Republica Liniştită România

Luni, 2 noiembrie 2009
_______________________________________________________________
Motto: «Alo, linişte! Tovarăşi, ce e cu voi? Staţi liniştiţi! Linişte! Linişteeee!»
_______________________________________________________________

WP-AM - CREIONUL CHIMICÎntr-un interesant articol publicat pe VoxPublica şi intitulat „Împreună„, Robert Turcescu pune, la un moment dat, un diagnostic:

«Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.»

şi imediat apoi o întrebare retorică şi prudent impersonală:

«Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea.»

Apoi adaugă, idealist cum îl ştim:

«Azi, cu o doză mare de regret şi tristeţe, privind dintr-un colţ spre societatea românească a zilelor noastre şi izolîndu-ne măcar preţ de cîteva ceasuri de tumultul electoral, am putea trage concluzii folositoare pentru perioada post-alegeri. Prea puţine depind de cine va fi viitorul preşedinte. O ţară prost croită nu se repară cu indicaţii de la Cotroceni. Nu Obama salvează SUA de recesiune economică. Istoria progresului unor naţiuni e scrisă de efortul naţiunilor înseşi. Un efort comun care corectează din mers greşelile perioadelor precedente.»

M-am încumetat să-i postez, acolo, un comentariu, deşi e greu să obiectezi unui articol atât de bine scris, chiar dacă unele idei conţinute în el şchioapătă serios şi dacă autorul, uneori, nu vede pădurea de copaci.

Putem, oare, crede că “Liniştea” (aceea menţionată şi în recentul articol din Le Monde) este un adjuvant sau un catalizator al unei recroiri a României, a statului român?

Deocamdată avem un stat şi o Constituţie croite, poate ştiţi, exclusiv sub regimurile Iliescu.

Groapa fundaţiei a fost săpată încă din zilele Revoluţiei, primele betoane au fost turnate în CPUN şi sub FSN, iar edificiul statal a fost desăvârşit pe vremea dinozaurilor PDSR-işti şi PSD-işti de tristă amintire din guvernările lui Văcăroiu şi Năstase. Croiala constituţională sur mesure comandată ţării şi poporului de cuplul Iliescu-Năstase prin mintea lui Iorgovan şi braţul lui Cozmâncă ne arată, pentru prima dată, abia acum în mandatul lui Traian Băsescu, când e supusă meandrelor funcţionării reale a democraţiei, cât de inadecvată este şi cât de supusă unei dorite şi premeditate stări de Linişte, ca aceea la care făcea apel şi Elena Ceauşescu din balconul C.C.-ului.

Ion Iliescu este singurul politician care şi-a pus amprenta asupra modelării statului român postrevoluţionar, până la Băsescu. Cine altcineva a mai iniţiat vreo formă sau reformă structurală?  Trăim, în ciuda miilor de legi adoptate ulterior, în ciuda aquis-ului comunitar şi a armonizării legislative, a aderăriil la NATO şi UE, în acelaşi stat îmbătrânit moral şi anchilozat, construit de Iliescu, după mentalitatea lui Iliescu, pentru oamenii lui Iliescu. Aceştia sunt, în principal, cei care l-au ajutat în timpul Revoluţiei şi care, după aceea, i-au ţinut scara pentru preluarea şi consolidarea puterii înainte şi după mineriade, până în 2004, în schimbul impunităţii lor.

