Capu’ la pesedişti şi penelişti

Auzim, în ultima vreme, tot felul de epitete adresate membrilor grupului parlamentar al independenţilor, cărora le este miştocărită chiar denumirea deşi ea este cea oficială în parlament şi deşi sunt deja douăzeci.

Cu toţii ştim câte măscări, insulte şi înjurături am putut asculta proferate la adresa lui Simirad, Oprea, Nicolicea şi a celorlaţi, de către tot felul de etici pesedişti şi penelişti, care se oftică în loc să se îngrijoreze că le pleacă oamenii către un partid despre care tot ei susţin că e în disoluţie.

Ascultându-i pe aceşti inteligenţi pesedişti şi penelişti coalizaţi condamnând cu mânie proletară „trădătorii” mă întrebam dacă nu cumva noţiunea nu e un pic ambiguă şi dacă ea nu se referă cumva şi la Adriana Săftoiu şi Renate Weber, sau la Liviu Dragnea şi Petre Roman. Mai sunt, desigur, şi alţi „răzgândiţi” atât în presă cât şi în societatea civilă… Huooo, trădătorilor şi abjecţilor care sunteţi!

Oprea-Nicolicea’s pentru noi Săftoiu-Weber doi!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Sorin Ioniţă, „De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei”

________________________________________________________

SENATUL EVZ: De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei

Sorin Ioniţă

Joi, 03 Septembrie 2009

________________________________________________________

Sorin Ioniţă: „N-o să vorbesc azi despre ideea lui Băsescu cu referendumul pentru parlament unicameral, din două motive. ”

Întâi, pentru că tema în sine nu interesează pe nimeni: nici pe dv., nici pe comentatorii TV, care rezistă maximum 10 secunde fără să te întrerupă dacă vrei să discuţi pe bune unicameralul. În al doilea rând, deoarece motivul lui Băsescu este atât de simplu încât n-are nevoie de explicaţii în plus.

În formularea splendidă a lui Bogdan Olteanu, întrebat acum doi ani de ce vrea parlamentul să-l suspende pe preşedinte, motivul sună aşa: pentru că poate. “D-aia, fiindcă pot” este consecinţa logică a climatului instituit de câţiva ani în legislativul României, unde singura preocupare a devenit lupta pe proceduri, nu pe fond. De ce se miră parlamentarii că s-a ajuns aici?

În fine. Mai important şi relevant pentru noi toţi mi se pare modul cum a fost receptat şi comentat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale – îl ştiţi, ăla cu sexul şi drogurile. Aici, am din start o mică părtinire (am fost, teoretic, membru al acestei comisii), dar una foarte mică (spre ruşinea mea, n-am contribuit la raport, fiind prezent doar la şedinţa inaugurală). Mă rezum deci la a susţine concluziile, dar de pe margine, nu din mijlocul distinşilor universitari care au toate meritele pentru redactare. Odată mărturisit acest conflict de interese, trebuie să spun că un lucru m-a şocat atunci când raportul a fost publicat.

Nu, nu tonul agramat-arţăgos cu care unii ziarişti i-au tratat pe autori, aşa cum s-au obişnuit să-i abordeze (cu oarece justificare, probabil) pe politicieni. Aici era vorba de nişte profesori ce şiau sacrificat timpul liber pentru a produce, neplătiţi, un diagnostic al stării sociale a naţiunii. N-au obligaţii publice, nu vânează voturi, ci vorbesc despre problemele reale ale bunicilor de la ţară, părinţilor sau nepoţilor celor cu microfonul în mână. Dar de la cercul strâmt al celor câteva mii de persoane din politică şi mass-media, care îşi întreţin reciproc agresivitatea şi lipsa de raţiune, e inutil să ceri un pic de deferenţă, sau măcar mimarea unui interes real pentru subiect.

Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.

