Traian Băsescu nu pleacă pe mare

***

© Alexandru Dan Mitache • 2013

De ce trebuie să facă Pufulete ciocu’ mic, mic…

Cei care o căinează pe „biata” Adriana Săftoiu pentru proaspăta dar binemeritata șutare în cur din PNL omit o sumedenie de lucruri, care, e drept, n-au nicio legătură cu spiritul telenovelist, lacrimogen, de tip „Romantica” sau „Acasă”, care îi animă pe cei mai emotivi în asemenea cazuri – nu-i așa? – strigătoare la cer.

Acest articol nu se referă la golănia generalizată și cu metastaze din actualul P„NL”, nici la nevropatiile probabile ale liderului semi-nord-coreean KăK-ă-Rău Sen-Il, ci la partea „vătămată”.

Să fim realiști. Doamna Săftoiu era ceva spre „nimendrum” până când Traian Băsescu nu a numit-o consilier prezidențial la Cotroceni. Urmând ca, la scurt timp după aceea, să-i numească șef la S.I.E. și provizoriul soțior, celebrul Elvis.

Părerea mea este că dacă cineva te face om, e urât ca tu să-l faci neom, evident ulterior, adică în momentul în care îți găseșeti pe  altcineva are te face și mai om (a se citi parlamentar vedetă). Iar procedeul cu omul și neomul a continuat până ieri, când al doilea „cineva”, respectiv Partidul Național Liberal, a devenit (extrem de brusc și prin surprindere) mai rău decât… Partidul Comunist.

Doamna Săftoiu, să nu uităm, ne-a tot uimit cu moralitatea dânsei din ultimii șase ani, adică de când păstrează o tăcere de aur atunci când colegii dânsei îl fac de băcănie și îl acuză de abuz pe Traian Băsescu pentru suspendarea din funcția de ministru al apărării a lui Teodor Atanasiu, în decembrie 2006, după o plângere penală dovedită a fi calomnioasă semnată personal de… Adriana Săftoiu („Consilierul prezidențial Adriana Săftoiu a depus la Parchetul Militar o plângere penală împotriva ministrului apărării, Teodor Atanasiu, pe care îl acuză că ar fi folosit Direcția de Informații a Armatei pentru a afla detalii despre activitatea ei la Cotroceni.” – Sursa: EVZ)

N-am prea auzit-o pe fosta consilieră prezidențială să-și asume acea porcărie, nici s-o regrete, disculpându-l pe Președinte. Iar dacă cumva a fost pusă s-o facă și a făcut-o, porcăria ei morală e și mai mare. Asta ca să punem un prim jalon…

Așadar, obiceiul doamnei Săftoiu de a flegma abil, printre dinți și cu boltă, spre locurile în care s-a încălzit, nu e de ieri, ci de alatăieri și chiar de răsalaltăieri.

Să ne amintim și de discretele apropouri sau insinuări, la fel de calomnioase, la moralitatea altei femei (o colegă întâmplător mai frumoasă, mai inteligentă și mai capabilă), în situația în care paparazzi au imortalizat fotografic o aventură de scară de bloc, pe cât de adulteră, pe atât de notorie în presă (Sursa: Cancan).

Căci, ceea ce deranjează la doamna Săftoiu nu-i ceea ce este ea, ci ceea ce vrea să pretindă sau să pară că este. Adică un fel de sfântă în latex…

Biografia doamnei Adriana Săftoiu este, poate, mai puțin cunoscută, sau poate doar… uitată.

Să ne amintim că…

„Dupa ce intre anii 2001-2004 a lucrat drept consilier la REMITROM 2000 si director al Biroului de Presa al Partidului Democrat (PD), in urma alegerilor din noiembrie 2004, Adriana Saftoiu a fost aleasa ca deputat de Bucuresti pe listele Aliantei Dreptate si Adevar PNL-PD. A fost validata ca deputat la data de 17 decembrie 2004 prin Hotararea Camerei Deputatilor nr.36/2004, dar a demisionat din Parlamentul Romaniei la 22 decembrie 2004, demisie aprobata prin Hotararea Camerei Deputatilor nr.40/2004.” (Sursa: RTV)

Așadar, despre „seriozitatea parlamentară” a domniei sale se pot bănui multe. O demisie după numai 5 zile de deputăție spune, în acest sens, totul. Ceea ce reprezintă un al doilea jalon. De asemenea, să remarcăm că pe doamna Săftoiu n-au deranjat-o deloc „bubele” biografice sau „vamale” ale domnului Vasile Blaga, nici cele de „integritate” ale domnilor Radu Berceanu, Adriean Videanu, Cezar Preda etc., din moment ce a acceptat nu numai slujba „de tinerețe” și „de lansare” la P.D., ci și o candidatură parlamentară pe listele acestui partid, într-o perioadă în care „compromișii” îl conduceau. Grețurile doamnei Săftoiu apar mai mereu atunci când treaba se împute pentru domnia sa, nu pentru cei de care se delimitează strategic, după modelul Bastus.

