Întrebare deschisă adresată lui Victor Rebengiuc (Un lacheu la curtea regelui Vântur)

Domnul Victor Rebengiuc – stânjenitoare rima politică a acestui patronim! – apare într-o postură absolut jenantă de cap de afiş în ultima producţie a departamentului de agitaţie şi propagandă a postului de televiziune „Realitatea”.

Nu întâmplător am ales această fotografie în care privirea sa stă coborâtă, aşa cum, cred eu, ar trebui să mai stea destul timp de acum încolo.

După fâsurile penibile rezultate în urma celorlalte campanii iniţiate de-o minte fără priză în realitatea din afara „Realităţii”, „Treziţi-vă! Asta nu e România noastră” (în rolul principal diva Alexandra Svet) şi „Solidari cu judecătorii” (în rolul principal cabotinul Cornel Nistorescu), grupul media al domnului Sorin Ovidiu Vântu a inventat ceva nou, cu o râvnă demnă de o cauză mult mai bună: campania intitulată coşbucic „Noi vrem respect!”.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Textul dramoletei, deşi se vrea patetic şi mobilizator, este şchiop, ciung şi chior, este banal, seamănă a compunere şcolară şi ca autor al lui îl bănuiesc pe Răzvan Dumitrescu sau pe Cosmin Prelipceanu. E prea sărac cu duhul şi prea proletcultist pentru a fi fost închipuit de altcineva. Faptul că domnul Rebengiuc a acceptat contractul ţine de demnitatea domniei sale şi apare cu atât mai paradoxal cu cât în propoziţie este vorba tocmai de solicitarea respectului. Sentiment care, domnule Rebengiuc, nu se cere, ci se MERITĂ! Mă aşteptam ca dumneavoastră — în calitate de actor care a muncit o viaţă întreagă pe scenă pentru a-l câştiga – să ştiţi acest lucru.

Una dintre problemele acestei campanii este că ea este promovată de un post de televiziune care demonstrează zilnic că NU mă respectă, încercând ca prin intermediul angajaţilor săi să-mi mototolească mintea, să mă convingă ca albu-i negru, ca negru-i alb şi că griul jeg e roz bonbon sau bleu cais.

O altă problemă este că ea a fost realizată mai demult, dar a fost declanşată – evident on purpose – exact în ziua în care PDL şi-a asumat cu curaj o guvernare monocoloră şi minoritară, după ce Ion Iliescu şi Marian Vanghelie au scos PSD din guvern rupând coaliţia, bagând în mă-sa munca lui Bazac, a lui Diaconescu, a lui Marian Sârbu sau a lui Andronescu; după ce nicio altă formaţiune politică n-a avut curajul să-şi asume răspunderea şi riscul de a oferi măcar un ministru. Aşadar intenţia de manevră politică, de acţiune electorală, este evidentă şi numai un actor bonom ar putea să n-o constate. Mă îndoiesc, însă, că domnul Rebengiuc este un bonom ingenuu. Îi acord doar lipsa de viziune politică caracteristică acelui tip de intelectuali şoz care făceau, în occident, apologia stângii pe vremea când, dincolo de cortina de fier, mureau în lagărele comuniste milioane de alţi intelectuali. Sunt convins că domnul Rebengiuc habar nu are că, dacă Traian Băsescu nu câştigă alegerile prezidenţiale, indiferent cine ar deveni preşedintele României după 6 decembrie, ţara ar încăpea inevitabil pe mâna unui guvern făcut de şi după asemănarea lui Iliescu şi Vanghelie, cu tuşe de diferite grosimi puse de Hrebenciuc, Năstase, Mazăre şi compania de baroni hămesiţi după dieta impusă în ultimii cinci ani de actulalul preşedinte.

Cu indiferent cine la Cotroceni, chiar şi cu Oprescu, independentul lui Iliescu, sau cu Antonescu, tot PSD-ul va învârti ţara. Liberalii n-ar face decât să ţină bâzul, stipendiaţi şi controlaţi de un tip ca Patriciu care, s-a văzut recent cu ce respect maro şi moale îi umple pe cei căinaţi şi cică reprezentaţi de Rebengiuc: preconizează să înlocuiască 600.000 de bugetari cu calculatoare şi îşi bagă banii, scoşi din vânzarea, către străini, a unor active româneşti(!) – dobândite aşa cum se ştie –, în Georgia, în loc să-i investească în România, unde ar da de lucru unor români şi unde ar contribui la efortul comun de combatere a crizei economice.