Mă mai aşteptam să apară speculaţii absurde: de ce acum? Aha, preşedintele a planificat lansarea fix la debutul campaniei, să tragă din asta un folos la urne. După ani buni în care mulţi s-au deprofesionalizat înghesuind orice în grila de interpretare pro şi anti-Băsescu, nu te mai miri că ajung la concluzii comicabsurde. Toţi spun că astea sunt măsuri impopulare, dar în acelaşi timp îl suspectează pe preşedinte de populism pentru că a dat drumul raportului. Ori una, ori alta: fie poporul nu e aşa conservator cum se zice, fie preşedintele e un pic mai curajos (sau inconştient) decât ceilalţi, patronând o dezbatere pe teme riscante, dar necesare. Ambele deodată nu se poate. Şi în tot cazul, nu se vede deloc unde ar fi câştigul electoral.

Şi acum ajung la sursa uimirii mele: nu mă aşteptam totuşi ca primul care atacă recomandările comisiei, în chestiuni ţinând esenţialmente de reformă socială şi libertate de opţiune, să fie chiar şeful liberalilor, Crin Antonescu. El a fost urmat, în ordinea numerelor de pe tricou, de reprezentantul Patriarhiei şi de Mircea Geoană. Dacă poziţia BOR era previzibilă şi, pe undeva, normală, iar despre PSD ştiam că aderă la orice, numai la valorile stângii europene nu, aveam o speranţă ca măcar liberalilor să le fi rămas ceva principii prin buzunarele neconfiscate încă de Patriciu.

Cu Renate Weber în frunte, mă aşteptam să recite şi acasă aceeaşi poezie ca în UE, unde confraţii lor ar fi luat imediat în discuţie la modul serios propunerile comisiei. Acestea chiar se încheagă într-un tot coerent: de la reformele propuse pentru piaţa muncii şi pensii, la o mai bună ţintire a asistenţei sociale către cei în nevoie, până la combaterea discriminării faţă de grupurile dezavantajate sau aflate în situaţii de risc, totul respiră un aer mai curând liberal.

În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă. Se confirmă astfel încă odată suceala politică în care trăieşte România, pe invers cu Europa: popularii propun teme liberale, iar social-liberalii fac opoziţie tribalist-populară.

Dopaţi cu sfaturi tactice cumpărate de la consultanţi, politicienii uită că succesul nu depinde numai de urmărirea obsesivă a sondajelor, ci şi de capacitatea de leadership, adică forţa de a spune publicului nu doar ce îi place să audă, dar şi ceea ce trebuie. Dacă Geoană ezită, mereu cu un pas în urma partidului, iar liberalul Crin se înscrie cântăreţ în corul Patriarhiei, pentru că aşa-i la modă, trădând o maximă insecuritate în materie de convingeri, atunci nici măcar nu-i un mare merit pentru Băsescu dacă va fi perceput ca singurul lider plauzibil de prin preajmă.

*        *

*

Comentariul meu: Ceea ce pare să nu sesizeze domnul Ioniţă, prea onest în gândire pentru ticăloşia perversă a celor cu care, în calitate de jurnalist, operează, este un fapt pe cât de simplu pe atât de evident.

Domnia sa zice: «În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă.»

Motivul pentru care, atât analiştii şi jurnaliştii care sug portofelele mogulilor cât şi politicienii pesedişti şi liberali se raportează în mod pueril şi vulgar la raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale este că acest raport reflectă o preocupare a preşedintelui Băsescu din categoria MAJORĂ.

Analişti de tipul Hurezeanu sau Turcescu deplâng cu spor lipsa proiectelor candidaţilor la preşedinţie. Iată, însă, că atunci când Traian Băsescu iniţiază şi girează dezbateri pe probleme majore (să ne amintim şi Pactul pentru educaţie, votul uninominal, parlamentul unicameral, restructurarea statului, etc.), se găsesc nişte incapabili notorii, ca Antonescu sau Geoană, secondaţi de cunoscuta clică mass media, să ducă în derizoriu şi să maculeze cu nemernicia lor de Salieri impotenţi, iniţiativele valoroase ale celui cu care ar vrea să se măsoare. Dacă ei nu sunt în stare să producă altceva decât tâmpenii, diatribe sau insulte, atunci să nu cumva să vadă lumea că Traian Băsescu poate să propună societăţii româneşti teme majore şi soluţii bune. De aceea, din cele 400 de pagini, sunt fluturate populaţiei, doar cele despre droguri şi prostituţie, luate şi acestea într-o băşcălie de puberi cu probleme. Nu numai din cauză de tabloidizare, ci mai ales dintr-un interes politic meschin. Acest mod de a prezenta lucrurile eu îl încadrez ca formă perversă de fraudare a alegerilor.

