Mircea Dinescu, disidentu’ lu’ peşte [1]

MIRCEA DINESCU

de la Wikipedia, enciclopedia liberă

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Mircea Dinescu (n. 11 noiembrie 1950, Slobozia) este un poet, scriitor, publicist şi om de afaceri român.

Scurtă biografie

Fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurg şi al Aureliei Badea, casnică, Mircea Dinescu a studiat la Facultatea de Jurnalism a Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Şcoala Superioară de Partid.

Şi-a efectuat stagiul militar la Securitate [1], pentru că: „Protectorii săi l-au ajutat să «facă armata» într-un mod netraumatizant“ [2]. Aceiaşi „protectori“ l-au susţinut şi „să publice o primă carte“ [3] „Pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976“ [4]. Direcţionat puternic spre prim-planul vieţii literare de aceiasi „protectori“, Mircea Dinescu pătrunde rapid în cercurile literare din epocă, devenind membru al Uniunii Scriitorilor, Secretar UTC al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, membru al Partidului Comunist Român şi redactor la revistele Luceafărul şi România literară.

Dintr-o notă a Securităţii, publicată în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].

În anul 1981, pe când era încă student al Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, suferă o condamnare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru agresarea unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu [5].

În continuare, poetul este un răsfăţat al sistemului comunist şi al Uniunii Scriitorilor din România, apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele RSR Nicolae Ceauşescu[6].

Cartea sa, Moartea citeşte ziarul, respinsă de cenzură în 1988, a fost publicată la Amsterdam, în limba română, pentru cunoscătorii limbii române din Olanda [7]. În ciuda lipsei de libertate din România comunistă, în anul 1988, unii scriitori români, printre care şi Mircea Dinescu, îşi vor petrece zilele de Crăciun, la familia Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini [8]. Va urma seara Crăciunului, sărbătorita la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu [9].

În 1989 este concediat de la „România Literară” din cauza unui interviu acordat ziarului francez comunist „Libération”, în care făcea o critică acidă la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist de la Bucureşti, dar susţinea cu mare aplomb sistemul comunist de la Moscova, perestroikist, prezentându-l ca pe un model pentru comunismul practicat în România [10], făcând chiar unele afirmaţii terifiante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut (…) dar în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“ [11]. Din Cartea Albă a Securităţii, D 10 966, vol. 6, f. 9-16, p. 505, aflăm că Mircea Dinescu, deşi supravegheat, putea transmite mesaje în afara ţării, prin telefon, în mod liber (v. conţinutul unei convesaţii telefonice dintre Mircea Dinescu şi Alexandru Papilian: „Mircea Dinescu: «Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». (…) În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic…» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii…» [12]. Interviul are drept consecinţe arestarea sa la domiciliu şi excluderea din partid. Este pus sub supraveghere permanentă şi i se interzice contactul cu orice persoană în afara familiei. În străinătate, începe o largă campanie de solidaritate cu poetul, susţinută în special de „Frankfurter Allgemeine Zeitung” şi postul de radio „Europa liberă„, cu rezonanţă în Olanda, Franţa, Elveţia şi Germania.

Pe 22 decembrie 1989, este dus la televiziune împreună cu coloanele de manifestanţi, de unde anunţă românilor fuga lui Ceauşescu şi declanşarea Revoluţiei [13], [14]. Devine membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

După Revoluţia din decembrie a fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, funcţie abandonată prin demisie. Este membru al Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fondator al „Fundaţiei pentru poezie”, membru în Consiliul director general al editurii „Seara”, membru al Consiliului Editorial al ziarului „Cotidianul” (postura din care declară: „MA DOARE ÎN CUR că sunt incompatibil!”) [15], membru al „Fundaţiei pentru Promovarea Literaturii Germane din România”. Poetul Cezar Ivănescu, în cartea „Pentru Marin Preda” l-a acuzat pe Mircea Dinescu de implicare în moartea marelui prozator Marin Preda [16], [17]. De asemenea, „Victor Roncea, coordonator al campaniei «Voci curate» de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se afla şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.“ [18], [19], [20], [21].

