Votează!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Postdurerea în cur

Trei indivizi care au redus instituţia societăţii civile la nivelul de celulă de partid bolşevic, Cristian Pârvulescu, Mircea Toma şi Victor Alistar – adică un mic dictator care a modificat statutul „Pro Democraţia” pentru a se putea realege şef, un interesat care a şovăit să se pronunţe în legătură cu cazul Roşca Stănescu & Bogdan Chirieac şi un cercetat de către ANI– au inventat, înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale, noţiunea de… PREFRAUDARE.

Mişcarea lor subersivă îndreptată spre suspendarea democraţiei în România a fost, din fericire, anihilată de justiţie. Tribunalul le-a respins obraznicia, iar Curtea Constituţională a validat referendumul. Pârvulescu, Toma şi Alistar au fost puşi între parantezele absurdului şi în boxa nesimţirii. Unul dintre ei – sinistrul Pârvulescu – mai cerea şi „reglementarea” internetului, după un model neomaoist.

*            *

*

Televiziunile isterizante – „Realitatea TV” şi „Antena 3” – şi-au umplut programele de duminica trecută (între comunicatele BEC), în ţipete de matracuci stătute şi zbierete de papagali solemni, cu ficţiuni şi cu mistificări privind… FRAUDAREA alegerilor prezidenţiale.

*            *

*

A trecut o săptămână de atunci. Am aşteptat-o cu sufletul la gură. Ca de obicei n-a mai venit. Nici de la pulifricii care au scornit PREFRAUDAREA, nici de la cei cu FRAUDAREA.

Aşteptam de la ei, naiv… POSTFRAUDAREA!

De fapt, îi postdoare-n cur!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

REZULTATE ALEGERI PREZIDENŢIALE 2009 – TURUL 1 (update)

BIROUL ELECTORAL CENTRAL

Rezultate parţiale / 24 noiembrie 2009

Ora: 10:00

Click pe pagină pentru zoom

Click pe pagină pentru zoom

Click pe pagină pentru zoom

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Adrian Buzatu, „De ce sondajele de opinie CSOP și INSOMAR despre alegerile prezidențiale nu se contrazic, așa cum zice presa”

________________________________________________________

De ce sondajele de opinie CSOP și INSOMAR despre alegerile prezidențiale nu se contrazic, așa cum zice presa

Adrian Buzatu

16 octombrie 2009

________________________________________________________

«Vin alegerile prezidenţiale. Deja două sondaje de opinie diferite despre intenţiile de vot ale românilor au oferit rezultate diferite, iar presa deja titrează că sondajele se bat cap în cap şi că sunt masluite de cei care le comandă. Dar dacă ar lua în calcul incertitudinea statistică declarată a sondajelor, ar vedea că de fapt sondajele sunt în acord perfect. Detalii mai jos prezentate distractiv.

Matematica distractivă: De ce sondajele de opinie CSOP şi INSOMAR despre alegerile prezidenţiale nu se contrazic, aşa cum zice presa.

În primul rând, iată un articol amplu de la Hotnews unde se prezintă detaliat aceste sondaje. Vom prezenta întâi pe scurt motivaţia pentru realizarea de sondaje de opinie şi vom prezenta în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, cum sunt aleşi oamenii care vor răspunde la aceste sondaje. Apoi vom exemplifica pe cazul concret al sondajelor de azi despre preferinţele românilor la alegerile prezidenţiale din decembrie.

De ce se fac sondaje de opinie?

De fapt, se doreşte a se şti cum ar vota întreaga ţară, adică întreaga populaţie cu drept de vot. Dar a îi întreba pe toţi cere un efort considerabil, atât ca şi bani, cât şi ca resurse, cât ca şi timp. Tocmai de aceea astfel de sondaje nu se fac în fiecare săptămână, ci odată la patru ani. Şi se numesc alegeri. Dar şi între timp partidele politice, precum şi indivizii populaţiei, ar dori să ştie ce gândeşte populaţia în ansamblul ei. Cum s-ar putea răspunde la această întrebare?

Ei bine, atunci când se fac alegeri, adică atunci când fiecare din individ din populaţia ţării cu drept de vot este întrebat, presupunând că îşi exercită dreptul de vot şi răspunde corect cu ceea ce crede, atunci putem spune că alegerile arată adevărul absolut despre părerea populaţiei ţării la acel moment de timp al alegerilor. Cu alte cuvinte, întrebarea fiecărui membru al populaţiei reprezintă adevărul absolut despre acea populaţie.

Cum afli cum gândeşte înteaga populaţie fără să întrebi toţi membrii ei?

Dar este costisitor să întrebi pe fiecare membru în parte mereu. Dar ai dori totuşi să ştii cum gândeşte întreaga populaţie. Cum faci, aşadar?