Iată de ce și-a găsit doamna Săftoiu să demisioneze și să plece de lângă președintele Traian Băsescu în data de 28 martie 2007, la modul teatral, în plin proces de suspendare a acestuia (18 ianuarie 2007 – 19 aprilie 2007), când orice element „de imagine” conta enorm. Dar, vorba zicalei… „prietenul la nevoie se cunoaște”. Iar doamna Săftoiu era, probabil, deja prietena cuiva. Schimbarea tontului de soț dintr-o extrem de importantă funcție de securitate națională pe care o făcea de caterincă a trebuit sancționată de către soțioara pălită în onoarea ei de familistă (destul de) convinsă.

După demisia de la Cotroceni (cam ca și după cea din februarie a.c. din Parlament), doamna Adriana Săftoiu declara nespus de frumos: „E doar o masură administrativă. Rămân în continuare un susținător al politicii și proiectelor lui Traian Băsescu.”

Cât de apropiată a rămas de binefăcătorul ei, Traian Băsescu, și cât de susținătoare i-a rămas, s-a văzut în primăvara lui 2008, când s-a înscris în partidul care, cu nici un an în urmă, votase mizerabil pentru suspendarea și demiterea acestuia, partid declarat cel mai fanatic și mai ticălos dușman al lui Traian Băsescu. Dar urmau alegerile din același an 2008 și nu se putea ca doamna Săftoiu să rămână, fără „coledz”, mă-nțelegi neicușorule. Ce mai conta o onoare nereperată, dar remaiată mediatic prin atitudini de primadonă ingenuă care nici usturoi n-a mâncat, nici până-n loje gura nu-i miroase? Mai ales că, doar în trimestrul I 2010, dânsa avea să pape fix 10.584 € pe deplasări externe cu efecte desigur vitale pentru patria mumă. Despre zelul parlamentar al doamnei deputat Săftoiu am scris, în 25 septembrie 2008, într-un pamflet intitulat „Proasta și chestia”, după celebra luare la mișto a Parlamentului României de către doamna Adriana Săftoiu, membră a acestuia. Aceasta ținuse un discurs complet aiurea, pe care nu i l-a ascultat nimeni (semn de „mare prețuire și respect”), dar care a fost aplaudat din plin, pe linie de partid. În urma acelui discurs, doamna deputat declara, nonșalantă și fără să demisioneze imediat dintr-un for atât de tembel:

«„Am vrut să le arăt colegilor că putem să spunem orice, lucruri alandala, ilogice sau, dimpotriva, lucruri perfect logice şi de substanţă, că oricum nu conteaza”, a declarat Săftoiu pentru cotidianul citat, precizând că a facut acest gest ca “revoltă” faţă de felul în care aleşii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce ar trebui să fie activitatea parlamentară.»

Acum, doamna Săftoiu recidivează. Sesizând, probabil, că profilul mediatic neprihănit al domniei sale nu se prea potrivește cu tâmpeniile și ororile săvârșite ori comise de colegii politici, s-a transformat într-o Doina Cornea a Partidului Național Liberal, de astă dată. Or, problema cu partidele este că ele sunt organizații politice caracterizate prin ceea ce se numește „democrație de partid”, pe de o parte, și „disciplină de partid”, pe de alta. Democrația de partid presupune că partidele au sisteme de decizie și de conducere alese liber, că ideile pot fi exprimate liber, dar că, odată o decizie adoptată, ea devine obligatorie pentru toți membrii acelui partid. Opiniile contradictorii se exprimă până la vot. După vot, după alegeri și după adoptarea unor hotărâri, intervine disciplina de partid. Obligatorie pentru fiecare membru, indiferent cât de vedetă e. Dacă fiecare membru al oricărui partid ar fi liber să critice ceea ce majoritatea a decis deja, n-ar mai fi partide, ci simpozioane sau cenacluri. Așadar, disidența individuală într-un partid reprezintă un nonsens, o aberație. Disidențele, când sunt colective, conduc la sciziuni, iar cele individuale la… demisii. Asta în prezența unei minime morale și a lipsei fripturismului. „Marile caractere”, care nu suportă constrângerile și canoanele vieții de partid, nu au decât să rămână ziariști la „Rompres” sau la „Mediafax”, sau pur și simplu „liber-cugetători” apartinici.