Personalitate a vieţii publice

Cărţile poetului Mircea Dinescu au fost răsplătite cu numeroase premii, printre care Premiul Academiei Române şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Despre rolul lui Dinescu pe scena culturală contemporană, Gabriel Liiceanu scrie[22]:

„Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinând-o, la rândul ei, cu fast, abjecţie şi talent”.

Afaceri

În 2005, fondează ziarul „Gândul” în asociere cu jurnalistul C.T.Popescu. În prezent este şi proprietar al publicaţiilor: „Plai cu Boi”, „Aspirina Săracului” şi „Dilema Veche”. Parte din investiţiile sale materiale s-au regăsit în diverse proiecte din agricultură, în special în enologie.

Mircea Dinescu este fondatorul portului dunărean cultural Cetate (Dolj), primul „port cultural” din Europa. Portul cultural este parte a Fundaţiei pentru Poezie „Mircea Dinescu”, ce se dezvoltă la 30 de kilometri de Calafat şi 70 de kilometri de Drobeta Turnu-Severin şi de Craiova. Scopul acestuia este, potrivit fondatorilor, „realizarea unei zone de conectare culturală permanentă a creatorilor români din diverse domenii artistice cu mediile culturale din întreaga Europa”. Amenajat pe amplasamentul unui fost port cerealier, care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, el a fost reamenajat ca destinaţie turistică şi culturală.

În anul 2004 a luat în chirie o cramă şi câteva zeci de hectare de vie revendicate încă din 1992 de moştenitorii boierului Petre Durlescu, care au câştigat în instanţă retrocedarea viei şi cramei de la Galicea Mare, închiriate de Mircea Dinescu, sentinţa definitivă fiind dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [23].

Numit de Ion Iliescu „moşier”, vinul produs de ferma sa se numeşte în mod ironic „Vinul Moşierului”. La ferma sa este amenajată de asemenea o galerie de artă.

În 1997, Mircea Dinescu a vândut 30% din acţiunile săptămânalului satirico-politic „Academia Caţavencu” controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu [24] care prin compania „Realitatea Media” controlează grupul de presă „Caţavencu”.