Răspunsul este că … mai laşi de la tine. Nu mai ceri adevărul absolut, ci doar unul parţial, unul probabilistic. Te vei mulţumi cu rezultatul că răspunsul găsit nu este cel adevărat, ci că se află într-un anumit răspuns faţă de cel adevărat, cu o anumită probabilitate. Astfel, nu întrebi pe fiecare membru în parte, ci doar pe câţiva dintre ei şi realizeze alegeri doar cu ei. Desigur, aceste alegeri nu se pun din punct de

vedere oficial, dar practic tot alegeri sunt din punct de vedere al căutării adevărului. Şi aceste alegeri poartă numele de sondaje de opinie.

Cum se realizează sondajele de opinie?

Bun, aşadar am căzut de acord că întrebăm doar pe anumiţi oameni. Dar pe care din ei îi alegem? Şi câţi de mulţi vom alege? Probabil că dacă alegem doar 10 oameni, incertitudinea măsurătorii este foa

rte mare, dacă alegem 1000 este mai mică, dacă alegem 1 milion este şi mai mică, iar dacă alegem 1 miliard este şi mai mică. Ah, dar stăi, că populaţia cu drept de vot are doar câteva milioane. Bun, deci nici nu putem să întrebăm 1 miliard de oameni, iar dacă întrebăm 1 milion e ca şi cum am întreba aproape întreaga populaţie. Numărul de oameni pe care trebuie să îl întrebăm e undeva între 10 şi 1 milion. Dar cât trebuie să fie numărul?

Ei bine, numărul depinde de cât de mult doreşti să investeşti. Cu cât întrebi mai mulţi oameni, cu atât ai precizie mai mare. Dar să îi întrebi costă. Trebuie să mergi la ei acasa, sau să le dai telefon. Iar ei trebuie să dorească să îţi răspundă. Şi aşa mai departe.

Formula magică – cheia spre înţelegerea rezultatului unui sondaj

Ei bine, din fericire există o formulă simplă pentru a vedea legătura între numărul de oameni şi incertitudinea sondajului de opinie şi anume unu supra radical din numărulu de oameni intervievaţi. Cu alte cuvinte, dacă sunt 100 de oameni, atunci radical din 100 face 10, iar unu supra zece face 0,10, iar asta înseamnă 10%. Aşadar, dacă s-ar intervieva numai 100 de oameni, eroarea măsurătorii ar fi de 10%. Cam mare, nu?

Atunci să încercăm cu 10.000. Eroarea ar fi de unu supra radical din 10.000, adică unu supra radical din 100, adica 1%. E deja mai bine.

Ei bine, în practică partidele politice şi alţii care realizează sondaje s-au găndit că e prea scump să întrebi 10.000 de oameni, aşa că au ales să întrebe în jur de 500, sau 1000, sau 2000 de persoane. Iar acum dumneavoastră ştiţi să calculaţi singuri care este incertitudinea sondajului în funcţie de numărul de persoane intervievate, chiar dacă nu vă spun ei.

Cum se aplică în cazul celor două sondaje CSOP şi INSOMAR

Dar în cazul celor două sondaje chiar se spune. Sondajul CSOP a fost realizat pe 513 persoane şi ei declară o eroare a lui de 4,5 la sută. Aşa este, sau ne păcălesc ei? Ei bine, acum sunteţi pregătiţi să verificaţi singuri şi astfel să vă ascuţiţi spiritul critic şi să nu vă lăsaţi eventual păcăliţi de nimeni. Ei bine, radical din 513 face cam 23, iar 1 supra 23 face 4,4%. Exact, iar ei au spus 4,5%, ca să fie şi mai conservativi. Al doilea sondaj este cel realizat de INSOMAR, dar el pe un număr mai mare de persoane. Ştim deja că aceasta înseamnă un sondaj cu o marjă de eroare mai mică. A fost realizat pe 1211 persoane, iar ei spun că incertitudinea este de 3%. Să verificăm dacă este chiar aşa. Radical din 1211 face cam 35, iar 1 supra 35 face cam 2,9%. Aşadar şi ei zis 3,0% şi astfel sunt şi ei conservativi. Bun, deci nici CSOP şi nici INSOMAR nu ne-au indus în eroare cu privire la precizia sondajelor lor.

Pe lângă incertitudinea statistică, mai e şi cea sistematică

Dar, este un dar … Ceea ce am descris mai sus se numeşte incertitudine statistică sau eroare statistică. Ea devine cu atât mai mică cu cât numărul de oameni intervievaţi este mai mare. Dar mai există o a doua sursă de eroare, denumită eroare sistematică. Îi zice aşa pentru că se aplică sistematic la fiecare om intervievat în parte. De exemplu, dacă sunt întrebaţi doar oameni de la oraşe, rezultatul ar fi diferit decât dacă s-ar întreba doar oameni de la sate. La fel dacă s-ar întreba numai tineri sau numai bătrâni, numai bărbaţi sau femei, numai muncitori sau oameni de afaceri. De aceea, trebuie ca oamenii să fie aleşi cât din cât mai multe categorii posibile, după toate criteriile: din toate regiunile ţării, şi de la oras şi de la sat, dar 10% din ei să fie din Bucureşti, căci acesta este procentul bucureştenilor din populaţia ţării; să fie şi bărbaţi şi femei dar raportul dintre ei să fie acelaşi ca pentru întreaga populaţei cu drept de vot; să fie interogaţi şi români şi unguri şi ţigani, iar raportul dintre ei să reprezinte raportul populaţiei ungurilor şi cea a românilor şi cea a ţiganilor; să fie şi ţărani, şi muncitori şi profesori şi medici şi ingineri şi aşa mai departe, pentru a reprezenta cât mai multe din categoriile socioprofesionale posibile, în procente care să reprezinte întreaga populaţie. Pe scurt, trebuie aleasă o submulţime a întregii populaţii a României care să fie reprezentativă pentru întreaga populaţiei.

