Bărbatul cu ovare

Iată ce scrie, pe blogul propriu, bărbatul cu ovare intitulat Stelian Tănase:

ROMÂNIA D-NEI UDREA

«Universitatea George Washington (am locuit într-o vreme în apropiere) din capitala SUA face o listă cu ţări care prezintă riscuri. Pentru unii poate că asta e o calitate. Nărăviţii de trai bun nu mai vor să locuiască în hoteluri 5 stele.

Sunt ţări, ca România, pe care e o adevărată aventură să le vizitezi. Adică drumuri proaste, locuri sălbatice, nesiguranţă. Hoteluri clasa “a se evita”. Tîrfele, cîrduri- cîrduri pe marginea şoselelor, vă aşteaptă la preţuri OK! E mîncare multă , să sperăm ca scapi fără o toxinfecţie alimentară. E bine să bei apă minerală din sticlă pentru că aia de la robinet are tot felul de mizerii.  Ţară coruptă, unde la aeroport, la vamă, la hotel, în restaurante, în magazine, pe plajă, în autocar, eşti asaltat de indivizi care te caută la portofel. Şi cine nu te fură, are altă tehnică – întinde mîna să îl şpăguieşti. Aici poliţaiul vrea o hîrtie de 100 euro că ţi-a dat bună ziua. Dacă are motiv să te ardă, să îţi ia carnetul de ex, distracţia te costă cam 500. E ţara unde dacă ai ghinon să fii tîlhărit ( să zicem îţi dispar lucrurile din camera de hotel) ai şansa să dai de funcţionari, recepţioneri, paznici, poliţişti, care ridică din umeri. E un tic nervos Carpato – Dunăreano-Pontic. Toată lumea aici suferă de el.  Ce plăceri au unii! Sunt masochişti, desigur. Avantajul este totuşi că odată ajuns acasă, ai ce povesti ! Mă rog, dacă ajungi !

Ţara Elenei Udrea, şefa cu turismul, are cu ce se mîndri. Apărem şi noi într-un clasament mondial în faţă, nu la coadă. Să nu ne mai ruşinăm atît!»

Acest mâncător de căcat, servil și frustrat de orice femeie mai frumoasă sau mai virilă ca el, adică chiar și de Zoe Petre, care are mai multe coaie, se răfuiește în acest mod, tipic celor ca el, cu… Elena Udrea. Minciunile din text le sesizează orice trăitor din România.
La fel și bâlba de Gâgă a „scriitorului” Tănase: «E bine să bei apă minerală din sticlă pentru că aia de la robinet are tot felul de mizerii.» Cu alte cuvinte România e țara în care la robinet curge… apă minerală.

Aș dori, totuși, ca cineva să-mi indice măcar O (UNA, 1) „atracție” națională, dintre cele enumerate de Tănase și puse în spinarea Elenei Udrea, care să nu corespundă și României oricăruia dintre domnii: Tăriceanu, Năstase, Ciorbea sau Văcăroiu.

Voluptatea de wanker a lui Tănase de a plodi asemenea texte mi se pare maladivă.

♦♦♦ ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET ȘI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ȘI INTERPRETAT CA ATARE! ♦♦♦

***

© Alexandru Dan Mitache • 2011

Petre Barbu, „Presa ca o flegmă”

__________________________________________________

Presa ca o flegmă

Petre Barbu, senior editor • 22 octombrie 2010

__________________________________________________

Pentru cine facem presă: pentru propriile interese sau pentru public?

«Stenogramele discuţiilor lui Sorin Ovidiu Vîntu cu ziariştii şi managerii trustului său de presă seamănă cu nişte flegme. Groase şi verzi. Am simţit un puternic disconfort al viscerelor când am citit cum Stelian Tănase îi cerea voie patronului să se ducă la TVR 1 să comenteze rezultatele alegerilor prezidenţiale. („Problema ­este să nu te superi tu sau Realitatea să-mi zică…”) Parcă Stelian cerea voie tatălui să se ducă afară, să se joace cu p… în nisip. În faţa patronului nu mai era analistul politic tobă de păreri, care măcăne jovial în fiecare vineri seară cu Mircea Dinescu. (Şi când mă gândesc că Tănase a condus cândva „Revista 22” şi a fost membru fondator al GDS!).

Ce jalnic mi s-a părut Cornel Nistorescu care i-a dat în gât pe „ăştia de la Realitatea”, care „au de două zile caseta cu povestea Alro şi nu vor s-o dea”. Imaginea lui Nistorescu, care îi şuşoteşte în ureche stăpânului cât de proaste şi rele îi sunt slugile, este memorabilă, oricât am blama aceste stenograme. Ce caraghios este „faimosul” manager de presă Sergiu Toader, care aproba, ca un yesman desăvârşit, „strategia de business” a stăpânului. („Absolut! OK! E corect, da!”)