Domnul Rebengiuc se crispează pe noţiunea de „respect” în timp ce televiziunea care l-a angajat dă imagini cu pensionari care se bat pentru un kilogram de zahăr şi pentru o sticlă de suc ieftin.

Domnul Rebengiuc îşi imaginează că „respectul” a fost cooperativizat şi că poate fi revendicat, ca pe o cotă-parte în natură, de către tot poporul. De către babele care se păruiesc la coada de la agheasmă sau de la moaşte, de către judecătorii Monei Pivniceru, de către funcţionarii cu prime de vacanţă la Ibiza, de către pişcotarii lui Vanghelie de la Romexpo, sau de halitorii de mici ai aceluiaşi din parcul Izvor. Respect pentru mass media? Respect pentru acei profesori care impun prin şantaj meditaţii obligatorii? Respect pentru cadrele medicale care cer şpagă? Respect pentru funcţionarele nesimţite? Nu, dragă domnule Rebengiuc. Statistic, ca şi deştepţii, oamenii respectabili sunt o minoritate.

Demersul „Realitatea TV” este o mânărie politico-ideologică comisă într-o situaţie electorală. Iar domnul Rebengiuc apare, oarecum zăpăcit – culmea ironiei – nu de Prospero, ci de Calibanul Vanghelie.

România între Prospero şi Caliban

Asistăm, evident, la o nouă poziţionare politică mascată a unui trust de presă, într-o conjunctură în care candidatul Mircea Geoană, aflat la a treia(!) lansare consecutivă, de parcă e o rachetă în trepte zburătăcind mereu fără combustibil prin norii politicii româneşti, are un penibil 19% în sondaje, fiind ignorat de o diferenţă de 11%-12% dintre susţinătorii PSD, adică nu mai puţin de… o treime!!! O situaţie în care, deşi îşi frânge bojocii încoţopenindu-se în tirade sforăitoare şi deja obositor de acuzatoare, dar eliptice de predicatul mesajului politic programatic, Crin Antonescu râmâne blocat într-un şablon uzat, ineficient şi nu reuşeşte nici măcar să-i facă pe cei care-l susţin să recunoască deschis acest lucru, fără riscul de a deveni rizibili.

Într-un astfel de context, domnul Rebengiuc se lasă luat de toartă şi pus, alături de Badea, de Ciutacu sau de Ciuvică, pe raftul cu murături al opoziţiei majoritare conduse de Iliescu, Vanghelie şi Patriciu. Restul, s-a văzut în aceste zile, nu (mai) există.

Ca şi în cazul protestului împotriva fenomenului „Spiru Haret”, afacerea „Respect” vine tardiv, prea ostentativ şi neverosimil.

Marele actor Victor Rebengiuc a jucat, din păcate „prea” excelent, rolul micului agitator politic.

Probabil pe bani!

Sau nu?

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

„Şozul” de a fi anti-Băsescu

De-un timp, de când scena societăţii româneşti a început să re-fie populată cu intelectuali şi cu boieri, a devenit trendy să fii „şoz”. Adică să te contrapui celuilalt trend, celui mitocănesc-manelist, dar nu în registrul ieftin al mondenului, ci în acela superior al social-politicului. Si ça fait chose, on est „şoz”…

Curentului „şoz” îi aparţin, îndeobşte, persoane mature, bine crescute, de-o anumită cultură, cu „pretenţii”, cum se spune. Sunt şi persoane d’alea care roşesc când le survolează câte o măscară şi d’alelalte cu limbajul defulat. Ce le uneşte este darul gândirii categorice, căci aceste persoane, intelectuale fiind, cugetă la modul serios, dogmatic şi maniheist. Şi dacă tot cugetă, trebuie ca rezultatul cugetării să ia forma unor păreri. Neapărat radicale, pe măsura adâncimii exerciţiului intelectual care le-a generat. Arhetipul mascul cu aspect fizic şi intelectual „şoz” ar fi, de pildă, Cristian Tudor Popescu. La feminin, nu pot evita figura Monicăi Tatoiu, de altă pildă. Şi Bogdan Chireac aduce mult a şozeur, căci are acea apetenţă pentru vorbirea în titluri-sentinţă, prin care ne rezolva zilnic trecutul, prezentul şi viitorul, ba chiar şi istoria.