Acestea sunt motivele care vă scapă, domnule Ioniţă.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Who’s REALLY who? (Pamflet)

Mă uit la șirurile nesfârșite de titluri ale thread-urilor ce apar pe diverse forumuri.
Dacă nu m-ar podidi râsul, mi s-ar face greață. Sau milă…
Am vrut sa fac o selecție de titluri, un fel de minibibliografie, citând titlurile unora dintre „operele” unor vestiți comici ai acestor moderne gazete de perete virtuale.
Imposibil! TOATE sunt memorabile, TOATE sunt mărețe, TOATE sunt grandioase!
A alege câteva ar fi însemnat o nedreptate și chiar o insultă adusă celorlalte.

Găsești prolixitătati maladive și găunoase, intervenții cvasi mecanice, ca niște ticuri nervoase, abrambureli logice, fantasme, vulgarități violente sau lăbărțate etc.
Găsești idei puține, fixe, colorate și îngroșate, sau gândeli stupide și calpe.
În cele mai multe cazuri, însă, avem de-a face cu preluări tale quale – un fel de copy-paste-uri mentale – după ce se spune la televizor. Cu cât spusa la televizor este mai aberantă și mai stropșită, cu atât percutează mai puternic și umflă capetele goale ca pe niște air bag-uri.

Acești vorbăreți (și nu numai ei) sunt, de fapt, machetele ratate ale unor așa-ziși „profesioniști” (analiști, jurnaliști, comentatori, sociologi, psihologi sau pur si simplu psihopați), pe care se chinuie dacă nu să-i imite, măcar să-i reverbereze trompetistic, după cât îi duc capul, conștiința și ortografia.

„Profesioniștii grei” care se ocupă cu chibițarea vieții politice și cu datul de lecții și păreri n-au, evident, nicio calificare sau vreo competență clară; adică… „expertiză”, cum le place să spună analfabeților de fițe, gen Renate Weber, în loc de „experiență”. Ei se ocupă de „de toate”: politică internă, politică externă, economie, sociologie, medicină, avionică, hidrologie, militărie, morală, reșigie, circulație și mai ales habarneologie…
Majoritatea sunt vechi ziariști comunistoizi, care au avut șansa și tupeul semipenal, prin anii ’90, să pună mâna pe ziarele la care lucrau, prin varii metode, de la MEBO la jaf. Aceștia au la bază celebra academie „Ștefan Gheorghiu”, sau „literele” (uneori mai puțin uzul lor corect), filosofia (marxistă, evident), istoria, sociologia – adică cunoscutele „științe sociale” de pe vremuri – și nu de puține ori… politehnica sau… doar un liceu obscur.

Acești impostori și-au organizat o suveică: fiind grangurii presei timpului (anii tulburi ’90) s-au angajat pe post de cadre la puzderia de „universități” private nou inființate sau la cele de stat deschise ad-hoc prin mai toate târgurile României, și-au dat niște doctorate fake, ei cu ei și ei între ei, și acum se intitulează și-și zic unii altora, cu o deferență comică, „profesor doctor” în tot felul de specialități cu nume pompoase, care dau bine la dame și la telealfabetizați: științe politice, relații politice internaționale, analiză militară, analiză politică, comunicare, consultanță și marketing politic etc.

