Prolog:
Domnul Mircea Cărtărescu afirmă, spre deliciul multora, «Epoca Băsescu mi se pare terminată».
Îmi îngădui, cu toată admirația pe care i-o port ca un biet cititor ce-i sunt, să remarc că domnia sa se împiedică oarecum în șireturile logicii istorice.
Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta. Care alta?
Domnul Cărtărescu nu știe, a uitat sau i-a fost rușine s-o numească?
Îi sugerez vorbe mai mici.
P.S. – Dacă chiar eram impertinent ca orice insultac pesedisto-penelist, încadram starea lui Cărtărescu în filosofia postelniciană „am fost un dobitoc”. Dar nu sunt.
Cum era de așteptat, m-am trezit cu dojeni după publicarea articolului „Șireturile logicii domnului Cărtărescu” (pe care l-am citat în prolog). Ce trebuie să mai fac pentru a-i convinge pe unii sau pe alții să nu-mi mai pună în gură, în scris sau în intenție vorbe, idei sau interpretări inexistente sau fanteziste; să nu-mi mai facă procese de intenție staliniste sau inchizitoriale. Unul dintre reproșuri era legat de faptul că eu i-aș fi pretins domnului Cărtărescu să rămână încremenit în vreun proiect în care nu mai crede. Din partea mea, domnul Cărtărescu poa’ să creadă sau să țină și cu Steaua, e treaba lui. Eu m-am referit doar la păcatul domniei sale de a fi uitat că după „le roi est mort” urmează un „vive le roi”.
În general marii intelectuali au caractere ușor sau chiar profund labile (să nu uităm incredibilele pendulări de la stânga la dreapta sau invers ale unor mari personalități culturale europene în secolul trecut) și, atunci când se bagă în politică, fac ravagii (Iorga, Goga, Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Gyr, Heidegger, Céline, Drieu La Rochelle, Sartre, Aragon, Montand, Hemingway, Neruda, Marquez, Llosa, Sadoveanu, Vadim, Păunescu etc.). Unii dintre cei citați au fost sau sunt niște smintiți politici, deci pudorile de genul „vai, dragă, cum îți permiți să vorbești așa despre…, nț, nț, nț” mă lasă rece pentru că denotă și incultură și sperietură de țoapă nevertebrată școlarizată sumar. Poți fi și Simone de Beauvoir sau Cărtărescu și să fii „un dobitoc” politic. N-are a face cu dimensiunea culturală sau artistică. Te duci în „colțul roșu” din Père Lachaise și te îngrozești câți monștri sacri ai culturii europene, marxiști-leniniști, staliniști, trotskiști, au crezut în comunismul de tip sovietic, într-o vreme în care, în U.R.S.S. și în lagărul comunist, mureau milioane de oameni în pușcării și gulaguri și când McCarthy, dincolo de ocean, arăta întregii lumi, care avea ochi să vadă și urechi să audă, dimensiunea ororii comuniste și pericolul reprezentat de aceasta. Zevzecia politică intelectuală este mai periculoasă decât cea politică politică. Politicianul a devenit un personaj prin definiție necredibil, un fel de rău necesar, în timp ce intelectualul este un lider de opinie, un reper și un vector de încredere.
Cazul cel mai emblematic de „postelnicism” rămâne cel al lui J.P. Sartre, care în ciuda poziței celorlați mari contemporani ai săi – Gide, Camus, Malraux –, în ciuda împușcaților de la zidul Berlinului, a continuat cu încăpățânare să se agațe de comunism și de „socialismul real” până când a trebuit să vadă cu ochii lui nu numai represiunea militară din 1958 din Ungaria – insuficientă în tragismul ei pentru a-i demola convingerile –, ci și pe cea similară din Cehoslovacia din 1968. Abea apoi, după ce cauționase ani de zile niște regimuri criminale, marele Sartre s-a declarat, chiar și tacit, „un dobitoc”, deși a continuat să-și asume această calitate rămânând un om de stânga activ până la moarte. Vorba ceea… on peut être savant ou intellectuel, ça n’empêche pas d’être con.
