De ce trebuie să facă Pufulete ciocu’ mic, mic…

Cei care o căinează pe „biata” Adriana Săftoiu pentru proaspăta dar binemeritata șutare în cur din PNL omit o sumedenie de lucruri, care, e drept, n-au nicio legătură cu spiritul telenovelist, lacrimogen, de tip „Romantica” sau „Acasă”, care îi animă pe cei mai emotivi în asemenea cazuri – nu-i așa? – strigătoare la cer.

Acest articol nu se referă la golănia generalizată și cu metastaze din actualul P„NL”, nici la nevropatiile probabile ale liderului semi-nord-coreean KăK-ă-Rău Sen-Il, ci la partea „vătămată”.

Să fim realiști. Doamna Săftoiu era ceva spre „nimendrum” până când Traian Băsescu nu a numit-o consilier prezidențial la Cotroceni. Urmând ca, la scurt timp după aceea, să-i numească șef la S.I.E. și provizoriul soțior, celebrul Elvis.

Părerea mea este că dacă cineva te face om, e urât ca tu să-l faci neom, evident ulterior, adică în momentul în care îți găseșeti pe  altcineva are te face și mai om (a se citi parlamentar vedetă). Iar procedeul cu omul și neomul a continuat până ieri, când al doilea „cineva”, respectiv Partidul Național Liberal, a devenit (extrem de brusc și prin surprindere) mai rău decât… Partidul Comunist.

Doamna Săftoiu, să nu uităm, ne-a tot uimit cu moralitatea dânsei din ultimii șase ani, adică de când păstrează o tăcere de aur atunci când colegii dânsei îl fac de băcănie și îl acuză de abuz pe Traian Băsescu pentru suspendarea din funcția de ministru al apărării a lui Teodor Atanasiu, în decembrie 2006, după o plângere penală dovedită a fi calomnioasă semnată personal de… Adriana Săftoiu („Consilierul prezidențial Adriana Săftoiu a depus la Parchetul Militar o plângere penală împotriva ministrului apărării, Teodor Atanasiu, pe care îl acuză că ar fi folosit Direcția de Informații a Armatei pentru a afla detalii despre activitatea ei la Cotroceni.” – Sursa: EVZ)

N-am prea auzit-o pe fosta consilieră prezidențială să-și asume acea porcărie, nici s-o regrete, disculpându-l pe Președinte. Iar dacă cumva a fost pusă s-o facă și a făcut-o, porcăria ei morală e și mai mare. Asta ca să punem un prim jalon…

Așadar, obiceiul doamnei Săftoiu de a flegma abil, printre dinți și cu boltă, spre locurile în care s-a încălzit, nu e de ieri, ci de alatăieri și chiar de răsalaltăieri.

Să ne amintim și de discretele apropouri sau insinuări, la fel de calomnioase, la moralitatea altei femei (o colegă întâmplător mai frumoasă, mai inteligentă și mai capabilă), în situația în care paparazzi au imortalizat fotografic o aventură de scară de bloc, pe cât de adulteră, pe atât de notorie în presă (Sursa: Cancan).

Căci, ceea ce deranjează la doamna Săftoiu nu-i ceea ce este ea, ci ceea ce vrea să pretindă sau să pară că este. Adică un fel de sfântă în latex…

Biografia doamnei Adriana Săftoiu este, poate, mai puțin cunoscută, sau poate doar… uitată.

Să ne amintim că…

„Dupa ce intre anii 2001-2004 a lucrat drept consilier la REMITROM 2000 si director al Biroului de Presa al Partidului Democrat (PD), in urma alegerilor din noiembrie 2004, Adriana Saftoiu a fost aleasa ca deputat de Bucuresti pe listele Aliantei Dreptate si Adevar PNL-PD. A fost validata ca deputat la data de 17 decembrie 2004 prin Hotararea Camerei Deputatilor nr.36/2004, dar a demisionat din Parlamentul Romaniei la 22 decembrie 2004, demisie aprobata prin Hotararea Camerei Deputatilor nr.40/2004.” (Sursa: RTV)

Așadar, despre „seriozitatea parlamentară” a domniei sale se pot bănui multe. O demisie după numai 5 zile de deputăție spune, în acest sens, totul. Ceea ce reprezintă un al doilea jalon. De asemenea, să remarcăm că pe doamna Săftoiu n-au deranjat-o deloc „bubele” biografice sau „vamale” ale domnului Vasile Blaga, nici cele de „integritate” ale domnilor Radu Berceanu, Adriean Videanu, Cezar Preda etc., din moment ce a acceptat nu numai slujba „de tinerețe” și „de lansare” la P.D., ci și o candidatură parlamentară pe listele acestui partid, într-o perioadă în care „compromișii” îl conduceau. Grețurile doamnei Săftoiu apar mai mereu atunci când treaba se împute pentru domnia sa, nu pentru cei de care se delimitează strategic, după modelul Bastus.

Iată de ce și-a găsit doamna Săftoiu să demisioneze și să plece de lângă președintele Traian Băsescu în data de 28 martie 2007, la modul teatral, în plin proces de suspendare a acestuia (18 ianuarie 2007 – 19 aprilie 2007), când orice element „de imagine” conta enorm. Dar, vorba zicalei… „prietenul la nevoie se cunoaște”. Iar doamna Săftoiu era, probabil, deja prietena cuiva. Schimbarea tontului de soț dintr-o extrem de importantă funcție de securitate națională pe care o făcea de caterincă a trebuit sancționată de către soțioara pălită în onoarea ei de familistă (destul de) convinsă.