Nici generația tânără nu este mai brează – ba din contră – și asta se vede din gravele lacune de cultură generală, de exprimare, de gramatică, de logică chiar. Ni-l amintim pe directorul de jurnal Tuca care spunea, ca Geoană: „am decât un / o…”. Despre deontologia meseriei lor nici nu mai vorbesc. Acești tineri, având în cap doar parvenirea și imaginea diplomelor înrămate pe pereți din filmele americane cu avocați, și-au umplut nu capul de cunoștințe, ci CV-urile de absolvențe post-universitare suspecte.
Cum se intră la aceste instituții de învățământ super-superior, știm. Tipice și celebre sunt „SNSPA”, „Colegiul Național de Apărare” și „Colegiul de Siguranță Națională”, de parcă ar fi rămas apărarea și siguranța națională pe umerii Florianei Jucan, posesoare de legitimație de șmecher, cum scria „HotNews”.

Așadar, după o fușereală mai mult sau mai puțin temeinică prin „Școala Superioară de Jurnalistică” sau/și prin „Facultatea de Jurnalism”, tinerii protagoniști din mass-media încep să creadă ca au dobândit legal și moral dreptul la prestarea unei activități retribuite gros: măsluirea adevărului și manipularea maselor largi populare mai puțin norocoase, pe scurt a pulimii, în folosul intereselor celui care dă mălaiul, adică celui numit îndeobște „mogul”, sau, în unele cazuri, creditorului acestuia, respectiv sponsorului sau finanțatorului din penumbră.

*          *

*

Un tip de „învartit profesional” este „domnul cu barba”, acel supraponderal ajuns „profesor” la „Facultatea de Comunicare și Relații Publice” printr-o metoda oarecum… „creaționistă”. Iar dacă ne luăm și după gura „Wikipediei”, cică ar fi profesor și la „SNSPA”. Iată ce studii interesante posedă domnul Conferențiar Universitar Bogdan Teodorescu:

• 1982 – 1987 – Facultatea de Instalații / Universitatea Tehnică de Construcții, București, Specializarea Hidraulica (sic!)

• 2000 – Studii de Securitate Națională, Colegiul Național de Apărare, București

• 2006 – Doctorat în Media și Cinematografie, cu o lucrare dedicată istoriei manipularii
Sursa.

Mă întreb, evitând o formulare retoric-vulgară explicită: cum… puii mei, dintr-un inginer „hidraulician” a ajuns domnul ăsta ditamai cadrul universitar și doctorul în… media și cinematografie??? Bine ca nu în macramé și fizica cuantica. După niște studii „aprofundate” care s-au petrecut într-un an, 2000, la același etern „Colegiu National de Aparare”???
O carieră… soră cu prefectura.

Pentru ilustrarea unei traiectorii „profesionale” complete și arhetipale a „analistului” român contemporan, putem urmări și biografia profesională a agitatului domn cu nume de stat asiatic Valentin Stan, cunoscut sub numele de Stan-Laptop, ciuca miștoului tuturor confraților săi normali la cap.

Citez:

Activitate profesională

• Profesor de istorie în învăţământul liceal, la Rm. Vâlcea, în perioada 1984-1988;

• Cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice, în perioada 1988-1990;

• Diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, în perioada 1990-1993; în perioada 1993-1994, detaşat, în cadrul MAE, pentru activitate de cercetare ştiinţifică, la Institutul Român de Studii Internaţionale (IRSI);

• În perioada 1995-1996, coordonator de programe în domeniul relaţiei dintre protecţia drepturilor omului şi securitatea internaţională la Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România-Comitetul Român Helsinki (APADOR-CH);

• Cadru didactic asociat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti în perioada 1991-1997;

• Din martie 1997, lector titular la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, catedra de istorie universală, specializarea relaţii internaţionale şi istorie contemporană universală;

• Din 2002, conferenţiar titular la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, catedra de istorie universală.