Aici este dificultatea unui sondaj de opinie, dar aici este unde cel care efectuează sondajul accepta ca rezultatul să nu fie perfect, ci cu o anumită incertitudine. Dar incertitudinea totală este suma (o formulă mai complexă decât simpla adunare, dar pentru scopul acestui articol e suficient să zicem suma) dintre incertitudinea statistică calculată mai sus şi cea sistematică dată de alegerea corectă a tipurilor de oameni şi numărul de oameni care să fie intervievaţi. Mai departe, oamenii din fiecare subcategorie sunt aleşi aleatoriu. Aceasta face sondajul să fie cât mai realist şi astfel să fie aleşi oameni cât mai diverşi.

Din păcate, incertitudinea statistică e mai mereu neglijată

Ei bine, aceasta a doua eroare sistematică nu este zero, dar este presupusă aproape zero în aceste sondaje de opinie, după cum am spus mai sus. Căci la CSOP eroarea statistică e de 4,4% şi ei declară doar 0,1% pentru sistematică, adică 4,5% în total, iar la INSOMAR eroarea statistică este de 2,9% li ei declară tot doar 0,1% pentru sistematică, adică 3,0% în total.

Eroarea statistică nu poate fi măsluită. În schimb, cea sistematică da.

Dacă cumva această distribuţie de mai sus nu se face corect (din lipsă de profesionalism sau cu bună voinţă din dorinţa de a manipla sondajul), atunci eroarea sistematică este mai mare. Ceea ce înseană că rezultatul anunţat de studiu se îndepărtează şi mai mult de rezultatul real, acela ce s-ar obţine dacă s-ar întreba întreaga populaţie a ţării.

Cum se compară aşadar metodologiilor sondajelor CSOP şi INSOMAR?

În concluzie, sondajul CSOP are o eroare de 4,5% şi cel INSOMAR de 3,0%. Cel de-al doilea este mai precis dintr-un motiv simplu: cine l-a făcut a depus mai mult efort şi l-a realizat pe un număr mai mare de oameni. Cum interpretăm aceste incertitudini? Dacă citim că cutare ar primi 30% din voturi conform CSOP, atunci înseamnă că de fapt nu ştim cât ar primi, ci doar că ar fi undeva în intervalul 25,5% şi 34,5%,  iar dacă ar primi 30% din voturi conform INSOMAR, atunci ar primi în realitate undeva în intervalul 27% şi 33%.

Şi iaca aşa acum sunteţi pregătiţi să comparaţi singuri rezultatele sondajelor de opinie, cu spirit critic şi constructiv, iar nu să luaţi de bună automat cum interpretează presa rezultatele.

Diferă aşadar rezultatele sondajelor CSOP şi INSOMAR?

Acum că am înţeles legile simple din baza sondejelor de opinie, putem reveni la subiectul de presă care anunţă că aceste sondaje se bat cap în cap. Oare aşa să fie? Haideţi să analizăm predicţiile rând pe rând.

Rezultatele sondajelor pentru primul tur al alegerilor prezidenţiale

PDL: CSOP 34% şi INSOMAR 32,7%. Sunt în acord sau nu? În primul rând, cei de la INSOMAR ar fi trebuit să zică 33%, căci au pus prea mare numărul de cifre signifiante, ţinând cont că eroarea lor e de 3%. Apoi, ce vrea de fapt CSOP să spună este că ei estimează că al PDL-ului candidat va lua între 29,5% şi 38,5% din voturi. Atât şi nimic mai mult nu spune sondajul! INSOMAR în schimb estimează că el va lua între 30% şi 36%. Deci există o plajă întreagă de 6% unde predicţiile celor două sondaje se suprapun! Deci sunt de acord sau nu sondajele! Ei bine, sunt! Cel puţin la întrebarea aceasta. Să trecem la următoarele şi să raţionăm pe acelaşi principiu, dar să zicem mai pe scurt.

PSD: CSOP 33% şi INSOMAR 32%. Adică CSOP estimează între 28,5% şi 37,5%, iar INSOMAR între 29% şi 25%. Iarăşi 6% de suprapunere, deci acord între predicţii!