Poate că memoria nu mă ajută, dar cred că nimeni altcineva nu a atins, cu adevărat, nici structura de rezistenţă a statului, nici „structurile”.  Constantinescu a încercat să tragă o spoială cu disperist de interior la exterior. Prima ploaie l-a trimis într-un subsol al unei pagini din cartea de istorie. Şi după alte ţigări, dar nu pentru Coposu, ci pentru Iliescu, care nici măcar nu fumează. Nici partidele, nici parlamentul, nici vreun guvern, nici prăpădita de societate civil-politică, nici mass media n-au atins, măcar cu o floare, timp de cincisprezece ani, statul româno-iliescian, Republica Liniştită România, caracterizată nu numai prin mineriade, ci şi prin manipulări, prin controlul puterii, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, discreditarea opoziţiei prin tot felul de diversiuni, controlul resurselor statului, rezistenţa la reformă, contestarea dreptului la proprietate, nostalgia unei orientări către Kremlin, castrarea justiţiei… (o cuprinzătoare evocare a amprentelor lăsate la locul faptelor de către Ion Iliescu reuşeşte să facă Roxana Preda în articolul „Ion Iliescu sau «faţa umană» a comunismului” din Evenimentul Zilei / 2 noiembrie 2009).

Istoria acestor douăzeci de ani va consemna, aşadar, doar două nume implicate în „afaceri” cu soarta statului. Două „persoane fizice”: ILIESCU şi BĂSESCU! Nu degeaba lupta se dă, astăzi, mai mult decât evident, între ei doi, toţi ceilalţi fiind doar nişte marionete sau nişte simple butaforii de decor.

Putem, printr-un simplu dar onest recurs la memorie, să comparăm acţiunile majore ale celor doi şi să decelăm malignul şi benignul.

Acum, când cineva (întâmplător Băsescu) vrea să zguduie – cu “deranjul” şi „scandalul” inerente oricărei zguduiri – starea de dolce far niente a statului iliescian şi a structurilor sale, hop, adepţii “liniştii de balcon” sar din somnul raţiunii lor (dar şi al… statului) în sprijinul bătrânului lor creator.

“Deranjurile”, „scandalurile” şi „atentatele la linişte” INIŢIALE, cauzate de iniţiativele lui Băsescu privind atât votul uninominal cât şi, acum, restructurarea parlamentului şi reforma constituţională, au devenit, brusc, sub impactul ameninţării cu referendumul, cauze dragi celorlalte partide, care tergiversaseră şi obstrucţionaseră aceste proiecte. Ne amintim şi scanadalul provocat de Băsescu când a condamnat crimele comunismului, sau când a impus respectarea legii privind transferul dosarelor Securităţii de la „servicii” către CNSAS, declanşând o lustraţie formală şi mai mult morală în societatea românească.

În fond, Robert Turcescu nu are dreptate şi este idealist (sau, cu scuze, face pe idealistul) când aşteaptă de la INSTITUŢII – fie ele fundamentele democraţiei – o reformă la nivelul statului. Parlamentul României si în general establishment-ul românesc este esenţialmente retrograd şi profund reacţionar. Structurilor statale actuale Iliescu le-a creat un cadru – aproape „autarhic” – inspirat din „Ferma animalelor”, pe care privilegiaţii nu acceptă ca cineva sa îl modifice. De aceea, nicio acţiune de modernizare serioasă a României nu va fi iniţiată sau sprijinită din interior de către indivizi parctic inamovibili.

Să nu uităm toate „idiosincrasiile” manifestate faţă de orice intervenţie, de orice monitorizare venite din exteriorul ţării: de la „nu ne vindem ţara!”, până la refuzul acordului cu FMI.

Din păcate, România dovedeşte, în continuare, că este tributară „omului providenţial”, „tătucului”, spuneţi-i cum vreţi. Incapabilă să iasă din mocirlele în care s-a băgat singură, are nevoie încă cinci ani de un viguros troliu, nu de un viguros edec. „Împreună” este, în acest moment, o iluzie.

Nu este o fericire, ci o fatalitate!


***

© Alexandru Dan Mitache • 2009


Elena Udrea, „Referendumul” & „Geoană nu a cîştigat…”

Joi, 29 octombrie 2009

ElenaUdreaBlog


«Referendumul „coalitiei 322” – 18 mil. euro
Referendumul pentru un parlament unicameral – 1,3 mil. euro

Se intampla, nu cu mult timp in urma, in anul de gratie 2007, 19 mai, intr-o sambata. Referendumul pentru demiterea presedintelui Romaniei a fost aprobat de catre 322 de parlamentari de pe scena politica a acelui an, din formatiunile politice: PSD-PC, PNL, PRM si UDMR.

