Începe să nu mă mai mire nimic.
Oameni din străinătate îmi comunică, oarecum iritați, că ei nu mai pricep ce se întâmplă în România. Nu pot înțelege revolta sau disperarea unor cunoștințe din țară când ei văd la televizor exact pe dos. Știți ce post de televiziune se prinde cel mai bine în occident? Ați ghicit: Antena 3! Trist dar adevărat… De la Viena la Toronto…
Timp de Le Figaro sau Le Monde, de FAZ, de The Economist, de New York Times, chiar și on-line, n-are nimeni. Sau, dacă are, se rezumă la starea vremii sau a știrilor de interes local și imediat.
Îmi dau seama că nici oameni din România, altfel cu țiglele pe casă, n-au înțeles cum e cu lovitura de stat. Ce să aștepți de la unii plecați de ani și ani de zile la mii și mii de kilometri?
Nici unii, nici alții n-au înțeles, sau n-au vrut, sau nu le-a convenit să vadă că în România se comite o lovitură de stat, nu neapărat împotriva opoziției sau a Președintelui, ci direct asupra statului de drept.
Ești la putere? Ai o majoritate parlamemtară (maximă sau minimă)? Faci orice! Începi cu Institutul Cultural Român și termini cu presa liberă și cu cetățenii cârtitori.
Se pare că această stare unora li se pare normală, ba o și justifică prin… „voința populară”. Aceeași voință populară, exprimată covârșitor și absolut constituțional la precedentul referendum, este acum palmată precum un portofel în tramvai. De aceiași indivizi fără scrupule.
* *
*
Cum a funcționat și în ce a constat, până acum, lovitura de stat împotriva statului de drept din România? Iată câteva exemple:
• Când ai chef să uzurpezi prerogativele Președintelui, pui Parlamentul să încalce Constituția dând „declarații” cu putere de lege, pui Curtea Constituțională în cui și pui ministrul de externe să comită un abuz.
• Când ai nevoie să blochezi o condamnare penală a unui complice, care depinde de-o publicare în Monitorul Oficial, confiști Monitorul Oficial.
• Când nu vrei ca o ticăloșie anticonstituțională, pe care ai comis-o, să ajungă pe masa judecătorilor Curții Constituționale, îi iei gâtul persoanei care ar putea sesiza Curtea Constituțională – Avocatul Poporului – și în locul ei pui un membru al bandei.
• Când ai nevoie să nu fii declarat și oficial plagiator, deci hoț, de o Comisie instituită, trimiți o slugă idioată, agramată și brutală și schimbi componența Comisiei. Și, pentru siguranță, scoți în afara legii și orice altă comisie care s-ar putea pronunța defavorabil.
• Când vrei să faci un simulacru de referendum, căruia îi dai mediatic o valoare supremă (deși cu un alt referendum, mult mai justificat și mai valid, te-ai șters la cur), schimbi legea referendumului și o faci favorabilă doar unui deznodământ (dacă nu intervenea Comisia Europeană, violul legii era și cu perversiuni).
• Când Goe Ponta va vrea să calce oameni pe trecerea de pietoni, va da o lege antedatată prin care va interzice și va sancționa accesul pietonilor pe zebră.
• Când US„L” va avea nevoie de casa ta, pentru a-și caza la oraș „minerii”, Parlamentul va consfinți Ordonanța de Urgență prin care se decide că o locuință de 3 camere pentru doar 2 persoane este un lux la fel de revoltător ca o poșetă Vuitton când poporul moare de foame. Crețuleasca, Dana Grecu, Gâdea, Dumitrescu, Ciutacu, Striblea, CTP, Drăgoteasca și Ciuvică vor explica convingător „scandalozitatea” unui asemenea huzur.
Asemănările cu Germania nazistă, cu România legionară (rebeliunea), cu Venezuela lui Chavez sau, mai ales, cu Paraguayul lui Federico Franco de anul acesta (vezi articolul lui Claude Morin din HistoireEngagée intitulat Un «coup d’État parlementaire» au Paraguay, din care redau un fragment uluitor la sfârșitul acestui articol*) sunt evidente.
„Neopucismul”, ca formă modernă de preluare a puterii sau de eliminare a adversarilor incomozi, nu diferă de loviturile de stat sângeroase din America Latină sau Africa anilor 60-70 decât prin reducerea forței brute la… șmechereala brută. Faptul că astăzi poporul român poate fi păcălit, în timp ce în anii 60-70 popoarele sud-americane sau africane nu puteau fi supuse decât cu tancul și mitraliera e deja o realitate tristă.
Plagierea istoriei este uimitoare! Și în Paraguay și în Romînia au funcționat, până în anul 1989, sinistrele dictaturi ale lui Alfredo Stroessner și Nicolae Ceaușescu. 23 de ani mai târziu, și în Paraguay și în România au loc lovituri de stat parlamentare absolut identice.
Ponta nici măcar loviturile de stat nu și le poate da fără să plagiaze.
* *
*
Ce reflex, ce instinct, ce mutație îi face pe acești oameni (altfel relativ citiți, trecuți prin facultăți) încapabili să vadă că nu poți guverna și mai ales că nu poți reglementa statul prin acte normative punctuale, dicatate de interese nu numai conjuncturale, ci chiar mafiote, fără a nu devia spre dictatură?
Desigur, în spatele acestor nevinovate neînțelegeri ale realității stau de obicei mai ales oportunisme, interese de gașcă, „orientări”, vendete. Nu-i interesează ce va fi atâta timp cât ei rămân „bazați”. Vor deveni sau… redeveni nomenclaturiști.