PNL: CSOP 17% şi INSOMAR 15,5%. Adică CSOP estimează între 12,5% şi 21,5%, iar INSOMAR între 12,5% şi 18,5%. Adică iarăţi 6% de suprapunere şi acord între predicţii!

UDMR: CSOP 6% şi INSOMAR 6,5%. Adică CSOP estimează între 1,5% şi 10,5%, iar INSOMAR între 3,5% şi 9,5%. Avem 5% de suprapunere, deci acord între predicţii!

PRM: CSOP 4% şi INSOMAR 8%, adică CSOP estimează între 0% şi 8,5%, iar INSOMAR între 5% şi 11%. O suprapunere între 5% şi 8,5%, deci de 3,5%. O potrivire nu la fel de bună ca înainte, dar tot o potrivire.

PNG: CSOP 3% şi INSOMAR 3,3%, adică CSOP estimează între 0% şi 7,5%, iar INSOMAR între 0% şi 6,3%. O suprapunere aşadar de 6,3% şi estimarările sunt în acord.

Rezultatele estimate pentru turul II al alegerilor prezidenţiale

Am văzut aşadar că pentru turul I al alegerilor prezidenţiale, cele două sondaje oferă exact aceleaşi predicţii. Să analizăm acum şi sondajul pentru scenariul în care în turul doi între Traian Băsescu şi Mircea Goană.

Traian Băsescu: CSOP 55% şi INSOMAR 49,4%, adică CSOP estimează ca va lua între 50,5% şi 59,5% din intenţiile de vot, în timp ce INSOMAR estimează că va lua între 46,4% şi 52,4%. Există o suprapunere de 3% aşadar între cele două sondaje. Sigur, nu la fel de bună ca şi cei 6% de la primul tur, dar cele două sondaje sunt în acord!

Mircea Goană: CSOP 45% şi INSOMAR 50,6%, adică CSOP estimează ca va lua între 40,5% şi 49,5%, în timp ce INSOMAR estimează că va lua între 47,6% şi 53,6%. Există un acord de 1,6% între cele două sondaje!

Concluzii despre cele două sondaje CSOP şi INSOMAR

Ce înseamnă aceasta? Că dacă rezultatul final va fi 51% pentru Traian Băsescu si 49% pentru Mircea Goană, atunci acest rezultat va fi în acord cu ambele sondaje de opinie. La fel şi dacă rezultatul va fi de 50%-50%. În schimb, dacă rezultatul va fi 49% pentru Traian Băsescu şi 51% pentru Mircea Goană, atunci înseamnă că studiul realizat de INSOMAR a fost mai aproape de realitate decât cel realizat de CSOP.

În concluzie, aceste sondaje arată că cei doi candidaţi potenţiali pentru primul doi se află la un punctaj foarte strâns, dar cât de strâns nu se ştie, tocmai pentru că sondajele au o eroare de 3% pe de o parte şi 4,5% pe de altă parte. Nu se poate spune acum cine ar avea avans de cine la momentul de faţă, chiar dacă un asemenea avans ar fi real. De aceea, fiecare vot va conta şi este important pentru toată lumea să se prezinte la vot. Pentru ca nu doar vocea submulţimii care a răspuns la sondaj să se facă auzită, ci ca vocea întregii naţiuni să se facă auzită. Şi acela va fi răspunsul final şi răspunsul corect, adică dacă toţi cei care au drept de vot vor vota cu ceea ce cred ei că este mai bun, sau mai puţin rău, pentru România.

Concluzii de la autorul articolului

Acest articol s-a născut datorită faptului că Hotnews a ales să nu publice comentariul meu cu câteva fraze în care argumentam de ce cele două sondaje sunt în acord. Astfel, am scris aici un articol mai amplu, care fi folosit acum şi ca ajutor pentru lecţiile de statistică în şcoli sau facultăţi. Sper ca acest articol lung, dar lung tocmai pentru a explica pas cu pas aceste noţiuni aparent complexe de statistică şi sondaje de opinie, să vă ajute să înţelegeţi mai uşor sondajele de opinie pe viitor şi să le interpretaţi corect, dvs înşivă, fără să aşteptaţi interpretările altora. Sper ca exemplul cu cele două sondaje CSOP şi INSOMAR despre alegerile prezidenţiale să vă fi ajutat să înţelegeţi mai bine concepţiile exprimate mai sus. Vă urăm să votaţi cu cine doriţi, dar să mergeţi să votaţi!»

Apocalypse now!

Sunt indubitabile câteva fapte:

1. Conducerea PSD s-a situat, încă de la începutul guvernării coaliţiei PD-L + PSD, pe o poziţie de permanentă dinamitare a politicii executivului.
2. Parlamentarii PSD s-au situat, practic, în opoziţie deşi teoretic ar fi trebuit să susţină guvernul.
3. Interesele politice dar mai ales personale ale lui Mircea Geoană, Ion Iliescu, Adrian Năstase au fost mereu contrare acordului semnat cu PD-L.
4. Am avut de-a face cu o IEŞIRE de la guvernare, nu cu o excludere de la guvernare a PSD, fapt certificat de toti analiştii şi consilierii care nu-i dădeau nicio şansă candidatului Geoană din poziţia de co-preşedinte al coaliţiei de guvernare.
5. Se pune la cale o moţiune de cenzură, cu valoare şi consecinţe de trădare naţională, care va arunca România în aer definitiv.