Nimeni nu mai e obligat (încă) să se înscrie în vreun partid, ca pe vremea lui Ceaușescu. Adeziunile sunt astăzi benevole, libere, dar presupun și niște asumări. Doamna Adriana Săftoiu, atunci când s-a înscris în P.N.L. a semnat, în Cererea de adeziune, sub următorul text, pe care și l-a asumat:

 „Declar că am citit Statutul Partidului Naţional Liberal, Regulamentul de aplicare al Statutului, Codul Etic şi sunt de acord cu toate prevederile acestora.

 Consider a fi de datoria mea ca după dobândirea calităţii de membru PNL, să susţin moral şi material partidul, în vederea atingerii ţelurilor pe care şi le propune, fără a condiţiona această susţinere de favorizarea obţinerii de avantaje.” (Sursa: P.N.L.)

A critica însuși sistemul statutar al alegerii conducerii partidului imediat după desfășurarea acesteia, chiar dacă acest sistem implică alegerea „pe găști”, înseamnă un act de indisciplină de partid, dar a rămâne în continuare în acel partid înseamnă o acceptare a situației și a conducerii alese. Doamna Săftoiu avea obligația să demisioneze sau să tacă. Numai că tăcerea nu face rating și deci nici publicitate personală în mass media.

Anul acesta, în luna februarie, doamna Adriana Săftoiu a rămas, sau a fost lasată, din nou, în ofsaid. După ce toți parlamenatrii liberali – și dânsa laolaltă cu ceilalți – au promis, prostește și absurd, că demisionează din parlament în semn de protest, aceștia s-au răzgândit brusc, dar previzibil, în buna tradiție deschisă de celebrul „Răzgândeanu”, iar doamna a rămas, cum se zice, cu plasa în mână. Goală (plasa, nu doamna).

Demisia de „onoare” a doamnei Săftoiu (ajunsă deja o demisiomaniacă) din Parlament a reprezentat, evident pentru orice minte deprinsă cu logica, o arătare cu degetul, ba chiar cu reflectorul, a „dezonoarei” în primul rând a tuturor colegilor ei parlamentari răzgândeni, care n-au mai demisionat, dar și a partidului în ansamblu care a luat decizia „răzgândirii” oportune. Deoarece ori aceștia au fost niște oameni fără caracter, ori doamna Săftoiu a fost o apucată. A fost un nou moment în care doamna Săftoiu a fost mai mult „Pufulete” decât doamnă, acceptând să rămână membră a unui asemenea colectiv politic de toată mizeria. O persoană de atâta „onoare” într-un partid de atâta „dezonoare”. Nț, nț, nț…

De fapt, apartenența doamnei Săftoiu la P.N.L. – la acest P.N.L. –  a continuat, fără mari mustrări de conștiință, și în timpul recent confirmatului (de către Comisia de la Veneția) „puci” antidemocratic, antistatal și antiprezidențial. Doamna Pufulete a cotit-o șmecherește, toată vara, prin studiourile televiziunilor în care își dădea cu părerea la modul „da, dar nu”.

Corolar:

E ușor penibil să te vaiți mereu că ești violată dacă tot umbli noaptea pe la capătul tramvaiului 8 din Prelungirea Ferentari.

 

***

© Alexandru Dan Mitache • 2012

© Foto: http://www.sutu.ro; http://www.enational.ro

Referendumul și cele 5 atitudini posibile

Din moment ce s-a confirmat – sper că fără echivoc – că referendumul va fi validat de către Curtea Constituțională numai dacă la urne se prezintă 50% + 1 din cetățenii cu drept de vot înscriși pe liste, adică va fi un referendum CU PRAG, este clar că NU TREBUIE VOTAT!

Există, în acest moment, 4 atitudini posibile:

1. Prezența la vot și votul „DA” ale useliștilor, ale puturoșilor, ale pomanagiilor și ale inconștienților, ale ne-europenilor, adică o atitudine BANDITESC-IRESPONSABILĂ.
2. Prezența la vot și votul „NU” ale celor care țin cu Traian Băsescu, dar care n-au înțeles despre ce e vorba, adică o atitudine IGNORANTĂ.
3. Boicotarea referendumului prin neprezentare, motivată de strategia neîntrunirii majorității care ar l-ar valida constituțional, adică o atitudine PRAGMATICĂ.
4. Boicotarea referendumului prin neprezentare, motivată prin dorința exclusivă de a nu cauționa un act abuziv, ilegal și nedemocratic reprezentat printr-un PUCI, adică o atitudine IDEALIST-MORALĂ.