După demisia de la Cotroceni (cam ca și după cea din februarie a.c. din Parlament), doamna Adriana Săftoiu declara nespus de frumos: „E doar o masură administrativă. Rămân în continuare un susținător al politicii și proiectelor lui Traian Băsescu.”

Cât de apropiată a rămas de binefăcătorul ei, Traian Băsescu, și cât de susținătoare i-a rămas, s-a văzut în primăvara lui 2008, când s-a înscris în partidul care, cu nici un an în urmă, votase mizerabil pentru suspendarea și demiterea acestuia, partid declarat cel mai fanatic și mai ticălos dușman al lui Traian Băsescu. Dar urmau alegerile din același an 2008 și nu se putea ca doamna Săftoiu să rămână, fără „coledz”, mă-nțelegi neicușorule. Ce mai conta o onoare nereperată, dar remaiată mediatic prin atitudini de primadonă ingenuă care nici usturoi n-a mâncat, nici până-n loje gura nu-i miroase? Mai ales că, doar în trimestrul I 2010, dânsa avea să pape fix 10.584 € pe deplasări externe cu efecte desigur vitale pentru patria mumă. Despre zelul parlamentar al doamnei deputat Săftoiu am scris, în 25 septembrie 2008, într-un pamflet intitulat „Proasta și chestia”, după celebra luare la mișto a Parlamentului României de către doamna Adriana Săftoiu, membră a acestuia. Aceasta ținuse un discurs complet aiurea, pe care nu i l-a ascultat nimeni (semn de „mare prețuire și respect”), dar care a fost aplaudat din plin, pe linie de partid. În urma acelui discurs, doamna deputat declara, nonșalantă și fără să demisioneze imediat dintr-un for atât de tembel:

«„Am vrut să le arăt colegilor că putem să spunem orice, lucruri alandala, ilogice sau, dimpotriva, lucruri perfect logice şi de substanţă, că oricum nu conteaza”, a declarat Săftoiu pentru cotidianul citat, precizând că a facut acest gest ca “revoltă” faţă de felul în care aleşii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce ar trebui să fie activitatea parlamentară.»

Acum, doamna Săftoiu recidivează. Sesizând, probabil, că profilul mediatic neprihănit al domniei sale nu se prea potrivește cu tâmpeniile și ororile săvârșite ori comise de colegii politici, s-a transformat într-o Doina Cornea a Partidului Național Liberal, de astă dată. Or, problema cu partidele este că ele sunt organizații politice caracterizate prin ceea ce se numește „democrație de partid”, pe de o parte, și „disciplină de partid”, pe de alta. Democrația de partid presupune că partidele au sisteme de decizie și de conducere alese liber, că ideile pot fi exprimate liber, dar că, odată o decizie adoptată, ea devine obligatorie pentru toți membrii acelui partid. Opiniile contradictorii se exprimă până la vot. După vot, după alegeri și după adoptarea unor hotărâri, intervine disciplina de partid. Obligatorie pentru fiecare membru, indiferent cât de vedetă e. Dacă fiecare membru al oricărui partid ar fi liber să critice ceea ce majoritatea a decis deja, n-ar mai fi partide, ci simpozioane sau cenacluri. Așadar, disidența individuală într-un partid reprezintă un nonsens, o aberație. Disidențele, când sunt colective, conduc la sciziuni, iar cele individuale la… demisii. Asta în prezența unei minime morale și a lipsei fripturismului. „Marile caractere”, care nu suportă constrângerile și canoanele vieții de partid, nu au decât să rămână ziariști la „Rompres” sau la „Mediafax”, sau pur și simplu „liber-cugetători” apartinici.

Nimeni nu mai e obligat (încă) să se înscrie în vreun partid, ca pe vremea lui Ceaușescu. Adeziunile sunt astăzi benevole, libere, dar presupun și niște asumări. Doamna Adriana Săftoiu, atunci când s-a înscris în P.N.L. a semnat, în Cererea de adeziune, sub următorul text, pe care și l-a asumat:

 „Declar că am citit Statutul Partidului Naţional Liberal, Regulamentul de aplicare al Statutului, Codul Etic şi sunt de acord cu toate prevederile acestora.

 Consider a fi de datoria mea ca după dobândirea calităţii de membru PNL, să susţin moral şi material partidul, în vederea atingerii ţelurilor pe care şi le propune, fără a condiţiona această susţinere de favorizarea obţinerii de avantaje.” (Sursa: P.N.L.)

A critica însuși sistemul statutar al alegerii conducerii partidului imediat după desfășurarea acesteia, chiar dacă acest sistem implică alegerea „pe găști”, înseamnă un act de indisciplină de partid, dar a rămâne în continuare în acel partid înseamnă o acceptare a situației și a conducerii alese. Doamna Săftoiu avea obligația să demisioneze sau să tacă. Numai că tăcerea nu face rating și deci nici publicitate personală în mass media.

Anul acesta, în luna februarie, doamna Adriana Săftoiu a rămas, sau a fost lasată, din nou, în ofsaid. După ce toți parlamenatrii liberali – și dânsa laolaltă cu ceilalți – au promis, prostește și absurd, că demisionează din parlament în semn de protest, aceștia s-au răzgândit brusc, dar previzibil, în buna tradiție deschisă de celebrul „Răzgândeanu”, iar doamna a rămas, cum se zice, cu plasa în mână. Goală (plasa, nu doamna).