În aceste condiţii astăzi, PSD, prin vocea aceluiaşi Geoană, declară că va susţine moţiunea de cenzură iniţiată de PNL. După declaraţiile deja date, îmi este greu să găsesc un punct şi comun şi univoc al celor două partide în motivarea moţiunii. Liberalii susţineau ideea unui guvern de tehnocraţi, ceea ce este cel puţin o naivitate dacă n-ar fi o ipocrizie. Social-democraţii merg pe ideea nelegitimităţii guvernului Boc II, neputându-se lega de aspectele politice, căci actulaul executiv nu face decât să continue aplicarea unui program de guvernare elaborat, asumat şi în mare măsură aplicat de foştii miniştri PSD cu acordul întregului partid.

A crede că se poate forma rapid un guvern apolitic de tehnocraţi care să şi poată lucra este o nerozie marca Patriciu-Antonescu. N-a putut lucra în condiţii normale un guvern cu o susţinere parlamentară de 70%, aşa că un guvern fără nicio susţinere politică ar fi chiar absurd. De asemenea, orice om nelovit cu leuca în cap îşi dă seama cam cum s-ar desfăşura şi cam cât ar dura negocierile interpartinice privind componenţa unui asemenea guvern. O nebunie!

O eventuală adoptare a moţiunii de cenzură ar doborî guvernul Boc II. Ce se întâmplă mai departe? Există doar două posibilităţi teoretice:

1. Preşedintele Băsescu îl redesemnează pe Emil Boc să formeze un nou guvern (sau desemnează un alt membru PD-L), pe care parlamentul l-ar refuza ş.a.m.d.;
2. Preşedintele Băsescu acceptă ideea unui guvern de tehnocraţi şi desemnează un neutru, urmând discuţii şi certuri nesfârşite.

În ambele situaţii perioada de adevărată NON-GUVERNARE s-ar prelungi până la data alegerilor prezidenţiale.

Adică… TOUCHÉ!

Căci ce vor, de fapt, atât PSD cât şi PNL? Vor, cu preţul aruncării definitive a ţării în haos, să provoace o ADEVĂRATĂ CRIZĂ POLITICĂ. După situaţia anarhică creată de nişte sindicate politizate, iresponsabile şi ipocrite, cei doi lideri, Geoană şi Antonescu, sunt, iată, în stare să sacrifice întreaga ţară, înrăuntăţindu-i poate ireversibil situaţia economică şi financiară, doar pentru a-l pune pe Traian Băsescu într-o situaţie proastă din punct de vedere electoral. APOCALYPSE NOW!

Sindicatele, prin această grevă generală, au demonstrat întregii ţări, dacă mai era nevoie, unde se situează. A cere creşteri salariale într-un moment în care aproape peste tot în lume guvernele au redus salariile bugetarilor, a nu recunoaşte ceea ce au declarat ferm şi clar atât premierul cât şi ministrul de finanţe, ba chiar a reiterat şi ministrul demisionar Marian Sârbu şi anume că veniturile salariale aflate în plată în prezent NU vor scădea odată cu aplicarea legii salarizării unitare este o dovadă clară de rea credinţă.

Duplicitatea politicienilor din opoziţie, care ba cer reducerea cheltuielilor bugetare, ba susţin acţiunile sindicatelor care nu acceptă niciun compromis în acest sens, arată că, pentru ei, mercenari politici, nu contează decât interesele de partid şi, mai presus de orice, înlăturarea lui Traian Băsescu.

Nicioadată nu s-au folosit atâtea invective: de la mineresc-prezidenţialul „dă-l în mă-sa” (adică „dă-l în pizda mă-sii”), la elegantul „codoaşă bătrână”, metaforele lui Dragnea, Vanghelie, Geoană, Hrebenciuc, etc. nu mai ţin cont de nimic.

Disperarea este uriaşă, căci miza este, într-adevăr, uriaşă. La PSD, unde s-a văzut clar că Iliescu a preluat din nou conducerea alături de Vanghelie şi Năstase, miza sunt dosarele revoluţiei şi mineriadelor, dosarele de corupţie şi trafic de influenţă. La PNL, miza este şi una penală dar şi una politică, partidul fiind la un pas de a lua calea PNŢ-CD-ului. E vorba de PUŞCĂRIE! De puşcărie pe viaţă pentru unii. E vorba poate de miliarde de euro… De pierdut sau de prădat în continuare.

Electoratul are de ales, de fapt, între două persoane: Traian Băsescu şi Ion Iliescu, fiecare cu tot ceea ce ştim că reprezintă. A crede că Oprescu sau Antonescu n-ar cădea instantaneu în buzunarul PSD este o naivitate.