Pana aici nimic neobisnuit. Mai putin faptul ca acesta a costat poporul roman 60 milioane de lei, adica in jur de 18 mil de euro.

Cum este si firesc, va intrebati de ce atat de mult? Lucrul acesta, deloc de neluat in seama, pentru niste politicieni care se jura ca sunt in slujba alegatorilor si a tarii, a fost ,”omis” cu buna stiinta din discursurile lor. Cine a organizat referendumul celor 322? Guvernul. Cine se afla la conducerea acelui guvern? Nimeni altul de cat cel care acum vorbeste de „costuri excesive” si „smecherii politice”, Calin Popescu Tariceanu, fostul lider liberal. Incapatanarea acestuia, de a nu organiza referendumul pentru demiterea presedintelui in aceeasi zi cu alegerile europarlamentare, a facut ca bugetul statului sa fie jefuit de-a dreptul de 18 mil de euro.

La numai doi ani distanta, in 2009, referendumul pentru diminuarea numarului de parlamentari costa numai 1,3 mil de euro. Diferenta atat de mare a costurilor este urmarea directa a deciziei Guvernului de a modifica Legea Referendumului, astfel incat sa se poata utiliza concomitent sectiile de votare atat la alegerile prezidentiale, cat si la referendum.

Moralitatea si legalitatea actiunilor politice ale acestora ramane sa fie stabilite de catre institutiile statului si de catre alegatori.
In rest, vorbe, domnilor, vorbe!»

*       *

*

«Mircea Geoană nu poate să lupte umăr la umăr cu bărbaţii care s-au înscris în cursa pentru fotoliul de preşedinte.  Candidatul PSD la preşedinţie a demonstrat, prin discursul său de astăzi de la Botoşani, că nivelul său maxim de competenţă şi de competitivitate este acela al unor polemici necinstite cu o femeie, şi asta doar după ce a cheltuit sume uriaşe de bani într-o campanie de compromitere a Elenei Udrea.

Nimeni nu mi-a propus vreodată funcţia de prim-ministru şi, dacă ar fi să fac parte dintr-un guvern după alegeri, mi-aş dori să continui să gestionez domeniul turismului, un domeniu în care ştiu cu precizie ce mai am de făcut, în care am avut deja rezultate. La Botoşani, oamenii mă ştiu pentru lururile pe care le-am făcut ca locuitorii din zonă să trăiască mai bine, astfel că nu ar fi nevoie să mă afirm cu minciuni şi calomnii, asemeni  lui Mircea Geoană.

Stiind că Mircea Geoană nu-i poate face faţă direct lui Traian Băsescu, consultanţii electorali ai PSD au propus atacuri indirecte la adresa preşedintelui, prin compromiterea familiei şi a miniştrilor PD-L apropiaţi acestuia. Într-un asemenea context, ca ministru al turismului m-am aflat vreme de câteva luni în centrul unui scandal mediatic de mari proporţii, instrumentat de PSD şi PNL, pus în practică cu ajutorul trusturilor de presă ale mogulilor Voiculescu şi Vântu. S-au rostit cantităţi insuportabile de minciuni şi au încercat să îmi construiască dosare penale instrumentate de parlamentari din cele două partide.

În lipsa unui program şi a unor soluţii pe care să le prezinte alegătorilor, Mircea Geoană, măcinat de luptele interne din PSD şi complexat în faţa lui Traian Băsescu, alege să lupte cu mine.  O strategie perdantă, şi doar pentru faptul că Mircea Geoană nu a câştigat nici măcar competiţiile cu femeile din familia sa, Soţia şi Soacra.»

*       *

*