Atitudinile 1 și 2 sunt, categoric, dăunătoare democrației din România prin consecințele extrem de grave, catastrofale chiar, pe care le-ar putea avea, pe termen scurt, mediu și lung, dacă referendumul ar fi validat de Curtea Constituțională și dacă Traian Băsescu – singura și ultima piedică rămasă în calea mafiotizării țării – ar fi demis.

Atitudinile 3 și 4 sunt, la fel de categoric, binevenite din moment ce ele reprezintă, în fond, un REFUZ al demersului US„L” și al complicilor săi de a-l demite pe Președintele Traian Băsescu, prin combaterea atingerii „pragului” și deci prin invalidarea referendumului..

Problema care apare este aceea a propagandei puciștilor, care deja ignoră ideea de REFUZ AL CETĂȚENILOR FAȚĂ DE LOVITURA DE STAT, asimilând-o INDIFERENȚEI CETĂȚENILOR FAȚĂ DE TRAIAN BĂSESCU. Goe Ponta a declarat foarte răspicat că nu contează decât cei care se prezintă la vot, restul constituind, din punctul său de vedere, o mulțime nulă.

În sfârșit – mi-e și groază să mă gândesc – ar putea apărea o a… 5-a atitudine, care ar fi și cea mai mizerabilă dintre toate. O atitudine „à la Nicușor Dan”.

Se știe că acest sinistru personaj de paie a militat, în 2007, PENTRU suspendarea Președintelui Traian Băsescu. Se mai știe că această marionetă a US„L” a mizat și s-a folosit de „candoarea” unor „naivi” ale căror minți le-a tirbușonat făcând pe „democratul imparțial”.

Or, tocmai în numele acestui „justițiarism politic” ar putea ieși Nicușor Dan, sau un erzaț al său, cu ideea ca „telectualii cu conștiință” SĂ SE PREZINTE LA REFERENDUM ȘI SĂ PUNĂ ȘTAMPILA ȘI PE „DA” – PENTRU SANCȚIONAREA „DICTATORULUI” – ȘI PE „NU” – PENTRU SANCȚIONAREA DEMOLATORILOR DEMOCRAȚIEI -.

Intenția și rezultatul unui asemenea demers ticălos sunt evidente. Întrebarea „cui prodest?” nici nu se mai pune.

Așa să ne ajute și, mai ales, să ne păzească Dumnezeu!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2012

Run Dinu, run!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

TRUCAJ – „Forrest Gump” (1994) – întâlnirea cu… John Lennon (decedat în… 1980)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

ORIGINAL – John Lennon & Yoko Ono în Tony Cox’s Show

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

TRUCAJ – „Forrest Gump” (1994) – întâlnirea cu… John F. Kennedy (decedat în… 1963)

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Băsescu cenzurat! • Declaraţie / 27 noiembrie 2009 – oar 16:00

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Victorie europeană pentru cuplul Dacian Cioloş, jucător / Traian Băsescu, antrenor

FELICITĂRI, DACIAN CIOLOŞ!

Preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene a Bundestag-ului:

«Nominalizarea lui Dacian Ciolos la Agricultură arată greutatea preşedintelui României la Bruxelles»

de R.P. HotNews.ro

Vineri, 27 noiembrie 2009, 16:30 Actualitate | Esenţial

«Presedintele Comisiei pentru Afaceri Europene a Bundestagului, Günter Krichbaum, l-a felicitat printr-un comunicat pe Dacian Ciolos pentru nominalizarea sa in functia de comisar european pentru Agricultura. „Aceasta nominalizare este atat un succes personal al lui Dacian Ciolos, cat si al presedintelui Romaniei Traian Basescu”, se arata in mesajul transmis de germanul Gunter Krichbaum.

„Acest succes arata greutatea mare pe care presedintele Romaniei o are la Bruxelles„, continua presedintele Comisiei pentru Afaceri Europene din Parlamentul german. „Prin aceasta decizie, presedintele Comisiei Europene Barroso a acordat Romaniei un portofoliu deosebit de important in viitoarea Comisie Europeana”, continua parlamentarul german. „Faptul ca noului comisar roman i se acorda acest domeniu de activitate atat de important este o mare dovada de incredere pentru Romania”, incheie Krichbaum.

—

Reactia vine la cateva ore dupa ce presedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso, a anuntat lista comisarilor europeni. Dacian Ciolos a fost desemnat comisar pentru Agricultura si Dezvoltare rurala. „Este cel mai competent candidat pe care l-am avut pentru Agricultura„, a declarat Barroso.»