Mie personal mi se pare un infantilism pueril (mișto pleonasm, hm?) să te arunci în mod public, cu tam-tam și cu strochi, alături de un om / un proiect / un partid / o ideologie / o doctrină, pentru ca apoi să zici „uuups, m-am / am fost înșelat, mi s-a părut că…, pardon, scuzați, bonsoar…”. Este chiar labilitatea de care vorbeam mai înainte și pe care o ilustrează, din păcate, atâția intelectuali români – niște Paganeli aerieni și semi-ridicoli, precum Florin Iaru – la care, de 20 de ani, au alternat înflăcărările și deziluziile de toate culorile. Dacă traseismul politic este absolut scuzabil la nivelul submoral al politicienilor, traseismul intelectual este penibil. Ce rahat a făcut Cărtărescu alăturându-se acum 10 luni lui Băsescu și ce rahat a făcut delimitându-se acum de el printr-o piruetă demnă de-o Lavinia Șandru? I-a adus, poate, președintelui niște voturi atunci, dar lui însuși, per total, ce și-a adus? Îi admir pe intelectualii care au reușit să se extragă din politic, discret, diplomatic și inteligent, fără sechele morale majore. Problema intelectualilor gen Cărtărescu este că se suie în politică precum într-un tramvai cu care merg două-trei stații apoi coboară din mers dându-și seamă l-au luat într-o dircție greșită. Cei mai mulți sfârșesc apoi din punct de vedere politic precum Gavrilescu din „La țigănci”.
Ce-i aia „epoca Băsescu”, în care Cărtărescu a crezut? Era, sper, un PROIECT DE REFORMĂ, nu o PERSOANĂ. E o tâmpenie să spui că „epoca” (un cuvînt oricum prea mare, pe care alții îl înlocuiesc cu și mai hilara „eră”) acelei reforme a trecut, dacă ea era necesară. Dacă Băsescu n-a reușit s-o realizeze pentru că a trebuit să anunțe măsuri de austeritate crâncene și impopulare, nu-i nimic, s-o continue Cărtărescu alături de alți intelectuali. Dar Cărtărescu are și el o mentalitate de vagon. Dacă locomotiva stă, el ruginește, sau trebuie tras de altă locomotivă.
Această lipsă de consecvență, de hărnicie civică, de responsabilitate durabilă a făcut ca niciun intelectual veritabil să poată construi ceva valabil în domeniul politic. Cărtărescu este, de-acum, adoptat și se alătură, involuntar, șirului de Rebengiuci împăiați scoși în balcon de niște șmecheri pentru încasarea pensiei electorale.
Mania negativistă și facil-proletară care i-a cuprins pe mulți, exprimată în ideea simplistă „orice altceva e mai bine”, sau „jos X!”, fără nicio perspectivă concretă de înlocuire a „răului” cu ceva plauzibil, este amuzantă la proști, dar dezolantă la oameni inteligenți. Privesc cu stupefacție cum oameni serioși, mobilați intelectual, s-au năpustit vehement și guralivi să voteze heirupist un Geoană, pe care azi îl vedem în neplăcuta și poate nemeritata postură de prost național, ridiculizat și dezavuat de toți, o tumoră politică malignă, dar inoperabilă încă de proprii săi colegi de partid. Păi ce încredere să mai am în discernământul acelora care „garantau Geoană” votându-l, ce încredere să mai am că nu-mi vin cu alți Geoană, Voicu, Vanghelie, Mazăre cu care mi-ar fi venit dacă nu dădea Dumnezeu invers??? Ce încredere să am în domni și doamne subțiri, ce odinioară frecventau Piața Universității, votau doctrinar PNȚ, citeau Coelho și nu lipseau joia de la Sala Radio, când azi îi văd străini de creștin-democrație (dată pe liberalism, de parcă ar fi tot aia) și cu retorica cu chiori, pitici și curve în gurile larg căscate la Badea???
Este cineva în stare să spună ce „epocă” urmează după „epoca Băsescu”? Dacă cineva ar răspunde abstract și laconic „alta mai bună” ar fi doar șmecher, nu și serios. Cărtărescu măcar a putut pune o majusculă după „epoca”. După „viitoarea epocă” ce majusculă se poate pune? Astea sunt întrebări concrete, nu sofisme. Gâlcevile înțelepților cu lumea reală au avut mereu consistența păruielilor din „CanCan”. Au durat puțin și s-au sfârșit lamenatbil.
Repet fraza cheie din articolul inițial: «Orice epocă nu se termină decât atunci când începe alta.» Între timp se cheamă „statu quo”. Hiat istoric nu există.
Îi reproșez domnului Mircea Cărtărescu că știe ce lasă, dar nu știe spre ce se avântă.
P.S. – Îi recomandam domnului Cărtărescu cuvinte mai mici, adică să reducă „epoca” la… „mandat”.