Demisia de „onoare” a doamnei Săftoiu (ajunsă deja o demisiomaniacă) din Parlament a reprezentat, evident pentru orice minte deprinsă cu logica, o arătare cu degetul, ba chiar cu reflectorul, a „dezonoarei” în primul rând a tuturor colegilor ei parlamentari răzgândeni, care n-au mai demisionat, dar și a partidului în ansamblu care a luat decizia „răzgândirii” oportune. Deoarece ori aceștia au fost niște oameni fără caracter, ori doamna Săftoiu a fost o apucată. A fost un nou moment în care doamna Săftoiu a fost mai mult „Pufulete” decât doamnă, acceptând să rămână membră a unui asemenea colectiv politic de toată mizeria. O persoană de atâta „onoare” într-un partid de atâta „dezonoare”. Nț, nț, nț…

De fapt, apartenența doamnei Săftoiu la P.N.L. – la acest P.N.L. –  a continuat, fără mari mustrări de conștiință, și în timpul recent confirmatului (de către Comisia de la Veneția) „puci” antidemocratic, antistatal și antiprezidențial. Doamna Pufulete a cotit-o șmecherește, toată vara, prin studiourile televiziunilor în care își dădea cu părerea la modul „da, dar nu”.

Corolar:

E ușor penibil să te vaiți mereu că ești violată dacă tot umbli noaptea pe la capătul tramvaiului 8 din Prelungirea Ferentari.

 

***

© Alexandru Dan Mitache • 2012

© Foto: http://www.sutu.ro; http://www.enational.ro

Mircea Diaconu, prin ricoșeu, despre Crin Antonescu: „Cel mai mare fraier”

Sau minte Adriana Săftoiu…

******************************

NO COMMENT!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2012

Capu’ la pesedişti şi penelişti

Auzim, în ultima vreme, tot felul de epitete adresate membrilor grupului parlamentar al independenţilor, cărora le este miştocărită chiar denumirea deşi ea este cea oficială în parlament şi deşi sunt deja douăzeci.

Cu toţii ştim câte măscări, insulte şi înjurături am putut asculta proferate la adresa lui Simirad, Oprea, Nicolicea şi a celorlaţi, de către tot felul de etici pesedişti şi penelişti, care se oftică în loc să se îngrijoreze că le pleacă oamenii către un partid despre care tot ei susţin că e în disoluţie.

Ascultându-i pe aceşti inteligenţi pesedişti şi penelişti coalizaţi condamnând cu mânie proletară „trădătorii” mă întrebam dacă nu cumva noţiunea nu e un pic ambiguă şi dacă ea nu se referă cumva şi la Adriana Săftoiu şi Renate Weber, sau la Liviu Dragnea şi Petre Roman. Mai sunt, desigur, şi alţi „răzgândiţi” atât în presă cât şi în societatea civilă… Huooo, trădătorilor şi abjecţilor care sunteţi!

Oprea-Nicolicea’s pentru noi Săftoiu-Weber doi!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Elena Udrea, ea înşivă*…

Aş fi vrut să intitulez articolul „ELENA UDREA FAŢĂ CU REACŢIUNEA”, dar mi-am amintit aserţiunea „Madame Bovary c’est moi”.  L-am preferat pe Flaubert lui Caragiale.

Deci… Elena Udrea! Un subiect sau o temă pe care o văd, a posteriori, încadrabilă în mai multe dintre categoriile acestui blog: „Creionul chimic”, „Gică Contra”, „Atitudini” şi „Întrebări deschise”…

Opiniile pesediştilor şi liberalilor despre ea nu se califică pentru o discuţie cât de cât serioasă. Şi unii şi alţii sunt ori complexaţi, ori vindicativi, ori în general şi una şi alta. De asemenea, părerile publicului de matracuce bovarice (că tot venise vorba) aflate la menopauză, sau de tatai frustraţi, bolnavi de „sindromul anti-Udrea„, care o detestă motivat, nu mă interesează.

Nici crizele erotico-economice ale unor maniaci vulgari şi misogini, de tipul C.T. Popescu, Dinescu sau Nistorescu, nu pot fi luate în discuţie, aceştia fiind incurabili şi motivaţi doar patologic şi financiar.

Dar constat că şi oameni cu un presupus scaun la cap, pe cât posibil neutri sau chiar susţinători ai preşedintelui Băsescu, se lasă bântuiţi de obsesia Udrea. Persoane, personaje şi, din păcate, chiar personalităţi din societatea civilă cu ştaif se lasă duse de această „convenienţă” inedită şi absurdă: distanţarea de Elena Udrea. Ultima pe care am „prins-o” este poeta Angela Marinescu.

Desigur, când eşti om de cultură, sau jurnalist din categoria „quality”, dă prost să te contrapui intelectualismului alinamungiupippidic. Nu te poţi pune rău cu dumnezeirea academică în chiloţi tetra şi ciorapi mercerizaţi dându-te cu necurata care se îmbracă de la Prada.

Noţiunea „Elena Udrea” – că a ajuns o noţiune, o sintagmă –  este mereu întâmpinată în cercurile înalte cu „văleu ma chère” sau „olio dear„. De ce? Nu cred că ştie nimeni. Cum ziceam şi despre raportarea la Traian Băsescu în articolul «„Şozul” de a fi anti-Băsescu», probail că acelaşi curent „şoz” funcţionează şi în cazul Elenei Udrea.

Hai să fim lucizi şi în fond respectuoşi cu noi înşine.

Cine şi mai ales CE este, de fapt, Elena Udrea, dincolo de personajul folcloric şi imaginar (creat de aspectul ei plăcut, de o incontestabilă inteligenţă, de un talent şi un curaj politic şi de o certa charismă) maculat scatologic prin trecerea din gură-n gură de la grobienii Ciutacu şi Badea, prin obscenul grotesc Dinescu până la toţi cei care cred că demnitatea proprei lor autobiografii necesită o trecere pe trotuarul celălalt când vine vorba despre ea?