*     *

*

 

«Liderul europarla- mentarilor PSD, Adrian Severin l-a atacat duminică pe potenţialul candidat al României la postul de comisar european, Dacian Cioloş, spunând că acesta „nu este unitatea de măsură a patriotismului” şi că la CE nu ne ducem să spunem „la ce adâncime trebuie pusă sămânţa”.»

Pare ăsta un Romulus Zăroni al vremurilor noastre!

Pare el, oare, un bou sinistru care mai este şi un trădător al intereselor româneşti?

Filmuleţul văzut cu capul

Filmuleţul realizat de „?”, prezentat şi garantat de „Gardianul” şi de Dinu Patriciu, distribuit de „Realitatea TV” şi „Antena 3” a fost văzut de toată lumea. Ne-am strepezit ochii în nuanţe de chelii şi de mâneci, în culori de copil şi în fotograme comentate. Ni s-au tocit lentilele ochelarilor holbându-ne la stop-cadre.

Citind presa on-line şi comentariile aferente, am ajuns la concluzia, relativ tristă, că ne-am obişnuit atât de mult cu parateleviziunea telenovelelor şi a genurilor „uşoare” încât am uitat să mai şi gândim ceea ce vedem. Suntem mereu gata să participăm la concursul de dat sentinţe.

Să ne imaginăm că FILMUL NU AR FI EXISTAT. Să ne imaginăm că incidentul ar fi fost relatat verbal sau în scris, cu lux de amănunte – exact aşa cum apare în film – şi că ar fi fost comentat exact aşa cum s-a întâmplat aseară la „Realitatea TV” de către Dinu Patriciu şi Lavinia Şandru care au certificat, veridicitatea faptelor din postura de martori oculari. În faţa unor acuzaţii atât de grave, cu siguranţă că, în lipsa „dovezii irefutabile” a imaginilor, în lipsa lui „am văzut cu ochii mei”, am fi apelat puţin mai mult la creier, la logică, la bunul simţ logic al îndoielii anterioare certitudinii .

Din păcate, imaginile difuzate au produs efectul contrar: am ajuns la îndoieli plecând de la certitudine.

Suntem asaltaţi cu analize spectrografice, cu marturii ale mătuşii, ale copilului, ale vecinilor, ale celor de faţă la adunarea electorală din 2004. Toate au valoare de întrebuinţare nulă! Toţi cei menţionaţi pot fi cumpăraţi, toţi pot fi ameninţaţi, toţi pot fi corupţi sau şantajaţi, fiecare poate fi subiectiv sau părtinitor, habarnist sau mincinos.

Vă propun, aşadar, ca dincolo de imagini, dincolo de mărturii, dincolo de politică şi dincolo de antipatii sau de simpatii să (ne) răspundem la opt probleme simple şi elementare, având ca arguent că PROPRIA NOASTRĂ INTELIGENŢĂ NU POATE FI CORUPTĂ:

1. În afara de Lavinia Şandru, despre care ştim cîtă credibilitate are, de ce nu a intervenit până acum niciun alt participant la acel miting aflat atunci pe scenă (Meleşcanu, Tăriceanu, etc.), care ar fi trebuit să fie martorii celor două loviri?
2. Întrebat de ce nu a relatat sau de ce nu a devoalat până acum “monstruozitatea” la care a fost martor, Patriciu a răspuns că nu a făcut-o pentru că nu a avut dovezi. Nu pare hilar că într-un mediu în care se împroaşcă, de 20 de ani încoace, cu calomnii sfruntate, pe domnul Patriciu l-a apucat brusc discreţia morală în legătură cu omul despre care crede că i-a dictat arestarea? Apoi, pentru a întoarce spatele unui „scelarat” nu-i trebuie nimănui dovezi. Declari ceea ce ai de declarat despre persoana respectivă, îi retragi sprijinul acordat până în acel moment şi te retragi din grupul ei. Eu am avut cunoscuţi turnători şi atunci cand am aflat acest lucru m-am despărţit de ei, fără să trebuiască să dovedesc ceva.
3. Din problema expusă mai sus se naşte întrebarea firească: de ce au mai mers Dinu Patriciu şi prietenul său Călin Popescu Tăriceanu liniştiţi, zâmbitori şi triumfători împreună şi alături de „sceleratul bătauş de copii” Traian Băsescu, câteva luni bune, până fix în momentul în care acesta a refuzat favorul cuprins în faimosul bileţel roz, care era galben?
4. Dinu Patriciu a afirmat că a vazut cu ochii lui ÎNCĂ o lovitura în… PLEXUL copilului. Plexul este situat la nivelul cavităţii abdominale. Cum a putut ajunge Băsescu cu mâna la acel nivel? Dacă această a doua lovitură despre care vorbeşte Patriciu a avut loc când copilul era pe scenă, la îndemâna lui Băsescu, este evident că ar fi fost văzuta măcar de câteva zeci de oameni, dintre cele câteva mii care erau prezente acolo.
5. Cum de n-a ieşit la iveală această înregistrare video în momentul referendumului de suspendare a preşedintelui, cand ar fi fost cu adevărat distrugătoare şi când ar fi putut scuti câţiva cercetaţi penal de emoţii măcar doi ani?
6. Cum de timp de cinci ani absolut nimeni nu a pomenit o vorbă despre ACEST gest oribil, atâta timp cât s-a turuit la nesfârşit despre beţii, orgii, trafic de armament, etc.? Cum se poate ca într-o societate atât de plină de bârfe şi de calomnii să nu transpară aceste fapte comise într-un loc atât de public şi într-un moment atât de vizibil, văzute de unii dintre cei mai aprigi duşmani ai preşedintelui?
7. Îi vede cineva pe Lavinia Şandru şi pe Cosmin Guşe tăcând, discret, pudic şi deontologic, timp de 5 ani şi nesuflând niciun cuvânt despre acest incident ştiut şi văzut de centuristă cu ochii ei de căprioară (atît de blândă? nu, atât de păroasă), după câte sute de alte minciuni nedovedite au mai spus cei doi în această perioadă???
8. În sfârşit, îl vede cineva pe Băsescu enervându-se, sau măcar supărîndu-se, dacă un copil (sau chiar oricine altcineva) striga atunci „Votaţi Iliescu!” (când de fapt candida Nastase, care încerca, tocmai, să-şi detaşeze imaginea de cea a lui Iliescu )?

Răspunsurile la toate aceste întrebări nu le dau imaginile, ci inteligenţa, buna credinţă şi onestitatea logicii fiecăruia dintre noi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu?

*             *

*

Chestiunea filmului şi problema lui Patriciu şi a lui Băsescu nu o rezolvă decât o expertiză făcută de o autoritate internaţională competentă.

Subiectiv fiind, aş spune că o asemenea expertiză ar fi bună pentru liniştea lui Traian Băsescu şi pentru neliniştea lui Dinu Patriciu.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Un caz de morală

«Decenţa ar trebui să vă spună că un bărbat care are trei femei în casă le respectă. Un bărbat căruia nu i s-a întâmplat niciun incident dramatic în care să-şi lase soţia singură să ajungă în situaţii dificile.»

Asta i-a spus astăzi preşedintele Traian Băsescu liberalului Crin Antonescu, în cadrul duelului consumat la Cluj, răspunzând unui atac al acestuia, care-l acuzase că a promovat mai mult femeia obiect, femeie cu tupeu, decât femeia care „ţine casa”.

Acestea sunt, aşadar, cuvintele. Crin Antonescu nu a replicat nimic. Acesta este un fapt.

© NewsIn

O serie de moralişti cu manii de ciocli voyeur-i au tras imediat concluzia că Băsescu a făcut aluzie la cazul fostei soţii a lui Crin Antonescu, Aurelia, care s-a sinucis, în anul 2004, fiind bolnavă de cancer. Caz pe care presa – mai ales cea locală – l-a comentat, atunci, îndelung.

De ce trebuie mereu să le treacă unora prin cap doar orori şi monstruozităţi?

De ce sunt unii captivaţi până la obsesie de voluptatea Răului?

De ce se simt unii oameni datori să facă extensii forţate numai pentru a-şi motiva propriile gânduri murdare, ilustrând adagiul „fiecare vede prin prisma lui”?

Cum să asimilezi cuvintele „situaţii dificile” cu situaţia unei femei bolnave de cancer care se aruncă de la balcon? Această din urmă situaţie este, oare, una doar… „dificilă”? Cât de cinic şi de maniac al eufemismelor trebuie să fie cineva pentru a face o asemenea analogie?

Traian Băsescu, informat despre reacţiile şi comentariile iscate de replica sa, a făcut o precizare arătând că s-a referit la propria sa soţie, pe care nu a lăsat-o singură atunci când a fost însărcinată.

Dar, presupunând că aluzia la situaţia soţiei decedate ar fi reală, de ce nu a negat-o Antonescu?

Iar dacă nu a negat-o şi dacă este adevărat că şi-a părăsit soţia bolnavă de cancer – aşa cum au scris tot nişte ziarişti la vremea aceea –, cine este de blamat? Cine este nedemn? Băsescu, care a evocat cazul, sau Antonescu, care l-a creat?