M-am ţinut de burtă, de parcă băusem pilitură de electrozi de sudură cu suc de roşii, când am citit cum gomosul Doru Buşcu se făcea preş şi cum simandicosul manager de la Realitatea TV, Cătălin Popa, îi raporta „cârmaciului” ultimele „realizări”. Să mai spun ceva despre odiosul Bogdan Chirieac? (Şi când mă gândesc cu câtă emfază vorbeşte despre geostrategia politică a Rusiei…)

Aceste flegme au un singur destinatar: consumatorul de presă (scrisă şi audiovizuală). Modul acesta de administrare a presei exclude cu cinism publicul. Mai mult, îl umileşte. Românul care scoate din buzunar bani pentru a cumpăra produsele de presă şi cărora le asigură audienţa (vânzările de publicitate!) este ignorat şi manipulat. Dacă trusturile de media din România, aflate în proprietatea aşa-numiţilor moguli, funcţionează după astfel de „strategii de business”, să nu-i mai mire pe ziariştii oneşti de ce scade audienţa muncii lor. Pentru că alţii, slugi şi pupincurişti de vocaţie, le îngroapă credibilitatea. În fond, pentru cine facem presă: pentru propriile interese sau pentru public? Ce încredere mai poate avea consumatorul de presă într-un jurnalist onorabil şi cinstit, care munceşte la trusturile lui Vîntu, Voiculescu şi Patriciu? Mai ales când trăieşte tot timpul cu suspiciunea (sau dovada) că informaţia pe care o cumpără este otrăvită! Sau totul este umplut cu flegmă şi publicul nu mai are scăpare?

Aceste stenograme nu vor schimba faţa (sau feţele) presei româneşti. Să le căutăm scuze acestor oameni de presă sau să le plângem de milă este ca şi cum am juca rolul unui chelner care, înregistrând plângerea unui client că ciorba îi miroase a urină, l-ar chema pe bucătar şi acesta, după ce ar evalua situaţia, ar scuipa gros şi verde, asigurându-l pe client că a adăugat ingrediente naturale. Poftă bună!»

„Realitatea” trage apa

«Doamnelor şi domnilor, felul în care Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac înţeleg, dar mai cu seamă practică meseria aceasta, nu are legatură cu felul în care noi o înţelegem şi o practicăm, cu regulile şi cu principiile profesionale ale Realitatea TV. Drept urmare, Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac NU VOR MAI fi invitaţi în studiourile Realitatea TV.»

Astfel a sunat anunţul prezentatorului ştirilor de astăzi de la ora 18:00.

O măsură tardivă, dar firesc binevenită. Totuşi incompletă.

Domnul Sergiu Toader a tras apa, slavă Domnului! Dar a rămas în mână cu nişte hârtii igienice mânjite gros.

După această decizie a postului de televiziune „Realitatea TV” privind declararea persona non grata a lui Sorin Roşca Stănescu şi a lui Bogdan Chireac, mi se pare oportună, necesară, dar nu şi suficientă, concedierea imediată a unor lingăi „prudenţi” şi probabil solidari, ca RĂZVAN DUMITRESCU, ADRIAN URSU, OANA STANCU şi STELIAN TĂNASE, spălători fervenţi ai celor doi în ultimele zile. Aceste patru personaje sinistre mi-au amintit, prin comportamentul lor abject, de crainicii Televiziunii Române din timpul evenimentelor de la Timişoara şi din Bucureşti din zilele de 16–21 decembrie 1989.Cei patru nu au decât să se ducă să-şi câştige pâinea, sau ce le place lor să mănânce, la trustul concurent.

Domnule Toader, ar fi o chestiune de minimă consecvenţă şi de maximă decenţă.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Piotr Smolar, „Otrava în vene”

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

„Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. „Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  „Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. „Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. „De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a „lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. „Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. „Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. „A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. „Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. „Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. „Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. „Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. „Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: „Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. „Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. „Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

Articolul mi-a fost semnalat de PETITparis, căruia/căreia îi mulţumesc din nou.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009

Întrebare deschisă adresată domnului Andrei Pleşu despre un posibil viciu

Domnule Pleşu,

Ştiu că sunteţi o persoană ocupată şi că practicaţi privitul la televizor numai în scop homeopatic.

Dacă veţi citi vreodată aceste rânduri, vă rog să efectuaţi efortul gastric de a urmări emisiunea „Tănase şi Dinescu” din data de 30 octombrie 2009 (video mai jos), sau de a accesa site-ul „Realitatea TV” şi acolo arhiva emisiunilor „Tănase şi Dinescu”. Nu va fi greu, căci, iată, vă pun eu la dispoziţie link-ul respectiv AICI.

Dacă nu mă înşel, sunteţi prieten cu Mircea Dinescu. În orice caz, lumea vă ştie prieteni.

Sunt convins că sunteţi la curent cu viaţa politică românească.

Vă rog urmăriţi emisiunea şi spuneţi-mi sincer dacă mai continuaţi să-i fiţi prieten. Dacă vă mai asumaţi acest viciu.

Vă mulţumesc.

P.S. – Les amis de vos amis sont vos amis?

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009