De ună zi, dl. Dan Tapalagă concedea în mod bizar că Traian Băsescu poate fi chiar detestat; pentru motive valide, considera el („Oricâte motive ar avea – multe valide – să-l deteste pe Traian Basescu (…)” – subl. mea) .
Câteva cazuri reale, ale unor cunoscuți, limitate strict la indivizi cu discernământ:
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când tu, imparțial om de afaceri sau mare manager, care faci milioane la negru sau exporți profit în paradisuri fiscale, îi vezi pe Puiu Popoviciu sau pe Dinu Patriciu cu cătușe la mâini?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când tu ți-ai măsluit biografia în ultimii 23 de ani și când CNSAS-ul provoacă cataclisme?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când tu, mare jmeker, te-ai aruncat ca boul lacom la investiții imobiliare uriașe, de neam prost, pe vremea când economia cică „duduia” și care, odată cu criza, s-au dovedit a nu valora nimic?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când tu, crezând că veniturile îți sunt garantate pe viață de o conjunctură speculativă, recunoscută azi de toată lumea, te-ai înglodat în datorii, în rate, în leasing-uri pe care nu le mai poți duce?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când Tăriceanu ți-a ridicat valoarea coșmeliei tale de apartament din Bucureștii Noi la peste 100.000 €, iar Băsescu te-a sărăcit reducând-o la o treime?
• Cum să ții cu Băsescu când stai la Londra, în general te cam doare-n cur de România și tot ce știi despre ea e din relatările unor părinți de 80 de ani, fani OTV?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când ești plătit binișor de case de avocatură specializate care se îmbogățesc fie apărând infractori împotriva intereselor statului, fie atacând în procese civile statul în favoarea unor profitori, fie apărând în procese foști turnători, incompatibili etc.?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când te hrănești cu pișcoturi la Palatul Elisabeta și dintr-o dată pișcoturile se transformă în „Kubetti” din cauză că Băsescu i-a impus furajatorului să-și plătească singur întreținerea?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când te-ai obișnuit, sau ți-a convenit să fii obișnuit, să trăiești „VIP” prin fundația sau oengeul de familie stipendiat de stat, prin pixul unor mahări, pe sistemul fifty-fifty?
• Cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când ai crezut că bunăstarea ta, umflată cu pompa de pe vremea lui Tăriceanu, va fi veșnică și când ești incapabil sau n-ai timp să vezi că lumea a intrat în criză și că mai toate țările au făcut ceea ce a făcut și Băsescu?
• În sfârșit, cum să ții cu Băsescu și cum să nu-l detești când a promovat-o pe Elena Udrea și când nevastă-ta e, de când o știi, o epavă cu ochiuri duse la ciorapi, cu pete galbene la subțiori și cu pantofii scâlciați?
Păi… cum? Acesta este mecanismul urii cu guler alb.
Ce va urma „dacă…”, nici nu vreau să mă gândesc. E suficient să mă uit la Radu Mazăre.

_____________________________________________________________________
* Claude Morin, Un «coup d’État parlementaire» au Paraguay, in HistoireEngagée, 15 iulie 2012 (traducerea îmi aparține):
«Pe 22 iunie anul acesta, Senatul paraguayan l-a destituit pe președintele Fernando Lugo după ce Camera Deputaților îl acuzase, cu o zi înainte, de proastă gestiune. În mai puțin de 36 de ore, cele două camere completaseră procedura și vicepreședintele, Federico Franco, era confirmat ca președinte în mai puțin de tri ore după votul senatorilor.
Demersul se întemeia pe articolul 225 din Constituția paraguayană. Aceasta permite un „proces politic” împotriva unei autorități care și-ar îndeplini în mod necorespunzător funcțiile, fără a preciza modul în care trebuie să se desfășoare procesul. Cauza a fost discutată în doi timpi și trei mișcări. Președintele Lugo n-a avut nici o zi la dispoziție pentru a-și pregăti apărarea, iar avocații săi nu au dispus decât de două ore pentru a-și expune argumentele. Curtea Supremă a refuzat să aprobe o cerere de amânare.
Acuzaraea nu a furnizat, de altfel, nici probă, pretinzând că, cele cinci motive alegate erau „de notorietate publică” și nu necesitau vreo demonstrare. În fața unei procedure atât de expeditive, care nu respecta drepturile acuzatului la o apărare deplină și completă, o mare parte a observatorilor informați au calificat destituirea drept o „lovitură de stat parlamentară”
Preludiul „loviturii de stat”
De fapt, decizia fusese luată încă înainte ca Senatul să se reunească. Trebuie știut că Fernando Lugo fusese amenințat cu o asemenea procedură de mai mult de 20 de ori din momentul în care a preluat funcția în august 2008. Deja în martie 2009, într-o telegramă divulgată de WikiLeaks, ambasada Statelor Unite la Asunción informa Departamentul de Stat asupra comploturilor pe care le urzeau anumiți parlamentari în vederea destituirii lui Lugo. Informatorul vorbea despre o „lovitură democratică” aflată în pregătire. Dar, pentru a executa amenințarea, mai era necesară formarea unei majorități de două tremi. Această condiție lipsise până în acel moment. Partizanii destituirii, partidul Colorado și UNACE, nu dispuneau de voturile necesare în cele două camere. Pentru asta le trebuia o „cauză celebră”»
***
© Alexandru Dan Mitache • 2012