Elena Udrea, ea înşivă*…

Aş fi vrut să intitulez articolul „ELENA UDREA FAŢĂ CU REACŢIUNEA”, dar mi-am amintit aserţiunea „Madame Bovary c’est moi”.  L-am preferat pe Flaubert lui Caragiale.

Deci… Elena Udrea! Un subiect sau o temă pe care o văd, a posteriori, încadrabilă în mai multe dintre categoriile acestui blog: „Creionul chimic”, „Gică Contra”, „Atitudini” şi „Întrebări deschise”…

Opiniile pesediştilor şi liberalilor despre ea nu se califică pentru o discuţie cât de cât serioasă. Şi unii şi alţii sunt ori complexaţi, ori vindicativi, ori în general şi una şi alta. De asemenea, părerile publicului de matracuce bovarice (că tot venise vorba) aflate la menopauză, sau de tatai frustraţi, bolnavi de „sindromul anti-Udrea„, care o detestă motivat, nu mă interesează.

Nici crizele erotico-economice ale unor maniaci vulgari şi misogini, de tipul C.T. Popescu, Dinescu sau Nistorescu, nu pot fi luate în discuţie, aceştia fiind incurabili şi motivaţi doar patologic şi financiar.

Dar constat că şi oameni cu un presupus scaun la cap, pe cât posibil neutri sau chiar susţinători ai preşedintelui Băsescu, se lasă bântuiţi de obsesia Udrea. Persoane, personaje şi, din păcate, chiar personalităţi din societatea civilă cu ştaif se lasă duse de această „convenienţă” inedită şi absurdă: distanţarea de Elena Udrea. Ultima pe care am „prins-o” este poeta Angela Marinescu.

Desigur, când eşti om de cultură, sau jurnalist din categoria „quality”, dă prost să te contrapui intelectualismului alinamungiupippidic. Nu te poţi pune rău cu dumnezeirea academică în chiloţi tetra şi ciorapi mercerizaţi dându-te cu necurata care se îmbracă de la Prada.

Noţiunea „Elena Udrea” – că a ajuns o noţiune, o sintagmă –  este mereu întâmpinată în cercurile înalte cu „văleu ma chère” sau „olio dear„. De ce? Nu cred că ştie nimeni. Cum ziceam şi despre raportarea la Traian Băsescu în articolul «„Şozul” de a fi anti-Băsescu», probail că acelaşi curent „şoz” funcţionează şi în cazul Elenei Udrea.

Hai să fim lucizi şi în fond respectuoşi cu noi înşine.

Cine şi mai ales CE este, de fapt, Elena Udrea, dincolo de personajul folcloric şi imaginar (creat de aspectul ei plăcut, de o incontestabilă inteligenţă, de un talent şi un curaj politic şi de o certa charismă) maculat scatologic prin trecerea din gură-n gură de la grobienii Ciutacu şi Badea, prin obscenul grotesc Dinescu până la toţi cei care cred că demnitatea proprei lor autobiografii necesită o trecere pe trotuarul celălalt când vine vorba despre ea?

Există bigoţi ai lui „crede şi nu cerceta” care trăiesc cu convingerea fermă că Elena Udrea s-a născut la Pleşcoi, că firma „Dalli” îi aparţine ei sau soţului ei, Dorin Cocoş, că a achiziţionat perdele în valoare de 75.000 €, că toată activitatea ei s-a rezumat la tricotat, dat cu mopul, călărit, plimbat cu bicicleta şi scris pe zidurile pariziene „Romania land of choice”, doar pentru că aşa a apărut în gazetele lui Patriciu, Sorin Roşca Stănescu, Vântu, sau Voiculescu sau aşa s-a văzut la televizor. Deşi alegaţiile şi calomniile au fost dovedite ca mincinoase, deşi turismul s-a mişcat bine, deşi, în ciuda crizei şi a infrastructurii, TUI a revenit în România.

De unde provine această voluptate a calomniei, a asocierilor porcoase şi a dispreţului extrem faţă de o persoană?

Şi atunci chiar întreb:

• De ce se crede, fără niciun temei serios şi concret, că Elena Udrea ar fi imorală, când ziarele au publicat fotografii sau secvenţe video şi au arătat-o pe sfânta Adriana Săftoiu vinovată de adulter, pe Ana Birchall în ipostaze… (de)favora(bi)le, sau pe Paul Păcuraru făcând cybersex de unul singur.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai proastă, dacă a făcut acum nu ştiu câţi ani, când nu ocupa nicio funcţie importantă, o gafă privind Norvegia, decât Adrian Severin (cel cu H2O-ul), decât viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu (care habar n-are cât este dobânda de politică monetară), decât ministrul Adomniţei (pe care l-au învăţat copiii câte stele sunt pe drapelul Europei), sau decât mulţi, mulţi alţii?