Avem, de o parte, pe acel Traian Băsesscu cu relele şi bunele lui şi, pe de altă parte, coaliţia celor pe care îi „deranjează” formată din personaje arhetipale:

1. Ion Iliescu
2. Adrian Năstase
3. Marian Vanghelie
4. Dan Voiculescu
5. Corneliu Vadim Tudor
6. Dinu Patriciu
7. Sorin Ovidiu Vântu
8. Sorin Roşca Stănescu

Aceştia sunt adevăraţii contracandidaţi cartelizaţi ai lui Traian Băsescu. Titularii cu şanse (Oprescu, Geoană, Antonescu)  înscrişi pe listele electorale nu sunt, în modul cel mai evident cu putinţă, decât nişte marionete ale celor enumeraţi mai sus. Iar ceilalţi actori din această piesă formează doar gaşca.

Adevăraţii cavaleri ai acestei apocalipse (pro)vin din gheena comunisto-securistă şi preluarea acum din nou a stindardului de către Ion Iliescu nu este deloc întâmplătoare.

El este cel care a condus şi girat, incontinuu, între decembrie 1989 şi decembrie 2004 RESTAURAŢIA postrevoluţionară cu faţă umană. El este cel către care converg şi Oprescu şi Geoană şi Patriciu-Antonescu şi Năstase şi ceilalţi. Traian Băsescu a avut curajul să se contrapună „lumii” iliesciene. Scoaterea la iveală a celebrului bileţel roz a reprezentat scânteia REVOLUŢIEI lui Băsescu. Elena Udrea, cea care a fost instrumentul declanşator al „ereziei”, plăteşte acum, aproape zilnic, curajul avut atunci.

Avem în faţă o scenă politică de esenţă aproape antichristică. Trăim într-o societate răsturnată în care în cer se află iadul din care Traian Băsescu trebuie alungat precum un Antilucifer. De cinci ani de zile, de la momentul „păcatului iniţial”, cel al devoalării şi respingerii metodelor instaurate în sistemul Iliescu, tolerate şi perpetuate şi de către regimul Constantinescu, Băsescu a fost în permanenţă demonizat, mereu şi mereu pentru cauze şi în situaţii care, în alte cazuri, rămâneau complet ignorate. Este, ca într-o oglindă, cazul abuzurilor la care este supusă şi Elena Udrea pentru nişte „vini” imaginare, în timp ce situaţii cu adevărat grave – ca afacerea „Sterling”, de pildă – sunt trecute sub tăcere. Băsescu este astăzi acuzat de „gregaritate” şi de „tendinţe dictatoriale” de către un personaj care a chemat minerii pentru a bate, a maltrata şi chiar a ucide români care i se opuneau, care a provocat un adevarăt exod de intelectuali în 1990-1991, care a blocat România timp de zece ani din mersul ei firesc către occident, care a instaurat unul dintre cele mai corupte şi mai retrograde sisteme din Europa şi un regim politic între 2000 şi 2004 recunoscut unanim pe plan internaţional ca fiind corupt şi de sorginte comunistă. Acel regim, acel PSD, în ciuda tentativelor mai mult sau mai puţin mimate, nu s-a reformat. Acum chiar a renunţat la orice mască.

Astăzi, sinistrei figuri a lui Ion Iliescu i se alătură, fără scrupule sau remuşcări, liberalii în frunte cu Crin Antonescu, care nu vor cu niciun chip să recunoască că pervertesc, cu bună ştiinţă, ideea de liberalism în România, numele şi istoria Partidului Naţional Liberal de dragul intereselor judiciare şi pecuniare ale celui care stipendiază – şi nu de ieri de azi – atât PNL-ul cât şi PSD-ul.

Astăzi, pe cine vedem alături de acelaşi Ion Iliescu? Îl vedem pe Petre Roman, sclerozat politic (şi poate că nu numai) şi ajuns… liberal (!), după ce sub guvernarea şi oblăduirea lui sediul PNL a fost devastat. Un Petre Roman neiertător cu Băsescu, care i-a luat locul la conducerea PD în mod democratic, după un eşec lamentabil. Petre Roman total amnezic când e vorba despre răsturnarea lui de la putere prin lovitură de stat minerească soldată cu alţi morţi şi răniţi de către acelaşi Iliescu. Tot alături de Iliescu apare şi Constantinescu, schimonosit de invidie şi de nimicnicie, în stare de orice compromis, chiar şi cu Voiculescu, cu Roşca Stănescu sau cu alţi dovediţi de către CNSAS.

Poporul român, cu bugetari hăbăuci sau conştienţi, cu intelectuali şi manageri, cu specialişti, cu muncitori şi ţărani, cu şomerii lui, cu întreprinzătorii care trag de 20 de ani ţara în ciuda edecului care ar ţine-o în loc, trebuie să înţeleagă că, până ce Autorul Suprem va introduce în povestea devenirii noastre un Făt-Frumos mesianic, va trebui să ne descurcăm cu Băse al nostru.