Există bigoţi ai lui „crede şi nu cerceta” care trăiesc cu convingerea fermă că Elena Udrea s-a născut la Pleşcoi, că firma „Dalli” îi aparţine ei sau soţului ei, Dorin Cocoş, că a achiziţionat perdele în valoare de 75.000 €, că toată activitatea ei s-a rezumat la tricotat, dat cu mopul, călărit, plimbat cu bicicleta şi scris pe zidurile pariziene „Romania land of choice”, doar pentru că aşa a apărut în gazetele lui Patriciu, Sorin Roşca Stănescu, Vântu, sau Voiculescu sau aşa s-a văzut la televizor. Deşi alegaţiile şi calomniile au fost dovedite ca mincinoase, deşi turismul s-a mişcat bine, deşi, în ciuda crizei şi a infrastructurii, TUI a revenit în România.

De unde provine această voluptate a calomniei, a asocierilor porcoase şi a dispreţului extrem faţă de o persoană?

Şi atunci chiar întreb:

• De ce se crede, fără niciun temei serios şi concret, că Elena Udrea ar fi imorală, când ziarele au publicat fotografii sau secvenţe video şi au arătat-o pe sfânta Adriana Săftoiu vinovată de adulter, pe Ana Birchall în ipostaze… (de)favora(bi)le, sau pe Paul Păcuraru făcând cybersex de unul singur.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai proastă, dacă a făcut acum nu ştiu câţi ani, când nu ocupa nicio funcţie importantă, o gafă privind Norvegia, decât Adrian Severin (cel cu H2O-ul), decât viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu (care habar n-are cât este dobânda de politică monetară), decât ministrul Adomniţei (pe care l-au învăţat copiii câte stele sunt pe drapelul Europei), sau decât mulţi, mulţi alţii?

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai abuzivă decât tot guvernul Tăriceanu, care a prăpădit pe nimic 3,5 milarde de Euro la sfârşitul lui 2008? Sau decât Rodica Stănoiu, care şi-a aranjat vânzarea unei  coşmelii din Filiaşi, în valoare reală  de 2.500 $, către SNP Petrom (companie de stat pe atunci!) cu 100.000 $? Sau decât atâţia alţii despre ale căror abuzuri, acte de corupţie sau matrapazlâcuri ziarele au tot scris de 20 de  ani încoace?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai putin onorabilă decât aceeaşi Stănoiu, sau decât Voiculescu, Roşca Stănescu, Ghişe şi ceilalţi turnători la Securitate? Sau decât Vadim Tudor ori Adrian Păunescu? Sau decât alte persoanje feminine sinistre de teapa Aurei Vasile?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai puţin cinstită decât Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Şerban Mihăilescu, Ovidiu Muşetescu, Sorin Pantiş, Ioan Avram Mureşan?

• De ce se crede că activitatea ministerială a Elenei Udrea ar fi mai „oneroasă” decât cea a lui Orban, Mitrea, Nicolăescu, Remeş, Dan Ioan Popescu, etc.? De ce ar fi ea o membră a unei camarile şi n-or fi toţi clienţii politici ai PSD şi PNL? De ce ar fi ea o jefuitoare de bani publici şi n-ar fi cei care au privatizat ca în codru, la comision, tot ce s-a putut, cei care au returnat ilegal TVA în valoare de miliarde sau cei care au cedat subsolul Mării Negre? Cazuri în care, democratica şi transparenta coaliţie majoritară din parlament nu a găsit de cuviinţă să ceară, prin intermediul unor justiţiare comisii (şi încă cu celeritate) nicio începere a vreunei cercetări penale.

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai cu tupeu decât Adrian Năstase, primul care a introdus golănia în discursul politic invitând, de la tribuna parlamentului, să i se numere coaiele. Pe care a dovedit că nici nu le are, ascunzându-se, de ani buni, pe sub scaunele parlamentului şi în fustele mătuşii Tamara de justiţia care îl caută.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai incompetentă decât miniştrii Chiuariu, Adomniţei, David, Nicolăescu sau Cioroianu, ca să nu-i pomenim decât pe unii mai recenţi. Sau mai incapabilă decât Crin Antonescu care n-a realizat absolut nimic într-o intreagă carieră de politician şi de parlamentar, care n-a votat nici măcar o singură dată în sesiunea parlamentară de toamnă a anului 2007 şi care este cunoscut ca un chiulangiu notoriu de la serviciul în care l-au trimis credulii care l-au votat.
  

• Şi a propos, de ce se crede că Elena Udrea nu este un bun ministru al turismului? Au făcut mai multe şi au fost oare mai buni şi mai competenţi: Mihai Lupoi (guvernul Roman), Dan Matei Agathon (guvernele Văcăroiu şi Năstase), Akos Birtalan (guvernul Ciorbea), Sorin Frunzăverde (guvernul Vasile), Ovidiu Silaghi (guvernul Tăriceanu)??? Îşi mai aminteşte cineva de ei? N-au consumat şi ei bugete? Proiectul ţeapă al cuplului Agathon-Năstase „Dracula Park” n-a existat? Palmierii din Mamaia morţi de mici n-au existat? Ce amnezii subite handicapează astăzi onorabilele creiere din societatea civilă şi din mass media de salon?

Doamnelor şi domnilor intelectuali civili, civici, cinici, cum oţi mai fi, sunteţi nişte ipocriţi!