• Din 2009, profesor titular doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, catedra de istorie universală;

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Stan

Ascensiunea lui Stan de la nivelul de simplu profesor de liceu la Rm. Vâlcea la acela de cercetator în cadrul unui institut eminamente ideologic și propagandistic în perioada comunistă cu cel mai ridicat nivel de proslăvire a cultului personalității lui Nicolae Ceausescu (1988-1989) spune totul.
De aici încolo, caracterul scatofagic a făcut restul pentru cariera domnului Stan.
Astăzi, personajul arată ca în fotografia alăturată, este specialist în râs isteric, în spus tâmpenii groase și emanat premoniții aiuritoare care nu se împlinesc niciodată și în inspirat mila și jena rudelor sale nevinovate, după ce, sub dictatura lui Băsescu și guvernarea lui Boc, a ajuns profesor universitar plin. Cred chiar că omul este nebun de-a binelea, dacă îi observăm manifestările și stările.

*       *
*

Ce îi leagă, însă, pe unii forumiști de Stan? Pe toți peroratorii TV de Teodorescu? Ce îi leagă pe acești impostori universitari de polticieni la fel de neaveniți?

EȘECUL!

Nu pot să înțeleg cum, după 5 ani de înjurături complexe, după un efort conjugat al unei mari majortități politice naționale, susținute de doi foști președinți ai țării, de patru foști premieri, de trei trusturi de presă, de zeci de slujbași cu limba ai acestor trusturi, după mii de ore de incontinență verbală, de vituperări, de calomnii, de insulte, de verbozități grețoase, de minciuni și de invenții elucubrante, de mistificări, de tâmpenii crase, de falsuri și uzuri de falsuri intelectuale, după toate resursele financiare și umane puse în joc, efectul electoral este… ZERO!
Ba mai rau… toate șuturile trase în Băsescu și în P.D.L. nimeresc, matematic deja, în curul celor care le trag.
Cazul Partidului Conservator – ajuns un simplu studiou de televiziune de închiriat – este cel mai evident și mai notoriu. O chestie de care și din care până și Marinescu Bideu a fugit.

In 2009 criza mondială a lovit România, iar guvernul „Boc” (malițioșii îl numesc guvernul „Băsescu”) o gestioneaza.

Șomajul face ravagii!
Nivelul de trai s-a prabușit!
Țara e îndatorată pe generații de-acum înainte!
Industria e la pământ!
Bugetarii sunt muritori de foame!
Legi mizerabile ne îngrădesc libertățile cetățenești!
Ni se ascultă telefoanele!
Suntem arestați ziua în amiaza mare!
Ba nu, suntem arestați numai vineri noaptea!
Presa este în cătușe!

P.D.L. minte!
P.D.L. fură la asfalt!
P.D.L. e partidul lui Băsescu!

Boc e mic!
Boc e prost!
Boc a cazut în cap!

Udrea sfidează!
Udrea e curvă!
Udrea fură!

EBA e agramată!
EBA stă în cluburi!
EBA își parchează mașină aiurea!

Ioana Băsescu are apartament de un milion de euro!

Mircea Băsescu a furat un teren al statului și face afaceri clandestine cu arme!

Maria Băsescu călărește la înmormântări!

Președintele Băsescu e bețiv!
Președintele Băsescu a furat flota!
Președintele Băsescu și-a aservit serviciile speciale!
Președintele Băsescu și-a aservit Parchetul și DNA-ul!
Președintele Basescu și-a aservit justitia!
Președintele Basescu și-a aservit societatea civila și intelectualii!
Președintele Băsescu vrea desființarea parlamentarismului!
Președintele Băsescu vrea dictatură!
Președintele Băsescu poartă fes „Paul & Shark”!
Președintele Băsescu e zbanghiu, sau chior!
Președintele Băsescu n-a tras in teapa pe nimeni!
Președintele Băsescu a făcut o mezalianță cu P.S.D.-ul!

Uf… mi-am pierdut suflul…
Ați înțeles ce vreau să spun…

Și… cu toate acestea, în PLINĂ CRIZĂ REALĂ, Partidul Democrat-Liberal se menține pe poziție.
Cu toate acestea Elena Udrea câștigă alegerile uninominale, iar EBA va caștiga europarlamentarele pe „persoană fizică”.
Cu toate acestea Traian Băsescu rămâne pe prima poziție.
Cu toate acestea Partidul Național Liberal, un partid aflat ÎN OPOZIȚIE, suflă greu.
Un partid care, în 2004, era al doilea partid din țară a ajuns, dupa 5 ani în care a fost la guvernare și susține că a dăruit românilor „cea mai bună guvernare de după 1989”, un breloc rablagit și coclit la nădragii politicii românești.