***
© Alexandru Dan Mitache • 2010
Alexandru Mitache's Blog 
Hitler a spus la un moment dat ca intelectualii si generalii ( militarii in general ) nu ar trebui sa faca politica. Citind articolul de fata si cunoscand cazuri de intelectuali care s-au facut de ras in politica pot sa spun ca avea dreptate pe undeva.Mi-a placut mult acest articol , in special fraza asta: „Dacă traseismul politic este absolut scuzabil la nivelul submoral al politicienilor, traseismul intelectual este penibil. „
Formidabil articol !
Alex, nu spun ca articolul nu este bun. Dar in opinia mea, ai dat o alta interpretare articolului cui Cartarescu.”Cheia” in care a fost scris este alta. Nu poti sa il intelegi pe Cartarescu, daca nu ii citesti si articolele anterioare. Adu-ti aminte de drama intelectualilor prinsi in planul valorilor esentiale in care cred, descrisa de Camil Petrescu. „Cata luciditate,atata drama?”,spune Georghidiu,pentru ca el ca si ceilalti intelectuali,traiesc( la alte temperaturi interioare) lucrurile obisnuite. Pe toate acestea le privesc din perspectiva valorilor absolute si le judeca critic. Camil Petrescu epuizeaza toate razvratirile,iluziile,dezamagirile intelectualului, incapatanat sa nu-si tradeze natura proprie si deci sa duca lupta impotriva opacitatii din jur,bizuindu-se numai pe el insusi. Este de fapt o izolare a lor, fata de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic. Este drama intelectualului roman intransigent in impactul cu o societate bazata pe afacerism si mediocritate.
Uite ce scria anul trecut si care vine ca preambul la ceea ce a scris acum. Citeste-l, ca sa il intelegi mai bine :
Confesiunile unui învins
Sentimentul meu că Traian Băsescu ar trebui să se retragă din cursa prezidenţială, cum am spus-o înainte ca el să îşi exprime ezitările, devine tot mai limpede pe zi ce trece. Cum devine tot mai limpede pentru mine că nu doar Băsescu, nici doar susţinătorii lui, nici (vai!) eu însumi nu am fost învinşi de „fostele structuri”, cum spusese cândva alt preşedinte plin de intenţii bune, ci naţiunea română în întregul ei. Ne-au învins şi de data asta, s-au căţărat peste noi şi de data asta, şi nu mai e nimic de spus. Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus.
Pentru mine personal, faptul că l-am susţinut pe Traian Băsescu, că am crezut în el, că în ciuda defectelor lui omeneşti nu l-am lăsat baltă, deşi am scris mereu critic când am crezut că e cazul, s-a transformat într-o usturătoare înfrângere. Am devenit, alături de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Băsescu, pe când Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu şi legiuni întregi de alţi patrioţi din politică şi din cultură sunt campioni ai democraţiei. Ei au văzut limpede ameninţarea dictaturii, pe când noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei îmbogăţiţi de Băsescu, sau poate cei fascinaţi de puterea absolută), pe când ei, cu ochii lor albaştri aţintiţi în zare, au văzut limpede în viitor. Acum mi-e clar că am fost un imbecil în ultimii ani. Mi-e limpede că între Voiculescu şi Liiceanu ar fi trebuit să aleg tabăra primului. Ştiu acum că Vladimir Tismăneanu m-a târât în grupul intelectualilor puţini, când locul meu ar fi trebuit să fie lângă cei care apără miliardele lui Patriciu. I-am crezut pe Sever Voinescu şi pe Mihăieş, m-am lăsat orbit de calda prietenie pe care le-o port şi mi-am rătăcit drumul care trebuia să mă ducă lângă Vadim.
Să vă mai spun ce am avut de câştigat din situarea mea politică din ultimii ani? Mai întâi, mi-am pierdut prietenii cei clarvăzători, cei care-au mers în direcţia cea bună, a lui Patriciu şi Tăriceanu. Am ajuns subiect de bârfe şi compătimire. Jurnale culturale corect poziţionate politic, din tabăra iliesciană şi patriciană deopotrivă, au purtat campanii împotriva mea. Peste noapte, am ajuns un scriitor prost, o dezamăgire. Resentimente care-n trecut erau pur literare s-au politizat şi-au căpătat siguranţa de sine a ideologiei. Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atât vechi adversari, cât şi oameni pe care i-am iubit şi i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, buna-credinţă, inteligenţa, aderenţa la valorile democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită faţă de umanitatea noastră dâmboviţeană şi o dorinţă fără limite de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai ştiu de ea, nici ea de mine.