Ce poate fi mai nobil, mai moral şi mai… „şoz” decât să ţâţâi din buze şi să drăcui discret când vezi o „tupeistă” prăpădind neruşinat, pe nişte perdele şi – precis – şi pe hainele ei de lux, bănişorii bugetului naţional consolidat cu care, dacă primul ministru nu era un pitic pedelist, bieţii magistraţi ar fi avut ce pune pe masă copiilor lor famelici. Ce poate fi mai „şoz” decât să deduci, din strochii de testosteron stătut ai lui Dinescu, Nistorescu sau Popescu, că femeia e o sumă de spaime: de la puţă la constituţie, că fură banii bucureştenilor cu parcările ei, ale lui bărba’-su, ori ale altcuiva, sau că sfidează ditamai comiţia parlamentară, comiţie având în compunere o vestită vedetă a revistelor  „Ciao”şi „Cancan”, dar şi un vestit datornic cu 10 milioane de euro la stat, îngrijoraţi de morala blondei, respectiv de bugetul gestionat de ea.

O mătuşă de gradul doi îmi sonda, de curând, la telefon, bonitatea politică şi nivelul „şozului”: „Mon cher, sper că tu nu eşti cu Băsescu ăsta…”. De frica unei eventuale dezmoşteniri pe criterii politice am căzut în păcatul lui Petru, şi, până au cântat cocoşii sfârşitului convorbirii, m-am lepădat de trei ori de „dictator”. „Nuuuu, dragă, Doamne fereşte! Sunt cu… (mi-am amintit brusc că tot familionul nostru era cu liberalii, de la paşopt) …Antonescu!”. Şi în aparté: „Ptiu, puşchea pe limbă!”. Desigur că habar n-avea nici de ce nu trebuie să fii cu Băsescu, nici de ce trebuie să fii cu Antonescu, în afară de faptul că aşa e… „şoz”, după ce monarhismul şi regele au ieşit din modă şi după ce, de curând, a aflat că le beau monde nu se mai duce la jour fixe la Universitate. Că în mare măsură datorită lui Băsescu a aflat de ce i-a stat bărbatul arestat timp de şase ani prin ’50, sau că Băsescu i-a semnat actele de punere în posesie de pe urma cărora încasează nişte chirii bunicele nici nu mai are vreo importanţă.

Un alt „şozism” este acela de a fi un ex-băsescian scârbit de impardonabila mezalianţă cu PSD-ul, deşi, de un an încoace, niciun „dăştept” n-a reuşit să indice o altă soluţie guvernamentală mai bună, mai plauzibilă şi mai posibilă, în condiţiile date. Cred că nimeni n-ar putea cita, onest şi cu seriozitate, un număr de nouă-zece ministeriabili liberali suspecţi de competenţă. Las’ că dacă PD-L + PSD = prostituţie, PSD + PNL = virtute, în mintea bidimensională a alegătorului „şoz”.

„Şozul” anti-Băsescu ia, uneori, forme groteşti şi absurde, ca deunăzi, când, în sala Ateneului Român (nu pe stadionul Ghencea), unor indivizi banuiţi de melomanie le-a trecut prin cap să… huiduie când ministrul culturii i-a înmânat violonistului şi dirijorului rus Maxim Vengerov ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler pentru merite deosebite în promovarea Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, acordat, constituţional, nu de primarul sectorului 5, ci de către preşedintele României. Gestul de a huidui la Ateneu, de un penibil intrinsec, este agravat de mizeria morală a celor care l-au comis. Aş fi fost curios să văd la televizor, sau măcar într-un ziar sau pe vreun blog, pe unul dintre spectatorii care l-au huiduit pe Băsescu. Să văd dacă purta papion sau lămpaş. În orice caz, din imaginile montate şi transmise „cu repetiţie”, ca sa dea mai bine, în emisiunea lui Gâdea, reieşea un fel de murmur sau de rumoare vagă tăiată strident de un fluierat (poate admirativ?), în timp ce „Cotidianul” titra straşnic: „Traian Băsescu, huiduit copios în absenţă la «George Enescu»!”. Mă întreb dacă vajnicii şozmani (refuz să cred că femeile huiduie, sau că în sală se afla Olguţa Vasilescu) ar fi huiduit la fel de curajos dacă preşedintele se afla pe scenă, ori chiar prin cartier.