De ce vedeţi, abia acum, şi numai în Elena Udrea, toate defectele şi toate metehnele celor enumeraţi mai sus de care nu v-aţi indignat decât prea puţin?

Cu ce, prin ce şi de ce este Elena Udrea mai rea sau mai puţin bună decât oricare dintre noi sau dintre voi?

N-aveţi şi domniile voastre scăpari şi bâlbe, interese şi veleităţi, ambiţii şi putere, cadavre prin dulap?

Vă rog puneţi mâna şi citiţi Ioan 8,7.

Obiecţia că ea, spre deosebire de dumneavoastră, este demnitar, nu ţine. La fel aţi gândit şi v-aţi comportat şi când nu era ministru.

N-am onoarea!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

___________________________

* O fi oare necesar să mai precizez că acest dezacord al pronumelui de întărire are un schepsis?

Antonescu şi plagiatul

Aceste „ustensile” de campanie în formă de spam ne-au fost băgate, cu de-a sila, atât în cutiile poştale, cât mai ales pe lângă, deşi campania electorală nu a început încă oficial.

Unde apare în aceste materiale noţiunea de „bun simţ”?!?!

De fapt, ar fi fost chiar culmea tupeului, în condiţiile în care oamenii acestui individ ne-au umplut holul blocului cu aceste fiţuici, pe care femeia de serviciu a trebuit să le măture de pe jos.

Antonescu devine şi mai puţin credibil schimbându-şi sloganurile de la o zi la alta, mai ales atunci când se pare ca le şi plagiază.

De fapt, am înţeles mesajul „ROMÂNIA o schimbăm noi toţi!”. „Ei toţi” adică el Antonescu cu el Iliescu, cu el Vanghelie, cu el Voiculescu, cu el Hrebenciuc, cu el Geoana, cu el Năstase, cu el Oprescu şi cu ei toţi ceilalţi Dragnea, Mazăre, Oprişan, Patriciu, etc.

Nu merci…

–––––––––––––––––––––––– Faţă ––––––––

–––––––––––––––––––––––– Verso ––––––––

După cum se vede, nici pomeneală de „bun simţ” la Crin Antonescu.

Iată însă originea sintagmei la Traian Băsescu:

––––––––––––––––––––––––––––––––––

În timp ce, în coaliţia ad-hoc PSD-PC-pnl, datul cu jula se practică, emblematic, încă de la nivel de imagine, aşa cum reiese din imaginile de mai jos în care Geoană poartă suspensorul marca „Iohannis”, furat de pe frânghia lui Crin, iar acesta îşi pune servanta să şutească idei de la Băsescu, că tot ştie casa după ce a lucrat acolo:

––––––––––––––––––––––––––––––––––

Este un fapt de notorietate publică data la care a început demersul preşedintelui Băsescu privind reformarea parlamentului în numele ideii de „bun simţ”. De asemenea, ne amintim de laitmotivul premierului Emil Boc cu reducerea pensiilor şi salariilor „nesimţite” şi apelul lui la „bun simţ” în dialogul cu judecătorii şi cu liderii de sindicat.

Din păcate, o sumară cercetare a comentariilor publicate pe recentul site al lui Antonescu relevă un adevăr trist: cea mai veche postare este din data de 18 octombrie 2009, ora 17:29:06. Adică de… ieri pe seară.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Eu cred…

… că nu suntem un popor vegetal,

ci un popor teribil de animal.

De unde altfel liniştea…

Ba tărăboiul…

În care aşteaptă desfrunzirea?

Vecinului, prietenului, duşmanului… nicicând a sa.

De unde curajul…

Dar şi inconştienţa

De-a ne da drumul pe toboganul somnului…

raţiunii, votând cu votul altuia, gândind cu gândul altuia, vorbind cu vorba altuia

Până aproape de moarte…

până aproape de viaţa noastră călcând pe viaţa voastră,

Cu siguranţa…

şi cu deznădejdea

Că vom mai fi în stare să ne naştem…

şi din păcate să supravieţuim

Din nou?

La fel de vechi ca morţii de noi.

Eu cred că suntem un popor vegetal…

făcut din praz, din seminţe şi din prea mult usturoi

Cine-a văzut vreodată…

Da, cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

Ori un român dăruindu-se?

Mă cutremur citind analiza lucidă şi previziunile economice pe care le face Theodor Stolojan într-un amplu interviu acordat ziarului „Adevărul”.

Dincolo de macroeconomie, de finanţe, de politica guvernării chiar, dintre rândurile grele ale interviului răzbate chinuitor un adevăr prea gol pentru a fi arătat, precum regele, cu degetul.

Dificultatea situaţiei pe care o avem, dar mai ales a celei pe care o vom avea la anul nu este cauzată numai de fosta guvernare Tăriceanu, de Emil Boc, de guvern, de coaliţie, de PSD, de PDL, de opoziţie, de baroni sau de preşedinte. Adevărul – pentru care poate voi fi luat la palme, ca Patapievici – este că vom suferi din cauza poporului român.

Nu pot să uit nici acum cum, în plină criză a tigrilor asiatici, coreenii îşi donau verighetele pentru a-şi ajuta ţara să iasă din impas. Cum, cât şi pentru ce salariu munceau în acea perioadă. Mi se va spune că noi suntem un popor european evoluat, demn, cu idei, nu un popor de roboţi. Că ne-am câştigat dreptul nostru la democraţie şi la avuţie cu sângele ălora, cum le zice? Eroi?