Cine poate dovedi că oricare dintre oponenţii cu şanse de a ajunge în turul al doilea cu Traian Băsescu este de capul lui şi nu este, direct sau indirect, maneta prin care grupul pesedist al lui Iliescu şi Vanghelie va pune mâna discreţionar pe putere?

Băsescu este singur. S-a văzut că aşa zisa lui camarilă – grupul de la „Golden Blitz”, grupul „asfaltatorilor” – s-a mutat cu arme, bagaje, şpăgi şi contracte în curtea lui Orban în clipa în care liberalii au rămas singuri la guvernare. În timp ce baronii PSD sunt legaţi ombilical de structurile lor de partid. Iar „baronii” PD-L nu există pe lângă ei.

• Crin Antonescu – o nadă-fantoşă, o carte moartă destinată celor cu vederi de dreapta şi nazuri intelectualiste;

• Mircea Geoana – decarul oficial al chintei;

• Sorin Oprescu – asul din mânecă destinat celuilalt capăt al chintei la care joacă Iliescu.

Orice alte consideraţii politice, ideologice, morale sau de altă natură nu mai sunt operante. Televiziunile nici nu mai contează.

Aşadar Băsescu sau Iliescu…

Noi sau ei!?!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

____________________________________________

P.S. – Vezi şi articolul Geoană + Antonescu = Oprescu ?

Declaraţie de interese

Motto:

«Though I am not naturally honest, I am so sometimes by chance.»

William Shakespeare

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Eu, subsemnatul…

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Geoană + Antonescu = Oprescu ?

BREAKING NEWS:

Greii PSD discuta despre retragerea lui Geoana

8/9/2009 | Stirea zilei

«O informație explozivă de ultimă oră a intrat în posesia Inpolitics: un grup restrîns de lideri ai PSD, cu Viorel Hrebenciuc în frunte, s-au reunit într-o ședință de taină, aseară, cu un unic subiect pe agenda discuției. E vorba de propunerea de retragere din cursa prezidențială a lui Mircea Geoană, la congresul din ultima decadă a lunii, și acordarea sprijinului politic al PSD pentru candidatura lui Sorin Oprescu.
Motivul pentru care a apărut această propunere este situația din sondaje a lui Geoană, liderul PSD fiind în acest moment cantonat undeva, în zona lui 24-25%, în cele mai optimiste variante, ceea ce creează premisele unei situații catastrofale, pe fondul candidaturii independente a lui Oprescu, respectiv neintrarea candidatului social-democrat în turul doi. Pentru că acest eveniment fără precedent în ultimii 20 de ani ar dinamita din temelii PSD, dar, mai ales, ar putea încheia cariera politică a factorilor resonsabili pentru candidatura lui Geoană, se fac presiuni, din acest moment, pentru ca el să renunțe. Deocamdată, din datele noastre, Geoană nu vrea să audă de forfait, dar presiunile asupra lui se vor înteți în următoarele zile. Vom reveni.» (Bogdan Tiberiu Iacob)

«ORICINE, TOTU’ ŞI ORICE

PENTRU-NFRÂNGEREA LU’ BĂSE!»

Acest nou „slogan” PSD-PNL, disimulat în spatele unor eventuale retrageri ale lui Mircea Geoană şi Crin Antonescu din cursa prezidenţială, ar fi catastrofal din punct de vedere electoral, pentru că ar atrage şi mai mult atenţia asupra adevăratelor scopuri politico-economico-judiciare ale celor care manevrează cele două partide şi asupra faptului că Traian Băsescu ar fi singurul în stare să li se opună.

Plecăciunea co-partinică în faţa legatului lui Ion Iliescu ar fi, de asemenea, evidentă.

Nici nu mai vorbesc că, în cazul PNL, întreaga „filosofie” pe care s-a pedalat până acum, cu „neprihănirea” Crinului, cu poziţiile tranşante şi îndelung explicate ale lui Patriciu în favoarea acestuia, s-ar duce pe apa sâmbetei, lăsând partidul în fundul gol în piaţa publică la oră de vârf.

După grandioasele spectacole de lansare şi dare-n stamba de culoare roşie în care Obama-ul de Dăbuleni se prezenta, cu o seriozitate sinceră şi tocmai de aceea comică, drept preşedinte cert, e greu de crezut că el, de bună voie, se va lăsa reconfirmat, definitiv şi irevocabil de această dată, drept „prostănacul” satului România. La această „mişcare hrebenistă” n-ar asista impasibili nici „clujenii”, nici Mitrea, nici mulţi alţii, animaţi de tot felul de interese şi griji mai mult sau mai puţin patriotice sau golăneşti.