Văd că cei mai mulţi ziarişti – cu optica lor bizară – au considerat că Băsescu este nedemnul blamabil, Antonescu fiind doar… victima.

Aurelia, când s-a aruncat în gol,  se gândea, cu siguranţă, la… ticălosul de Băsescu.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Un preşedinte la curtea regelui Ubu

Incident diplomatic grav!

Băsescu este de vină!

Cu cine? Cu Republica Moşierească Cetate.

Preşedintele-moşier al acestei ţări, în care preşedintele Traian Băsescu a efectuat astăzi o vizită particulară, a declarat că va trece la represalii împotriva României deoarece a fost ostracizat, nepermiţându-i-se să ia cuvântul la adunarea electorală a omologului său român.

Acţiunile diplomatice punitive ale preşedintelui-moşier vor cuprinde dări cu curul de pământ, bombardamente cu isterii, bâlbâieli, rafale de fraze eliptice de subiect, predicat, atribut şi complement, dar bogate în onomatopee şi interjecţii, subliniate cu elocvente „ă”-uri şi „î”-uri şi punctate cu stropşeli lichide împrăştiate auditoriului.

Axa Cetate-Murfatlar-Cotnari-Turţ din venele preşedintelui-moşier va interveni salutar la cel mai înalt nivel şi incendiul declanşat la nivelul sinapselor sale va fi stins, ca de obicei, într-o baie de alcool în sânge.

„Aici în Cetate port eu sunt gazda”, a spus preşedintele feudal local, pentru care primarul şi autorităţile locale nu există. „Satul românesc traieşte în evul mediu”, a mai descris el realităţile din zonă.

Daţi o simplă căutare pe Google cu subiectul „Cetate port”. Veţi descoperi grandomania patologică a unui tiran local ubuesc: un port „cultural” cu salată de fasole, adică cu ce mai are baronul Dinescu în cap.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Republica Liniştită România

_______________________________________________________________

Motto: «Alo, linişte! Tovarăşi, ce e cu voi? Staţi liniştiţi! Linişte! Linişteeee!»

_______________________________________________________________

Într-un interesant articol publicat pe VoxPublica şi intitulat „Împreună„, Robert Turcescu pune, la un moment dat, un diagnostic:

«Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.»

şi imediat apoi o întrebare retorică şi prudent impersonală:

«Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea.»

Apoi adaugă, idealist cum îl ştim:

«Azi, cu o doză mare de regret şi tristeţe, privind dintr-un colţ spre societatea românească a zilelor noastre şi izolîndu-ne măcar preţ de cîteva ceasuri de tumultul electoral, am putea trage concluzii folositoare pentru perioada post-alegeri. Prea puţine depind de cine va fi viitorul preşedinte. O ţară prost croită nu se repară cu indicaţii de la Cotroceni. Nu Obama salvează SUA de recesiune economică. Istoria progresului unor naţiuni e scrisă de efortul naţiunilor înseşi. Un efort comun care corectează din mers greşelile perioadelor precedente.»

M-am încumetat să-i postez, acolo, un comentariu, deşi e greu să obiectezi unui articol atât de bine scris, chiar dacă unele idei conţinute în el şchioapătă serios şi dacă autorul, uneori, nu vede pădurea de copaci.

Putem, oare, crede că “Liniştea” (aceea menţionată şi în recentul articol din Le Monde) este un adjuvant sau un catalizator al unei recroiri a României, a statului român?

Deocamdată avem un stat şi o Constituţie croite, poate ştiţi, exclusiv sub regimurile Iliescu.

Groapa fundaţiei a fost săpată încă din zilele Revoluţiei, primele betoane au fost turnate în CPUN şi sub FSN, iar edificiul statal a fost desăvârşit pe vremea dinozaurilor PDSR-işti şi PSD-işti de tristă amintire din guvernările lui Văcăroiu şi Năstase. Croiala constituţională sur mesure comandată ţării şi poporului de cuplul Iliescu-Năstase prin mintea lui Iorgovan şi braţul lui Cozmâncă ne arată, pentru prima dată, abia acum în mandatul lui Traian Băsescu, când e supusă meandrelor funcţionării reale a democraţiei, cât de inadecvată este şi cât de supusă unei dorite şi premeditate stări de Linişte, ca aceea la care făcea apel şi Elena Ceauşescu din balconul C.C.-ului.