Că de când ne ştim furăm genetic tot ce e nepăzit şi ne cade în cale nu contează atâta timp cât ne facem nouă bine. Iar când amorul de bunul întâlnit şi dorit este prea mare, iar bunul este întâmplător păzit, ori dăm în cap, sau mai recent tragem cu pistolul, ori dăm o lege prin care anulăm paza.

Marii şmecheri ai analizelor politice şi economico-financiare, acei monştri sacri pe care îi tot vedem discutând discuţii pe la televizor, sunt unanimi intr-o idee: guvernul nu a luat măsuri anticriză.

După slobozirea acestui postulat cu valore de refren de manea, poziţiile şi propoziţiile acestor preoţi ai adevărurilor absolute încep să devină ambigue: de la excentricităţi mentale şi tâmpenii hiperbolice crase şi nesimţite (pentru că ne jignesc inteligenţa) de tipul „trebuie daţi afară 600.000 de bugetari şi înlocuiţi cu calculatoare” (Dinu Patriciu, aici), pînă la stropşeli şi tânguiri braţ la braţ cu lideri sindicali cu mintea anapoda sau cu interese personale oculte, dacă nu chiar interlope. „Meşteri cârmaci” guralivi, gen Soviani sau Schnecker, necăjiţi că nu-i caută nimeni, îi trimit pe Boc, pe Pogea şi pe Videanu – vinovaţii de serviciu – la studiul şi la clasamentul făcute de Universitatea din München privind măsurile anticriză (date indubitabil valabile, în timp ce raportul „Oxford Analytica” era un rahat mincinos), la modelul polonez, maghiar sau german, trăgând semnale de alarmă în privinţa deficitului bugetar, în timp ce, pe celălalt program, alţi analişti – sau uneori aceiaşi dar înregistraţi – îi căinează pe bieţii simbriaşi ai statului atinşi la gioalele primelor de vacanţă la Ibiza.

Nesimţirea supremă a atins-o Nistorescu cu campania lui din „Cotidianul” intitulată „Solidari cu judecătorii”. Într-o ţară în care o parte importantă a celor care chiar muncesc, dar în sectorul privat, cel care creează bani pentru buget, şi care s-au văzut fie concediaţi fără salarii compensatorii, fie cu salariile înjumătăţite (ca proprii săi colegi de trust), să vii cu o asemenea idee, dictată doar de-o ură oarbă sau de un servilism abject, mi se pare nu numai o inconştienţă managerială ci şi un act antisocial.

Metoda este de sorginte poliţienească (la noi securistică): torţionarul bun şi torţionarul rău. Aşa şi analiştii economici. Când contextul este social, huo Boc-Băsescu că nu dau sporurile, că vor să-i pună în concediu de 10 zile pe săracii bugetari, etc. Când contextul este economic, huo Boc-Băsescu că sunt populişti şi nu reduc salariile şi că nu trimit în şomaj bugetari în valoare de cât e deficitul. Haios e că cei care ne „torţionează” la cap cu aceste teorii contradictorii îşi schimbă rolul de la emisiune la emisiune.

Mă rog, cu asemenea „şoumeni” ne-am obişnuit şi simpla lor apariţie în mediile insalubre informaţional păstorite de Gâdea sau dirijate de Dumitrescu ni-i pune între ghilimele. Ce să fac altceva decât să dau pe Cartoon Network sau pe OTV atunci când, în interval de o săptămână, mi se oferă previziuni cică serioase privind cursul de schimb la sfârsitul anului emanate din puţele gândirii lui Patriciu (4,70-4,80), Ţiriac (4,50), Baltazar (4,20-4,30), Schnecker (4,10-4,20). De mentionat pentru necunoscători că ecartul dintre fiecare previziune e de vreo 4%, iar cel maxim, între Patriciu şi Schnecker, e de… 17%!!! Şi vorbim, cică, despre expertiză şi despre autoritate… Când de fapt, la toţi în afară probabil de unul, e vorba doar de „miştou”.

„Suntem un popor vegetal”… Ingenuitatea Anei Blandiana mă face să zâmbesc.

Ba suntem un popor de pradă!

Din nefericire am evoluat într-un mod darwinist-mutant şi în loc să fi prădat şi noi ca toată lumea bună vreo Americă sau vreun Congo acum câteva sute de ani, când într-adevăr eram atât de vegetali că ne păşteau caii turcilor, ne-am apucat de prădat abia acum 20 de ani prăduindu-ne – ca niciun alt popor de pe planeta asta– propria noastră ţară, iar când am cam terminat-o – de la păduri la subsolul Mării Negre – ne-am întins la buzunarele, la parcometrele şi la bancomatele Europei.

Conchistadorii noştri s-au numit mai întâi hoţi (de ziduri şi de ţigle de pe acoperişurile C.A.P.-urilor, de ţevi pentru irigaţii, de şine de cale ferată, de rulmenţi din fabrică),  s-au numit apoi bişniţari (de valută, de blugi, de peretare, de meditaţii impuse), s-au numit apoi întreprinzători (de consignaţie şi butic) pentru a deveni, finalmente, businessmen, magnaţi sau moguli, stadii supreme în care conchistadorul român a „conchisdat” piese importante din patrimoniul economic naţional. După modelul istoric al colonialismului sălbatic, conchistadorii noştri au trecut la exploatarea coloniei din propria ţară fie economic, prin celebra metodă a căpuşării, fie politic, prin metoda cedării pe bani negri a unor temple autohtone către cuceritori străini.

Ne uităm la drobul de sare şi ne plângem că ne va cădea în cap. Ne-am terminat de furat căciulile. Am ajuns să ne comportăm ca un Uroborus, devorându-ne singuri.

