricepi că este în interesul tău să fii SOLIDAR. Solidaritatea, civismul nu sunt nişte mofturi. Sunt nişte scuturi şi sunt nişte arme.

Ce fel de concetăţean cu mine e un judecător cu venituri lunare de zeci de mii de lei, obţinute printr-o fentă judecată de el însuşi, care protestează cu gura Monei Pivniceru când ministrul de finanţe îl roagă să-i împrumute, pentru un timp, unul din sporuri pentru a putea primi şi învăţătorul lui fi-su salariul pe luna aprilie 2010?!?

Ce fel de funcţionari publici sunt aceia care nu renunţă la sporul LOR de vacanţă cu preţul şomajului colegului de birou?!?

Ce fel de canibali sunt aceşti bugetari?

Ce fel de analişti sunt aceia care mint un popor pretinzând că salariile şi pensiile, deficitul bugetar, locurile de muncă, sistemul sanitar sau cel educaţional ar fi rezolvabile cu bugetul aruncat pe perdele de Elena Udrea? Abrutizează informaţional un popor şi aşa abrutizat congenital. Desigur, mi se va reproşa că mă contrapun ideii lui Băsescu privind patriotismul. Poate… Optimiştii vor spune că generalizez în mod nepermis şi că ceea ce se vede nu este totuna cu ceea ce este. Se vor lamuri, însă, că am dreptate dacă vor privi România în ansamblu.

O Românie de nesimţiţi… Priviţi-i aici, mai jos, liberi în toată splendoarea lor „liberală”!

Nişte servitoare bugetare îi vor mătura „doamnei” scrumul şi chiştoacele de pe jos, iar inteligentului şi civilizatului „domn” îi va strânge chiştocul (de ţigară) un calculator.

Natură moartă cu marmură şi mucuri…

În toate ţările afectate de criză, populaţia a înţeles că e crucial şi vital să facă sacrificii apropae colective: să accepte SCĂDERI de salarii şi de pensii, dar şi CREŞTERI de TVA sau de alte taxe şi impozite. La noi, sindicaloidul Marius Nistor zbiară, seară de seară, pentru că isteria face rating, că „ceee, guvernul ne impune curbe de sacrificiuuuu?!?!?”.

Ruşinea cea mare este că suntem un popor care, într-o situaţie limită, nu-şi poate impune singur curbe de sacrificiu şi ca trebuie un guvern care să le propună.

Mă gândesc ce scandal ar face tipi gen Nistor sau Pivniceru dacă, Doamne fereşte, ar trebui să facem faţă vreodată unui război.

Şi tot Doamne fereşte să fii copil sau femeie cu alde Nistor pe vreun Titanic!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009