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai abuzivă decât tot guvernul Tăriceanu, care a prăpădit pe nimic 3,5 milarde de Euro la sfârşitul lui 2008? Sau decât Rodica Stănoiu, care şi-a aranjat vânzarea unei  coşmelii din Filiaşi, în valoare reală  de 2.500 $, către SNP Petrom (companie de stat pe atunci!) cu 100.000 $? Sau decât atâţia alţii despre ale căror abuzuri, acte de corupţie sau matrapazlâcuri ziarele au tot scris de 20 de  ani încoace?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai putin onorabilă decât aceeaşi Stănoiu, sau decât Voiculescu, Roşca Stănescu, Ghişe şi ceilalţi turnători la Securitate? Sau decât Vadim Tudor ori Adrian Păunescu? Sau decât alte persoanje feminine sinistre de teapa Aurei Vasile?
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai puţin cinstită decât Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Şerban Mihăilescu, Ovidiu Muşetescu, Sorin Pantiş, Ioan Avram Mureşan?

• De ce se crede că activitatea ministerială a Elenei Udrea ar fi mai „oneroasă” decât cea a lui Orban, Mitrea, Nicolăescu, Remeş, Dan Ioan Popescu, etc.? De ce ar fi ea o membră a unei camarile şi n-or fi toţi clienţii politici ai PSD şi PNL? De ce ar fi ea o jefuitoare de bani publici şi n-ar fi cei care au privatizat ca în codru, la comision, tot ce s-a putut, cei care au returnat ilegal TVA în valoare de miliarde sau cei care au cedat subsolul Mării Negre? Cazuri în care, democratica şi transparenta coaliţie majoritară din parlament nu a găsit de cuviinţă să ceară, prin intermediul unor justiţiare comisii (şi încă cu celeritate) nicio începere a vreunei cercetări penale.

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai cu tupeu decât Adrian Năstase, primul care a introdus golănia în discursul politic invitând, de la tribuna parlamentului, să i se numere coaiele. Pe care a dovedit că nici nu le are, ascunzându-se, de ani buni, pe sub scaunele parlamentului şi în fustele mătuşii Tamara de justiţia care îl caută.
  

• De ce se crede că Elena Udrea ar fi mai incompetentă decât miniştrii Chiuariu, Adomniţei, David, Nicolăescu sau Cioroianu, ca să nu-i pomenim decât pe unii mai recenţi. Sau mai incapabilă decât Crin Antonescu care n-a realizat absolut nimic într-o intreagă carieră de politician şi de parlamentar, care n-a votat nici măcar o singură dată în sesiunea parlamentară de toamnă a anului 2007 şi care este cunoscut ca un chiulangiu notoriu de la serviciul în care l-au trimis credulii care l-au votat.
  

• Şi a propos, de ce se crede că Elena Udrea nu este un bun ministru al turismului? Au făcut mai multe şi au fost oare mai buni şi mai competenţi: Mihai Lupoi (guvernul Roman), Dan Matei Agathon (guvernele Văcăroiu şi Năstase), Akos Birtalan (guvernul Ciorbea), Sorin Frunzăverde (guvernul Vasile), Ovidiu Silaghi (guvernul Tăriceanu)??? Îşi mai aminteşte cineva de ei? N-au consumat şi ei bugete? Proiectul ţeapă al cuplului Agathon-Năstase „Dracula Park” n-a existat? Palmierii din Mamaia morţi de mici n-au existat? Ce amnezii subite handicapează astăzi onorabilele creiere din societatea civilă şi din mass media de salon?

Doamnelor şi domnilor intelectuali civili, civici, cinici, cum oţi mai fi, sunteţi nişte ipocriţi!

De ce vedeţi, abia acum, şi numai în Elena Udrea, toate defectele şi toate metehnele celor enumeraţi mai sus de care nu v-aţi indignat decât prea puţin?

Cu ce, prin ce şi de ce este Elena Udrea mai rea sau mai puţin bună decât oricare dintre noi sau dintre voi?

N-aveţi şi domniile voastre scăpari şi bâlbe, interese şi veleităţi, ambiţii şi putere, cadavre prin dulap?

Vă rog puneţi mâna şi citiţi Ioan 8,7.

Obiecţia că ea, spre deosebire de dumneavoastră, este demnitar, nu ţine. La fel aţi gândit şi v-aţi comportat şi când nu era ministru.

N-am onoarea!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

___________________________

* O fi oare necesar să mai precizez că acest dezacord al pronumelui de întărire are un schepsis?

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009