Ion Iliescu este singurul politician care şi-a pus amprenta asupra modelării statului român postrevoluţionar, până la Băsescu. Cine altcineva a mai iniţiat vreo formă sau reformă structurală?  Trăim, în ciuda miilor de legi adoptate ulterior, în ciuda aquis-ului comunitar şi a armonizării legislative, a aderăriil la NATO şi UE, în acelaşi stat îmbătrânit moral şi anchilozat, construit de Iliescu, după mentalitatea lui Iliescu, pentru oamenii lui Iliescu. Aceştia sunt, în principal, cei care l-au ajutat în timpul Revoluţiei şi care, după aceea, i-au ţinut scara pentru preluarea şi consolidarea puterii înainte şi după mineriade, până în 2004, în schimbul impunităţii lor.

Poate că memoria nu mă ajută, dar cred că nimeni altcineva nu a atins, cu adevărat, nici structura de rezistenţă a statului, nici „structurile”.  Constantinescu a încercat să tragă o spoială cu disperist de interior la exterior. Prima ploaie l-a trimis într-un subsol al unei pagini din cartea de istorie. Şi după alte ţigări, dar nu pentru Coposu, ci pentru Iliescu, care nici măcar nu fumează. Nici partidele, nici parlamentul, nici vreun guvern, nici prăpădita de societate civil-politică, nici mass media n-au atins, măcar cu o floare, timp de cincisprezece ani, statul româno-iliescian, Republica Liniştită România, caracterizată nu numai prin mineriade, ci şi prin manipulări, prin controlul puterii, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, discreditarea opoziţiei prin tot felul de diversiuni, controlul resurselor statului, rezistenţa la reformă, contestarea dreptului la proprietate, nostalgia unei orientări către Kremlin, castrarea justiţiei… (o cuprinzătoare evocare a amprentelor lăsate la locul faptelor de către Ion Iliescu reuşeşte să facă Roxana Preda în articolul „Ion Iliescu sau «faţa umană» a comunismului” din Evenimentul Zilei / 2 noiembrie 2009).

Istoria acestor douăzeci de ani va consemna, aşadar, doar două nume implicate în „afaceri” cu soarta statului. Două „persoane fizice”: ILIESCU şi BĂSESCU! Nu degeaba lupta se dă, astăzi, mai mult decât evident, între ei doi, toţi ceilalţi fiind doar nişte marionete sau nişte simple butaforii de decor.

Putem, printr-un simplu dar onest recurs la memorie, să comparăm acţiunile majore ale celor doi şi să decelăm malignul şi benignul.

Acum, când cineva (întâmplător Băsescu) vrea să zguduie – cu “deranjul” şi „scandalul” inerente oricărei zguduiri – starea de dolce far niente a statului iliescian şi a structurilor sale, hop, adepţii “liniştii de balcon” sar din somnul raţiunii lor (dar şi al… statului) în sprijinul bătrânului lor creator.

“Deranjurile”, „scandalurile” şi „atentatele la linişte” INIŢIALE, cauzate de iniţiativele lui Băsescu privind atât votul uninominal cât şi, acum, restructurarea parlamentului şi reforma constituţională, au devenit, brusc, sub impactul ameninţării cu referendumul, cauze dragi celorlalte partide, care tergiversaseră şi obstrucţionaseră aceste proiecte. Ne amintim şi scanadalul provocat de Băsescu când a condamnat crimele comunismului, sau când a impus respectarea legii privind transferul dosarelor Securităţii de la „servicii” către CNSAS, declanşând o lustraţie formală şi mai mult morală în societatea românească.

În fond, Robert Turcescu nu are dreptate şi este idealist (sau, cu scuze, face pe idealistul) când aşteaptă de la INSTITUŢII – fie ele fundamentele democraţiei – o reformă la nivelul statului. Parlamentul României si în general establishment-ul românesc este esenţialmente retrograd şi profund reacţionar. Structurilor statale actuale Iliescu le-a creat un cadru – aproape „autarhic” – inspirat din „Ferma animalelor”, pe care privilegiaţii nu acceptă ca cineva sa îl modifice. De aceea, nicio acţiune de modernizare serioasă a României nu va fi iniţiată sau sprijinită din interior de către indivizi parctic inamovibili.

Să nu uităm toate „idiosincrasiile” manifestate faţă de orice intervenţie, de orice monitorizare venite din exteriorul ţării: de la „nu ne vindem ţara!”, până la refuzul acordului cu FMI.

Din păcate, România dovedeşte, în continuare, că este tributară „omului providenţial”, „tătucului”, spuneţi-i cum vreţi. Incapabilă să iasă din mocirlele în care s-a băgat singură, are nevoie încă cinci ani de un viguros troliu, nu de un viguros edec. „Împreună” este, în acest moment, o iluzie.

Nu este o fericire, ci o fatalitate!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009