Că e vina unor figuri sinistre ca Tăriceanu, Remeș, Anastasiu, Nicolai, Orban și mai recent sexosul Păcuraru nu constituie o scuză.
Ideea unor „strategi” de redacție că pot defila în România – o țară de țărani, dar nu de fraieri – cu o bășică umflata și pictata în Obama s-a dovedit proastă din toate punctele de vedere. Mai ales ca nici Obama originalul nu se dovedește vreo mare brânză, nevând nici măcar culoarea corespunzatoare unei telemeli comestibile.

Crin Antonescu e predestinat pentru a fi un nimeni. Chiar daca va ajunge vreodata „ceva” (căci „cineva”, e imposibil), va fi mereu „ceva”-ul cuiva.
Partidul Național Liberal a ajuns, in 2009, să-și pună pe emblema sa, veche de un secol și jumătate, un fel de Iliescu „sărac și cinstit” cu veleități de mic satrap de familie sau, mai degrabă un fel de Lefter Popescu. Un pârlit!

Un personaj care zbiară. Ați observat că în ultimile sale „evoluții” a ajuns să-și iasă din pepeni pe baza propriului discurs. Se automontează. Va ajunge să fluiere cu deştele.
Un personaj suferind și șocat, care nu știe decât să peroreze aceleași două-trei idei.
Un personaj șubred, care o ironizează pe autoarea „succesurilor” pronunțând el însuși „serviciuri”…
Un personaj frustrat, care o înfiereaza pe creatoarea „președintelui Norvegiei” numindu-l el însuși pe Churchill președinte al Marii Britanii…
Un personaj angoasat de propria biografie, care îl critică pe președinte de pe poziția repetentului în serie și-a parlamentarului cu cele mai multe absențe…
Un personaj care doar trăncănește, trăncănește, trăncănește. De când ocupă prim-planul în P.N.L., nu l-am văzut decât vorbind în gol la șezători obscure de partid sau la televizor, unde il țin viu, cu perfuzii și aparate, „analiștii” și „moderatorii” fără de care n-ar mai fi decât ceea ce este de fapt: un NIMENI. Lăsat fără acestea, ca în cazul confruntării cu CTP, Crin Antonescu sucombă în propria nimicnicie și în serii de „mmmmgnffffgrjjjjmpfff, cheșchevu… ledizengentălmen vuzave an fas mânăstirea Putna. Suvenir silvuple dancheșion.”
Un personaj nătâng dar ahitat, înconjurat de personaje pierdute sau șmechere, trezit dintr-un somn îndelungat cu o pălărie prea mare în cap care îi acopera și ochii și bruma de minte.
Un personaj care nu e în stare să priceapă, nici dupa 5 ani, că obsesia „Jos Basescu” e o idee politică falimentară.
Între P.N.L. și P.R.M. nu mai există mari diferențe. Nici între Crin și Vadim.

Întrebarea rămâne: CUM DE SUNT POSIBILE TOATE ACESTEA?

Poate că alegerile de duminica viitoare vor infirma ultimul sondaj INSOMAR și vor reflecta faptul că în România anului 2009 o altă criza decât cea de nervi e prietena domnului Crin Antonescu. Mă refer, de data aceasta, la criza economică.

Deși mă îndoiesc, pentru că nu mă îndoiesc de luciditatea poporului roman.

*** ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET ȘI EL TREBUIE CITIT, INTERPRETAT ȘI CONSIDERAT CA ATARE! ***

 

N.B.: Acest text a fost scris în data de 3 iunie 2009, înaintea alegerilor europarlamentare și a fost actualizat înaintea alegerilor prezidențiale!

© Alexandru Dan Mitache • 2009