Ce responsabilitate să-i ceri politicianului când tu însuţi, bugetar – teoretic „intelectual” – nu eşti în stare, măcar sufleteşte, dacă nu şi raţional, să pricepi că este în interesul tău să fii SOLIDAR. Solidaritatea, civismul nu sunt nişte mofturi. Sunt nişte scuturi şi sunt nişte arme.

Ce fel de concetăţean cu mine e un judecător cu venituri lunare de zeci de mii de lei, obţinute printr-o fentă judecată de el însuşi, care protestează cu gura Monei Pivniceru când ministrul de finanţe îl roagă să-i împrumute, pentru un timp, unul din sporuri pentru a putea primi şi învăţătorul lui fi-su salariul pe luna aprilie 2010?!?

Ce fel de funcţionari publici sunt aceia care nu renunţă la sporul LOR de vacanţă cu preţul şomajului colegului de birou?!?

Ce fel de canibali sunt aceşti bugetari?

Ce fel de analişti sunt aceia care mint un popor pretinzând că salariile şi pensiile, deficitul bugetar, locurile de muncă, sistemul sanitar sau cel educaţional ar fi rezolvabile cu bugetul aruncat pe perdele de Elena Udrea? Abrutizează informaţional un popor şi aşa abrutizat congenital. Desigur, mi se va reproşa că mă contrapun ideii lui Băsescu privind patriotismul. Poate… Optimiştii vor spune că generalizez în mod nepermis şi că ceea ce se vede nu este totuna cu ceea ce este. Se vor lamuri, însă, că am dreptate dacă vor privi România în ansamblu.

O Românie de nesimţiţi… Priviţi-i aici, mai jos, liberi în toată splendoarea lor „liberală”!

Nişte servitoare bugetare îi vor mătura „doamnei” scrumul şi chiştoacele de pe jos, iar inteligentului şi civilizatului „domn” îi va strânge chiştocul (de ţigară) un calculator.

Natură moartă cu marmură şi mucuri…

În toate ţările afectate de criză, populaţia a înţeles că e crucial şi vital să facă sacrificii apropae colective: să accepte SCĂDERI de salarii şi de pensii, dar şi CREŞTERI de TVA sau de alte taxe şi impozite. La noi, sindicaloidul Marius Nistor zbiară, seară de seară, pentru că isteria face rating, că „ceee, guvernul ne impune curbe de sacrificiuuuu?!?!?”.

Ruşinea cea mare este că suntem un popor care, într-o situaţie limită, nu-şi poate impune singur curbe de sacrificiu şi ca trebuie un guvern care să le propună.

Mă gândesc ce scandal ar face tipi gen Nistor sau Pivniceru dacă, Doamne fereşte, ar trebui să facem faţă vreodată unui război.

Şi tot Doamne fereşte să fii copil sau femeie cu alde Nistor pe vreun Titanic!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Proasta şi chestia

O distinsă parlamentară, despre care crezusem că doar hormonii o fac să comită prostii de faţă cu paparazzi şi doar invidia să spună prostii de faţă cu microfoanele, mi-a confirmat că se află într-o lipsa de formă intelectuală mai severă ca lipsa de formă sportivă a lui Zicu, în ciuda unei mutre de elevă silitoare responsabilă cu umezitul buretelui şi belirea cretei.

Ce-o fi fost în capul dânsei când i-a venit ideea sinistră şi creaţă de a citi, de la tribuna Camerei Deputaţilor, un discurs fără sens, parcă scris de Hurmuz sau de Vanghelie, în care a înşiruit o beţie de citate din oameni politici şi jurnalişti americani, fără nicio legătura între ele? Aflu cu uimire că nu era nici în stare de ebrietate, nici în vreo stare de sevraj sexual, ci că a vrut să facă o… poantă.

Teribil! Ar fi trebuit să ne stricăm  de râs?

Mi-aduc aminte că şi fătuca aceea, nepoata care acum poate se joacă cu cartela de vot a lu’ Tanti Norica la Bruxelles, cea care, se zice, o înrudea când şi când pe matuş’-sa cu domnul Meleşcanu, a făcut tot o „poantă”… Bine că Elena Udrea sfida şi batjocorea parlamentul venind îmbrăcată în roz, dar nu-l batjocoreşte una care citeşte năzbâtii în plen, fie din inconştienţă, fie cu premeditare, în scopul declarat de a ridiculiza cea mai importantă instituţie a democraţiei, a cărei membră mai şi este.

Faptul că doamna deputat a făcut-o de oaie (sau de porc, pentru fanii lui Badea) este confirmat de discreţia cu care, totuşi, televiziunile au înţeles că trebuie trecut la alt subiect.

Nu ştiu, deci, ce resort a împins-o pe deputata Pufuleţ (sau Pufulete?) să facă ceea ce a făcut. Poate un dor de Băsescu, poate o frigiditate politică cauzată de impotenţa (tot politică) a concubinilor de partid, în frunte cu cea mai moale, a repetentului-preşedinte-candidat.

Ştiu, însă, ce a reuşit: trei „performanţe” pe cât de notabile, pe atât de negative şi de selfdestructive.

1. Prima „performanţă” este, aproximativ, cea asumată într-o declaraţie a „protagornistei” (dată chiar pe proprie răspundere):

«„Am vrut să le arăt colegilor că putem să spunem orice, lucruri alandala, ilogice sau, dimpotriva, lucruri perfect logice şi de substanţă, că oricum nu conteaza”, a declarat Săftoiu pentru cotidianul citat, precizând că a facut acest gest ca „revoltă” faţă de felul în care aleşii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce ar trebui să fie activitatea parlamentară.»