Antonescu n-ar avea, probabil, destul sânge în instalaţie încât să ridice capul sau glasul într-un partid rablagit, care l-a ales într-un moment de avarie şi căruia îi pasă mai mult de burta decât de capul partidului. Ar rămîne, din nou, repetent fără drept de repetare, învins de context, de Cataramă, de clanuri, de orice îi vor putea inventa mamiţa Vălean şi mamaia Norica, aceste capre cu un ied, căruia i-a fost răpită prematur vocaţia de ţap învins de „structuri”.

Independentul Oprescu, „candidat unic al opoziţiei reunite”, ar mai avea un imens handicap de imagine în momentul în care ar apărea alături de Hrebenciuc şi Orban, cu un Vanghelie amnezic, rânjind analfabet şi garantându-l bâlbâit cu o abnegaţie lipicioasă.

Nu în ultimul rând, retragerea actualilor candidaţi ar reprezenta o uluitoare şi umilitoare recunoaştere  a faptului că niciunul dintre cele două „mari” partide, care vor să guverneze România, n-au fost în stare, în 5 ani, să producă şi să propună românilor un om serios, competent, credibil şi eligibil.

Frica de Băsescu este şi aşa evidentă, deşi acesta – nu-i aşa? – ba se află perpetuu „pe tobogan”, ba „se prabuşeşte”, ba e „în vrie”, ba „în picaj”, ba „trădat de servicii”, etc. O licenţiere, acum, a candidaţilor ar demonstra, în clar, recunoaşterea eşecului unei munci de propagandă, de manipulare şi de denigrare, concertate şi asidue, duse în plan politic şi mediatic de 5 ani încoace. Ar confirma  că majoritatea românilor îl vor tot pe Băsescu ca preşedinte şi că nici măcar într-un tur doi n-ar accepta vreuna dintre actualele oferte, modeste ce-i drept, ale PSD şi PNL. În politică, spre deosebire de sport, o încercare nereuşită are efecte mai grave decât… nicio încercare. Schimbarea, acum, a candidaţilor ar însemna, în plus, şi un eşec major la nivelul competenţei politice a structurilor lor de conducere în ansamblu, nu numai a câtorva lideri obligaţi să-şi pună cenuşă în cap. A propos, cine, în afară de Iliescu şi respectiv Tăriceanu, şi-ar asuma anunţarea schimbării modificării?

În sfârşit, ar mai fi de remarcat că, în condiţiile unei susţineri comune a candidatului unic Oprescu, ar apărea – acum, pe ultima sută de metri – inevitabile conflicte de interese şi mişcări haotice, chiar centrifuge, în cele două partide.

Reorganizarea intereselor intrapartinice – şi mai ales transpartinice – este întotdeauna generatoare de scandaluri ce nu vor putea fi înăbuşite între ţambal şi batistă. Tras, ca un chewing-gum, de mâini şi de picioare între cele două partide, dar şi de alte grupuri de interese, Oprescu va apărea în cea mai proastă ipostază posibilă, după cea de escroc sentimental-politic: cea de marionetă.

Singurii care n-ar trebui să-şi schimbe chiloţii, în ipoteza ştergerii cu buretele a numelor lui Geoana şi Antonescu de pe lista de candidaţi, ar fi mogulii Vântu şi Voiculescu, care nu şi-au prea suflecat gâzii, vrâncenele, dumitreştii sau urşii întru promovarea convingătoare a vreunuia dintre cei doi. Expectativa lor, mobilată doar cu expectoraţii în capul lui Basescu, s-ar putea să fi creat, în subconştientul maselor televizionare, un orizont de aşteptare sceptic cu privire la destinul prezidenţial al celor doi actuali candidaţi.

În acest peisaj catodic anost, intrarea în cursă a unui independent pe un cal oarecum alb ar putea crea rumoare, emotie şi bufeuri doar în rândul alexandrelor svet de ambe sexe.

Într-o politică ilogică prin definiţie, scenariul zvonit cu surle, trâmbiţe şi breaking news de către „Inpolitics” mi se pare de-o logică imposibilă.

Spun „mi se pare” pentru că, într-un alt comentariu pe „Inpolitics”, domnul Bogdan Tiberiu Iacob vine cu un argument remarcabil referitor la posibila debarcare a lui Geoană şi anume acceptul tăcut şi aparent inexplicabil dat de PSD asupra ordonanţei de urgenţă prin care guvernul a modificat Legea 370 / 2004, permiţând partidelor să susţină candidaţi independenţi.

Pe de altă parte, liberalii au declanşat deja, de la 1 septembrie, campania electorală, fie şi neoficial, dar cu costuri. In cutiile de scrisori au apărut vederi-calendar şi scrisori de prezentare a candidatului Crin Antonescu, ceea ce ar face şi mai neserioasă o eventuală răzgândire în favoarea lui Oprescu.

Strategilor celor două partide din opoziţia parlamentară, îngrijoraţi de prestaţiile dezolante ale candidaţilor lor şi care nu ştiu cum să scape cu faţa curată, le propun o soluţie salvatoare şi cert victorioasă: susţinerea lui Traian Băsescu.

Le garantez că n-ar mai avea cum să piardă alegerile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009