A frecventa festivalul „George Enescu”, a rămâne treaz după un triplu concert de pian, vioară şi violoncel de Beethoven şi după o simfonie de Bruckner şi a-l huidui la scenă deschisă pe cel care a condamnat în mod oficial comunismul şi care a descătuşat arhivele fostei securităţi mi se pare o mare porcărie. Dar acest gest devine chiar o MÂRŞĂVIE când este făcut cu Ion Iliescu prezent în sală.

Este o mârşăvie într-un moment în care dosarele unui „mic” genocid cu peste 1000 de morţi, pe coperta morală a cărora stă numele fostului preşedinte, a ajuns după 20 de ani la CEDO, fiind lăsat de izbelişte de-o justiţie – a treia putere în stat – care îşi pune poalele-n cap şîi mâinile în şoldurile lui madam’ Pivniceru, răstindu-se gutural la cel care invocă dreptatea în numele tuturor victimelor Revoluţiei si mineriadelor; într-un moment în care Doru Mărieş se afla de o lună în greva foamei; când Dorin Tudoran îi scrie preşedintelui o patetică scrisoare deschisă pe această temă; când generalul Stănculescu îşi petrece penitenţa la cazinou; şi când la televizor a reapărut, invocată de Andreea Creţulescu, lugubra stafie a Rodicăi Stănoiu ca să ne vorbească despre… justiţie. În acest context, huiduirea lui Traian Băsescu depăşeşte stadiul gestului de frondă şi al atitudinii „şoz” şi se transformă în complicitate morală cu negăsiţii făptuitori ai crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990.

Iată unde poate duce ideea – „şoz”, bineînţeles – că Traian Băsescu ar fi un tip „conflictual”. In fapt, conflictul lui Băsescu există şi el este cu „liniştea iliesciană”, de care ar trebui să nu uităm niciodată. Mai ales când Iliescu ne propune soluţii, atitudini, idei sau… oameni(!).

De asemenea, văd ca tot „şoz” este să te laşi cucerit de „manifestul” propăşirii personale al Alexandrei Svet, să pui botul la campania „Solidari cu judecătorii!”, lansată de  „Cotidianul” – în evul său mediu primitiv numit Nistorescu –, sau să te laşi pe mâna frustrărilor lui Emil Constantinescu şi a intereselor economico-judiciare ale lui Dinu Patriciu intrând în maşina de spălat creiere a „platformei sociale” spunesitu.ro.

Este, aşadar de bonton – sinonim aproape perfect cu „şoz” – să te laşi vrăjit de retorica unor personaje cu solzi pe obraz, ce par a data din jurasicul comunist timpuriu, paukerian, (îmi amintesc, nu ştiu de ce, de Pivniceru, Bărbulescu sau Costiniu), care se plâng – cu un tupeu pe lânga care cel isteric al sindicalistului Marius Nistor nu e decât un scâncet de copil – că judecătorii sunt agresaţi în independenţa lor şi că riscă zi de zi să rămână cu onoarea nereperată din cauza unui executiv violator de fete mari. Dintre care, unele, se îmbată ca porcu’ făcând gălăgie pe stradă, altele iau şpagă şi altele dau soluţii definitive pentru care, la CEDO, statul român este condamnat să plătească despăgubiri uriaşe tot din banii mei.

Vocea virilă a unei Jeanne d’Arc de la Justice clamează azi din toţi bojocii, veşnic vehementă şi indignată, că nu vieniturili lunari di zăşi şi suti di mii di lăi şî bunâstarea piersonalî a majistraţâlor contiează acum (sanchi), ci însâşi bunâstarea şî intiegritatea putierii judecătorieşti, ca instituţiî „a riepublişii”. I-aş întreba pe toţi magistraţii, care astăzi îşi pot manifesta dreptul de a vorbi liber şi de a-şi cere şi aproba orice fel de fiţe, prin ce săli de tribunal luminoase, dotate cu aer condiţionat, calculatoare şi instalaţii HiFi, îşi practicau meseria pe vremea când erau şi liberi, şi independenţi, şi neameninţaţi cu imixtiunea politicului, şi bine plătiţi… adică pe vremea când actul de justiţie în România se administra fără mare osteneală pentru că justiţia o faceau, prin sinistra Stănoiu, domnii Năstase şi Iliescu (dacă ne-am lua după nişte celebre stenograme, înregistrate – fără îndoială, nu-i aşa? – de serviciile aservite încă de pe atunci lui Băsescu). Aş mai întreba unde erau atunci vocile groase şi cu acşient care scandalizează azi bunul simţ al românilor?  Nu pun, însă, aceste întrebări, pentru ca nu sunt… „şoz”.