Iată câştigul de pe urma lichelismului meu politic. Am pierdut partida, sunt primul care o recunoaşte. Dar n-am pierdut-o numai eu. Aţi pierdut-o până şi voi, anti-băsescienii, am pierdut-o absolut toţi. Căci nu Băsescu, obsesia noastră şi-a voastră, este problema. Băsescu a fost preşedinte câţiva ani, în care a-ncercat, după părerea mea, să fie un bun preşedinte. Numai că România nu poate avea un preşedinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie (de fapt, de putere securistă nelimitată). Iliescu a fost parte din sistem, Constantinescu a fost înfrânt de sistem, Băsescu a fost un om ieşit din sistem şi întors împotriva lui, ceea ce l-a distrus. Când m-a decorat la Cotroceni, i-am spus: „Cred că nu v-aţi ratat încă şansa de a deveni un bun preşedinte al României”. În clipa asta cred că şansele lui sunt ratate şi că, alături de Constantinescu, Băsescu îşi poate declara şi el înfrângerea. Căci în acest moment, în România, nu se poate lupta contra sistemului: trebuie să faci parte din el sau eşti anihilat.
Dacă Băsescu ar candida pentru al doilea mandat şi ar câştiga alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca preşedinte, el n-ar mai putea face niciun pas înainte faţă de câţi a făcut până azi, dimpotrivă. Ca om politic şi ca om pur şi simplu, el ar avea mult de câştigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este şi n-a fost niciodată un tiran, că nu se agaţă de putere, şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv. Este recomandarea pe care, dacă aş vorbi cu el vreodată, i-aş face-o.
În rest, din partea mea să câştige alegerile cine-o vrea. Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii păcatul, cu Geoană. Eu n-am să fac decât să mă vâr în vreo grotă ca să-mi ling rănile în tihnă. Rămâneţi voi, clarvăzătorii, pe baricade. Vă doresc tot succesul pe care-l meritaţi.
__________________
Intelectualii judecă și au alte valori, poate absolute, tocmai de aceea fac erori atunci când și le amestecă cu acelea ale politicului cu care n-au nimic de-a face, de cele mai multe ori.
Te citez: «Este de fapt o izolare a lor, fata de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic. Este drama intelectualului roman intransigent in impactul cu o societate bazata pe afacerism si mediocritate.»
Cărtărescu a călcat pe acest bec, suindu-se, așa cum spuneam, în alt tramvai.
Apoi – un lucru pe care n-am dorit să-l scriu în articol – Cărtărescu păcătuiește prin fatalism, se declară un învins, recunoaște că n-a avut decât de pierdut din implicarea lui sporadică…
Un om care se BAGĂ ÎN ACȚIUNE și care apoi vine și-mi spune „NU-I NIMIC DE FĂCUT, SUNTEM ÎNVINȘI, AM PLECAT ÎN GROTA MEA SĂ-MI LING RĂNILE, pa și pu… la toată lumea” este un tun stricat care prefer să-mi lipsească din arsenal.
Citisem articolul lui citat de tine ATUNCI.
Zicea că poa’ să câștige alegerile cine-o vrea. Le-a câștigat Băsescu. A făcut Cărtărescu cale întoarsă de la grotă? Păi de ce, dacă „nu se poate lupta contra sistemului”? De ce s-a întors Cărtărescu spre un sistem din care „trebuie să faci parte (…) sau ești anihilat”?
Cărtărescu ăsta mi se pare chiar un plimbăreț: ba pleacă, ba vine, ba pleacă iar.
N-aș vrea să cred că ieșirile lui intempestive sunt, de fapt, doar niște băgări în seamă comerciale.
Nu cred ca sunt „bagari de seama comerciale”. Sunt pur si simplu din cine este el si cum se integreaza in contextul actual. Am stat o vreme printre ei si sa stii ca nu este singurul neadaptat. Cartarescu este un pesimist si pe deasupra si speriat, daca te uiti atent cum scrie. Alex, unii nu sunt harsaiti cum suntem noi. :)) Au impresia ca sistemul este o ecuatie de trei simpla, care are rezolvare imediata si la aceasta este suficient un om. Ce sa ceri unui scriitor ? Sa fie realist ? Cum ar mai scrie, daca nu ar avea o scanteie de nebunie ?
Foarte bine spus si scris. Penibil intr-adevar pozitiile celor enumerati, cand mai la Est se executa, inchidea pe capete. Putine, putine, foarte putine proteste / multe, prea multe aplauze la realizarile maretei URSSS. Cat timp a trebuit Frantei, care in anii ’80 inca mai avea un partid comunist puternic, pina sa se fasaie de tot (vezi situatia actuala, e adevarat, s-au oprit si banii de la Moscova).