Referinţe

1. ^ Mircea Dinescu, citat de ziarul Adevărul, 30.01.2008
2. ^ Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, art. Mircea Dinescu, Editura Maşina de Scris, p. 841
3. ^ Alex Ştefănescu, ibidem
4. ^ Alex Ştefănescu, ibidem
5. ^ cf. Dosar Nr. 10121/1980, Şentinţa Penală nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981).
6. ^ http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=627&Itemid=1
7. ^ Moartea citeşte ziarul, Amsterdam, Olanda, 1989
8. ^ http://1989.jurnalul.ro/stire-special/intalniri-conspirative-printre-scriitori-317999.html, ediţia din 24.12.2008, v. citat: „Lumea scriitorilor este urmărită asiduu de Securitate. Parcă mai mult ca de obicei, toată lumea suspectează pe toată lumea. Şi totuşi, toţi se frecventează reciproc./…/Era o atmosferă de incoştienţă şi con­spiraţie, în care nu se ştie cu precizie cine erau inocenţii şi cine «agenţii». Au venit, consecvenţi tradiţiei, să onoreze zilele de Crăciun Mircea Dinescu împreună cu Maşa şi socrii, Petru Maier, Ioanichie Olteanu, Sorin Titel. Au mai venit actorul Petre Nicolae, noul vecin al Covacilor, şi familia ambasadorului Marii Britanii.”
9. ^ http://1989.jurnalul.ro/stire-special/intalniri-conspirative-printre-scriitori-317999.html, ibidem, citat: „Familia Covaci a fost invitată de Revelion la Ambasada Olandei, unde, printre invitaţii de marcă, s-a aflat şi Andrei Pleşu.“
10. ^ Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429
11. ^ Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429
12. ^ Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16), Cartea Albă a Securităţii , p. 505
13. ^ Document din arhiva TVR, „Mircea, arată că lucrezi!” http://www.youtube.com/watch?v=aPDF5_vWCXI
14. ^ Document din arhiva TVR, secvenţa următoare, după cea a regizării momentului enunţului victoriei, „Am învins!” http://www.youtube.com/watch?v=VDmKFqmDnCI, v. şi nota anterioară
15. ^ http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=1
16. ^ Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, Iaşi, 1996
17. ^ Înregistrare video-document din Arhiva TVR2, emisiunea Cu cărţile pe faţă, Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţărlea, 1997, link
18. ^ Afirmaţie făcută în emisiunea Naşul, B1Tv, din 04.11.2008, moderator Radu Moraru, invitaţi Victor Roncea şi Mihai Răzvan Vintilescu. v. şi citat: „Victor Roncea: Aş putea să fac câteva mici dezvăluiri. În anii pe care i-am petrecut cercetând aceste dosare am avut şansa să vorbesc şi cu foarte mulţi ofiţeri de Securitate, care după aceea unii dintre ei şi-au continuat activitatea în SRI sau SIE. Din aceste motive ei nu au putut face dezvăluiri care însă se află în dosarele de la CNSAS. CNSAS este o problemă în sine şi am spus-o de la bun început. Însuşi CNSAS a încălcat legea prin prima sa formulă când au făcut parte din acest colegiu persoane care au făcut înainte parte din Partidul Comunist. Or, Legea Ticu nu permitea asta. Radu Moraru: Dar, de exemplu, Cezar Ivănescu pe acest scaun a fost acuzat şi a şi murit la scurt timp după. Victor Roncea: Da, exact. Mircea Dinescu a fost activist al UTC. Andrei Pleşu a fost membru al PCR. Aceste persoane nu aveau ce căuta in CNSAS.“
19. ^ Cezar Ivănescu, Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu, „Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat…“. Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul. Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam că e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic… Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram cu mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său. Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“. În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu. Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996). În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi… În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990. Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri). După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului. Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu. În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor…“ La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel. Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu. Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate. Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european. Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni? Bucureşti, aprilie 2008“, link
20. ^ Scrisoarea lui Cezar Ivănescu către preşedintele României Traian Băsescu, Agenţia de Ştiri AmosNews, 4 februarie 2008, link
21. ^ Scrisori în căutarea dreptăţii. Scrisorile lui Cezar Ivănescu către Preşedintele USR, Ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu, februarie-aprilie 2008, link
22. ^ G. Liiceanu, Uşa interzisă (Humanitas, 2002), p. 209
23. ^ Mircea Dinescu trebuie să elibereze o clădire-cramă, Mediafax, 29.11.2007
24. ^ [1]

N.B. – Trimiterea la ziarul „Adevărul” de la nota [24] se referă la un articol intitulat Sorin Ovidiu Vântu, groparul FNI, a rămas curat şi uscat folosind o armată de oameni de paie. Iată pasajul relevant:

«Expertiza contabila arata ca banii investitorilor, odata intrati in buzunarul lui Vantu, au avut diverse destinatii. Numai pentru reclama, in perioada ianuarie 1999 – mai 2000 s-au cheltuit sume de ordinul zecilor de miliarde. Publicitatea a fost asigurata, printre alte firme de specialitate, si de SC Curentul SA, care a incasat in doi ani, de la Sovinvest si FNI, peste 47 de miliarde de lei. Alte aproximativ 650 de miliarde de lei au plecat din conturile lui Vantu, Gelsor (societate la care Vantu era actionar majoritar) si Sovinvest pentru constituirea sau majorarea de capital social al unor societati la care Vantu era actionar (BID, Banca Comerciala Astra-Brasov). De asemenea, Editura „Ion Cristoiu” a fost achizitionata, in 1999, cu 900 de milioane de lei, din care trei sute de milioane au fost depuse „pe numele numitului Ion Cristoiu”. Tot din sectorul media, amintim si cumpararea actiunilor SC Catavencu SA, careia Vantu i-a virat 2,9 miliarde de lei in contul lui Mircea Dinescu. De asemenea, SC Mihai Tatulici Production SA a incasat 1,544 miliarde de lei, fiind o alta investitie a lui Vantu in presa.»

— VA URMA —

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009