Eu refuz „şozul”. Refuz să uit, să nu văd, să nu gândesc cu capul meu şi să nu discern. Refuz „şozul” de a-i crede pe Roşca Stănescu, pe Nistorescu, pe Popescu, pe Chireac şi pe toţi ceilalţi vârâţi pânâ peste cap nu numai în profunde conflicte de interese cu deontologia şi în incompatibilităţi cu adevărul, ci şi în afaceri suspecte şi cu iz. Refuz să-mi las perverite şi inteligenţa şi umorul şi bunul gust de evoluţiile lui Stan, Ciutacu sau Badea. Refuz manipulările stângace şi neroade de la „Realitatea TV”. Refuz, deci, cu îndârjire, să fiu „şoz”!

Refuz să-l cred pe Mircea Geoană că nu e de fapt stânga lui Iliescu, dreapta lui Vanghelie, vârful lui Hrebenciuc şi dosul lui Năstase.

Refuz să-l cred pe Crin Antonescu când spune că e independent de interesele lui Dinu Patriciu, un personaj care, am văzut, are puterea (i)morală şi politică de a-şi arunca la lada de gunoi a istoriei un prieten bun, care şi-a sacrificat o parte a carierei pentru el. Refuz să-l cred că, în afara unor compuneri frumoase dar găunoase, ne mai poate spune şi altceva, că dispune de puterea şi de sprijinul necesare luptei împotriva abuzurilor parlamentarilor, magistraţilor sau a tuturor mafiilor aflate, momentan, cu motoarele pompelor de supt bani la turaţie minimă.

Refuz să-l iau în serios pe Sorin Oprescu, atâta timp cât, ca independent, se combină cu Cozmâncă şi se frecventeză pe şest cu Iliescu.

Refuz, de asemenea, să cred că Traian Băsescu ne va face să trăim bine sau să vedem ţepe garnisite cu carne de corupt. Cred, însă, că trăim nu mai bine, dar mai onest şi că ţepele, deşi goale, sunt acolo, la vedere… Şi mai cred că, atunci când lacrimează, când se hăhăie, când ia poziţii serioase în probleme majore pe care le şi aşează pe calea soluţionării, atunci când spune „găozar” sau „ţigancă împuţită”, atunci când semnalează deraiaje ale unor instituţii ale statului, sau când dă peste mâini şi peste guri unora… cel care vorbeşte nu este un ventriloc din spatele paravanului, ci însuşi preşedintele României.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET

ŞI EL TREBUIE CONSIDERAT, CITIT ŞI INTERPRETAT CA ATARE !

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Fenomenul Svet şi efectul Doppler

Zgomotul, oarecum strident, făcut de prematur eşuatul „experiment Svet” se pierde deja în uitare (după ce a fost prăvălit şi tăvălit în derizoriu de către concurenţă).

Domnişoara Svet n-a izbutit decât, cel mult, evocarea unui ilustrativ memento poetic:

«Fulger negru… trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung…
Parcă zboară,
Parcă-noată,
Scuipa foc, înghite drum,
Şi-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată…

A trecut…
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere…
Scade-n depărtare…
Piere…

Iar în urmă-i, din tufişuri,
De prin tainice-ascunzişuri,
Se ivesc pe jumătate,
Păsarele ciufulite,
Alarmate
Şi-ngrozite:
-Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze şi pitulici.

Doar un pui de piţigoi,
Într-un vârf de fag pitic
Stă cu penele vulvoi
Şi, făcand pe suparatul:
-Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…» *

Sau doar o… „comeată”!

____________________________________________

*  George Topârceanu, Acceleratul

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009