Adică, da, deputata a reuşit, dacă mai era nevoie, să arate premonitor şi avant la lettre, aş zice astăzi, că avem un parlament penibil căruia i-ar sta mult mai bine într-o garsonieră, cu mult mai puţini fraieri în ea, decât în două camere suprapopulate.

2. A doua „performanţă”, involuntară, este aceea că şi-a (şi ne-a) demonstrat, singură, propria lipsă de autoritate şi de valoare în ochii celorlalţi deputaţi, manifestată prin dezinteresul faţă de stimata lor colegă. Această reprezentantă a unei comunităţi, care a votat-o având încredere în ea şi care a crezut că vocea ei se va face auzită (mai ales fiind vorba de Urlaţi) în sfatul ţării, atunci când îi va apăra interesele, se dovedeşte, de fapt, un fel de… pielea puilor lui Bendeac.

3. În sfârşit, a treia „performanţă”, sigur NEasumată nici aceasta, este cea obţinută când, pe neaşteptate, publicul spectator connoisseur a… aplaudat discursul, ba chiar o altă celebră personalitate, dotată cu o deşteptăciune blondă direct proporţională cu priza la popor a propriului partid, i-a mulţumit oratoarei din înalta sa postură de preşedintă de şedinţă. Poate aţi ghicit, e vorba despre vestita Daniela Popa (PC).

Este evident pentru oricine că  pe una ca Adriana Săftoiu n-o puteau aplauda deputaţii PD-L.

Aşadar este limpede că tâmpiţii care i-au aplaudat inepţiile nu puteau fi decât propriii colegi de partid (PNL), de comisie Vanghelie şi de alianţă parlamentară în formă continuată (PSD).

Poanta „poantei” e o… poantă: avem o Cameră a Deputaţilor în care căscaţii şi proştii sunt exclusiv PNL-iştii şi PSD-iştii. Q.E.D!

Ei, la aşa o turnură n-a dus-o capul pe inteligenta Adriana Săftoiu, care, în ultima vreme riscă tot mai des şi mai specatculos să-şi rupă bucşele dând în gropi. Mai ales ca şi garda la sol o are cam mică.

*           *

*

Iată… „chestia”:

„Domnilor parlamentari,
Cea mai mare creştere a ratei sărăciei în rândul copiilor, în anii din urmă, s-a produs în acele state în care nivelul ajutoarelor sociale este cel mai ridicat. Cele mai mici creşteri – de fapt, descreşteri – ale ratei sărăciei la copii au fost înregistrate în statele care limitează nivelul acestor fonduri. (Cary Bauer, preşedintele Consiliului american pentru Cercetări Familiale).

Nu ne îndoim că fiecare american ştie că sclavia este injustă şi am plătit un preţ teribil pentru ea şi trebuie să continuăm să remediem această situaţie. Iar a spune că este injustă şi că o regretăm nu este un lucru rău. (Bill Clinton)

Dezbaterea nu ar trebui să se axeze pe recrudescenţa conflictului ori pe detaliile sale. Această dezbatere nu ar trebui să se refere nici măcar la războiul dus până acum în Irak, la greşelile comise ori la întrebarea dacă putem câştiga în plan militar sau nu. Dacă le permitem democraţilor să ne împingă într-o dezbatere asupra recrudescenţei sau a situaţiei actuale din Irak, vom pierde. (Shadegg si Hoekstra, doi membri ai Camerei Reprezentantilor, într-o petiţie comună)

Fiecare naţiune, indiferent de regiune, are acum de luat o decizie: ori sunteţi cu noi ori sunteti cu teroriştii. (George W. Bush)

Pe de altă parte, faptul că nivelul calitativ al şcolilor nu se corelează cu cel educativ nu are niciun efect asupra insistenţei sindicatelor că banii reprezintă un factor esenţial. Ultima linie de apărare deja prabuşită a celor care militează pentru sistemul public de educaţie este lipsa de educaţie a publicului. (George Will, comentator la Washington Post)

Arborii de tisa de Pacific pot fi tăiaţi sau procesaţi pentru a se obţine o importantă substanţă chimică, taxolul, care poate vindeca anumite forme de cancer pulmonar, ovarian şi de san la pacienţi care, netrataţi astfel, ar muri. Alegerea pare a fi una uşoară – sacrificăm copacul pentru o viaţă de om – dar numai până când aflăm că pentru fiecare pacient tratat trebuie tăiaţi trei copaci. (Al. Gore)

Trei copaci sau o viaţă umană, trei copaci sau posibilitatea de a prelungi viata unui bolnav? Eu aş alege omul, persoana, fiinţa umană, aş spune că merită să tăiem pentru ea trei copaci. Putem sacrifica trei copaci pentru a salva viaţa unui om. Dar pentru vicepreşedinte se pare că acest lucru nu este la fel de clar. (David McIntosh, membru al Camerei Reprezentantilor)

Cine plăteşte preţul? Eu nu voi plăti niciun preţ personal. Copiii mei sunt prea mari, iar nepotul mi-e prea mic. Nici dvs, după câte înţeleg, nu veţi plăti un preţ personal, prin membrii familiei. Şi atunci, cine plăteşte preţul? Militarii americani şi familiile lor. Eu am vrut doar să vă reamintesc acest lucru.(Barbara Boxer, senator)

Vă mulţumesc pentru atenţie”

DE-MI-SI-A, madam!

************************************************

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ŞI CONSIDERAT CA ATARE

************************************************

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Sindromul „ANTI-UDREA”

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

*********************************************************